Politica: dimensiuni si semnificatii ale conceptului

POLITICA: DIMENSIUNI SI SEMNIFICATII ALE CONCEPTULUI

Dupa percurgerea acestei teme veti invata:

. Emergenta politicului ca domeniu autonom

. Raportul politic politica

_{. Politica si putere}

Concept de origine greaca, politica implica o serie de precizari teoretice si chiar etimologice. Confuzia care la intalnirea dintre civilizatiile greaca si latina s a instalat asupra dimensiunii politicii persista si astazi. Originalitatea polisul grec consta in constientizarea crizei de suveranitate" a modelelor traditionale (asa zis orientale) de organizare a puterii politice. Cetatea greaca creeaza un nou spatiu social, agora - spatiul public in care se confrunta interesele diverse si se dezbat problemele de interes general. Puterea nu mai este localizata in casa, palatul, sefului individualizat al societatii traditionale, ci in piata publica in care cetatenii determina deciziile. Un univers spiritual nou in care cuvantul devine principalul instrument al politicii se constituie, iar constructia sa, intrerupta si apoi reluata cu si mai multa energie, va duce la institutionalizarea puterii politice in forma statului modern.

Formula aristoteliciana zoon politikon prin care filosoful antic incerca sa determine dimensiunea specifica a Cetatii a cunoscut o deformare semnificativa in momentul traducerii sale in latina in forma animal socialis, varianta ce va face apoi cariera prin Toma d'Aquino. Dar in cadrul gandirii grecesti clasice politicul este de fapt opus socialului cata vreme capacitatea de organizare politica este diferita esential de formele de asociere de tipul gospodariei sau familiei. Aparitia cetatii, a spatiului politic implica o redimensionare a vietii pe cel putin doua paliere, unul privat, in care se desfasoara viata in familie, si unul public in care, egal cu ceilalti parteneri recunoscuti ca atare, individul participa la luarea deciziei. Real ca piata publica in care se desfasoara, ideal ca model al unei noi constructii umane, politicul isi gaseste prima exprimare autonoma in Grecia clasica, ceea ce nu inseamna ca anterior, sub o forma sincretica, nu functionase deja. Dar intreprinderea grecilor antici nu este doar rezultatul unei sinteze teoretice, ci o revolutie care implica o noua relatie privat public. Polisul grecesc sau res publica romana sunt anticipari ale statului ca institutie a puterii depersonalizate, dar spre deosebire de acesta nu au inca, nu existau motivele pentru aceasta, un dimensiune sociala.

Cu un contur imprecis politica poate avea multiple sensuri ce depind de semnificatia care i a fost atribuita cuvantului in cazul concret in care a fost utilizat. Pornind de la etimologia termenului putem identifica drept prima semnificatie arta de a conduce oamenii ce traiesc in oras (stat). Daca astazi acest termen este perceput corelativ in raport cu ruralul clivajul urban-rural este unul dintre cele mai importante conflicte ale modernitatii), in Grecia veche polisul", oras deci, nu era un simplu suport material constituit din ansamblul de edificii strazi, piete, ci un concept uman si juridic. Faptul ca polisul desemna ansamblul cetatenilor comporta cateva elemente distinctive precum numarul locuitori, o recunoastere juridica speciala (cetatenia) si consecinta a acestora, un tip de organizare si relationare a persoanelor ce dispuneau de acest statut. Notiunea de politica se refera la doua aspecte distincte - pe de o parte la stat, forma particulara de organizare a puterii, pe de alta parte la putere considerata drept cadru al relatiilor umane.

Sistem al coordonarii comunitatii in raport cu principiile distinctive ale umanitatii moralitatea si ratiunea, politicul se adapteaza permanent, dar el dezvaluie mereu un camp social controlat si reglat de o putere ce dispune de un anume control asupra mijloacelor de coercitie. Spatiu al confruntarilor de interese contradictorii sau al agregarilor, mereu partiale, politicul se raporteaza in cel mai direct mod la aspectul institutional al puterii. Forma in care constiinta sociala se maturizeaza si tinde spre o dimensiune cuprinzatoare si coordonativa, politica se concretizeaza in functia ce asigura, sau revendica ca principala resursa de legitimare, realizarea binelui general Specificul politic nu rezulta din fapte, ci din modul in care ratiunea le interpreteaza si califica. Daca orice societate e organizata ierarhic (inclusiv societatile animale) si se raporteaza la un scop, doar cand ratiunea relationeaza ierarhia si scopul, fenomenul capata o dimensiune politica.

Cata vreme in societate nu ar exista conflicte, nu ar fi nevoie de o putere inzestrata cu atributele coercitiei pentru a interveni. Antagonismele ce rezulta din insasi faptul existentei sociale se cer insa solutionate prin formule compatibile cu tendinta conservarii si durabilitatii ansamblului comunitar. De aceea politicul poate fi asociat oricarui fapt, act sau situatie care da seama despre un grup social, despre relatiile de autoritate si supunere stabilite in vederea unui scop comun. Cele doua aspecte ale politicului - puterea si scopul - sunt astfel conexate. Relatia de putere primeste o semnificatie politica doar in temeiul finalitatii sale. O putere

devine politica cand dispune in mod evident si indiscutabil de capacitatea de a utiliza coercitia pentru a

garanta si aplica normele intr o comunitate. Autoritatea presupusa de politic cunoaste un evantai de posibilitati de la formele de dominatie nedisimulata pana la sublimarea sa in constrangere interioara.

Orice grup se raporteaza la un scop propriu care pentru a fi o valoare autentica este obiectiv, deci ii este exterior. Pe de alta parte nu exista grup care sa si fie siesi suficient (a carui singura ratiune sa fie cea de a exista pentru sine). Activitatea politica este instrumentabila, ea nu si gaseste in sine insasi propriul scop (valabil pentru grupuri cu scop specific). Societatea globala presupune propria sa finalitate, ceea ce face ca societatea politica sa fie una care gaseste in ea insasi ratiunea de a fi, constituindu se intr un adevarat fundament al valorilor pe care le promoveaza. Astfel politicul nu mai este doar un mijloc, ci devine scop. Departe de a fi pus in situatia de a depinde de alte valori, el devine o valoare in sine. In societatea politica obiectivul este binele sau interesul general. Primul bun pe care il poate oferi societatea este insasi existenta, astfel politicul tinde sa valorizeze tot ce contribuie la reproducerea acesteia. Din concept instrumental politicul devine unul existential.

Noua realitate sociala si structura a imaginarului colectiv de lunga durata polisul implica ideea de dezbatere libera, conduce deci inevitabil la democratie. Ca spatiu al ordinii polisul se impune ca mod de organizare a puterii in acelasi timp - o simpla coincidenta? - cu noi domenii ale gandirii precum filosofia sau geometria, forme de cunoastere specifice ce inaugureaza era domniei ratiunii. Emegrenta polisului, sinonima inceputului autonomizarii politicului in raport cu alte dimensiuni sociale, a indus un tip de organizare si conducere in care publicul capata un rol esential. Considerata fie ca regim politic, fie principiu de guvernare sau forma de comportament democratia a constituit si constituie un obiect al confruntarilor de idei privind raporturile dintre guvernanti guvernati si a evaluararii eficientei actiunii politice. Termenul, a carui cariera reincepe, dupa 0 de ani de la experimentul atenian, in secolul al XIX lea, definea regimurile aparute in urma revolutiilor americana si franceza din secolul al XVIII-lea. Inovatie istorica majora, sistemul de guvernare simbolizat de Atena a constituit sursa unor infinite comentarii filosofice ce de la Platon si Aristotel la Montesquieu sau Rousseau au contribuit la reconstructia politica democratica a lumii moderne. Desi intre democratia directa a antichitatii si democratia reprezentativa a secolelor XVIII - XIX deosebirile sunt numeroase, cele doua conceptii dau seama despre un numitor comun si se revendica, in ultima instanta, de la o traditie comuna - rolul spatiului public ca revelator al dimensiunii politice. Judecatile de valoare negative acesteia au dominat vreme indelungata reflectia asupra democratiei, caci forjarea unui spatiu public in care noi categorii sociale isi faceau simtita prezenta nu gasea un ecou favorabil in filosofie. Platon a criticat acid incompetenta cetatenilor asupra problemelor dezbatute si a acuzat inclinatia acestora de a lua decizii sub influenta demagogilor. Pentru Aristotel democratia era forma corupta a unui regim armonios pe care el il numea politeia (republica am spune astazi). Ceea ce in ochii lui Aristotel condamna democratia ateniana era faptul ca aceasta reprezenta guvernamantul celor saraci exercitat contra celor bogati, pe cata vreme politeia ar fi vizat utilitatea comuna fara sa puna in discutie structura sociala. Disputa filosofica se suprapune insa uneia politice care isi intinde efectele pana astazi. Ea priveste relatia dintre spatiul privat si cel public, dintre eficienta bazata pe profesionalizare si participarea si controlul cetatenilor asupra deciziilor.

Examinarea democratiei ateniene, departe de a constitui o arida referinta istorica, demonstreaza compromisul social pe care de la inceput il inaugureaza democratia. Dincolo de rolul legendar (mit ce s a perpetuat si in timpurile moderne) al parintilor fondatori - Solon sau Clistene in cazul democratiei antice - rezolvarea dificilei probleme a ordinii, nucleu al puterii politice, a facut ca diversitatea sociala a Atenei, in care categorii sociale cu interese opuse- proprietarii de pamant si negustorii sau armatorii, sa conduca la o noua forma politica. In disputa lor privind guvernarea, grupurile dominante economic au fost nevoite sa apeleze la consensul cel mai larg cu putinta pentru a compensa lipsa unei forte particulare (ce ar fi inclinat balanta spre una din factiuni) sau existenta unei armate sau politii permanente (ce ar fi favorizat tirania) printr un proces de legitimare. Diviziunea elitelor a condus la aparitia democratiei antice, poporul fiind antrenat in apararea regulilor pe care insusi le a aprobat.

Daca astazi problema clasificarii regimurilor beneficiaza de o judecata favorabila, este datorita capacitatii regimului democratic de a oferi bunuri politice evaluabile ca prosperitatea, libertatea si stabilitatea. Cu

toate acestea, critica democratiei sau a democratismului societatilor occidentale nu a incetat. Argumentele impotriva democratiei nu s au schimbat radical in doua mii de ani, ci au fost adaptate la specificul politic al momentului. Imaturitate civica, participare mimata, oligarhie manipulatoare ce afecteaza participarea reala a poporului la putere sunt doar cateva din formulele ce pun in discutie democratia contemporana. Si daca influenta lor variaza, forta lor de persuasiune nu poate fi neglijata cata vreme ele pot genera curente de

opinie a caror reprezentare politica poate influenta dinamica institutionala si coerenta politicilor publice.

Rezultand din intersectia a doua tendinte - presiunea majoritatii pentru o mai mare participare politica si actiunile guvernantilor de a limita aceasta presiune - democratia moderna este consecinta unor fenomene specifice. Uneori democratia a fost mai degraba produsul unor accidente in care actorii politici au devenit promotori sau constructori ai libertatilor democratice independent, sau chiar impotriva vointei lor. Alteori democratia reprezentativa a fost rezultatul unor schimbari politice ce nu au implicat majoritatea. In multe cazuri poporul a fost nu doar absent, ci chiar s a impotrivit democratiei, care uneori lua forma unui adevarat despotism fie din orientarea revolutiei burgheze (a carei componenta urbana intra in contradictie cu caracterul preponderent rural al societatii), fie in virtutea neincrederii in discernamantul poporului vizibil in conceperea sistemului electoral ca o forma de limitare a influentei majoritatii). Criza democratiilor s a datorat in unele cazuri bazei lor prea inguste in conditiile aparitiei pe scena politica a unor noi categorii sociale odata cu impunerea votului universal masculin la sfarsitul secolului XIX lea. Rezultat al unui acord intre elite ce reia intr o anumita forma compromisul antic, democratia moderna a avut de facut fata unor realitati sociale si politice in transformare rapida si a trebuit sa gaseasca solutii la situatiile de criza.

Nostalgia autoritatii a facut parte din istoria democratiilor occidentale. Faptele istorice dovedesc ca uneori guvernatii au stat la baza regimurilor autoritare. Analiza tentatiilor autoritare aparute la nivelul majoritatii releva atat dificultatile cat si solutiile crizei sistemului democratic. Caracterul de compromis al democratiei ii ofera posibilitatea de a depasi situatiile problematice. Dar izolata de societate, redusa doar la componenta sa institutionala constructia democratica poate fi periclitata. Forta democratiei consta in capacitatea sa de a oferi o baza legitima regimului, de a depasi cadrul strict parlamentar, de a crea conditiile participarii cetatenilor la luarea deciziilor si de a produce bunuri politice concrete in functie de care binefacerile ei sa poata fi evaluate. A reduce democratia la o teorie inseamna a i reduce sansele. Democratia nu este si nu poate fi o doar o teorie; ea s a dovedit o practica redutabila si costurile ei au aparut ca fiind acceptabile. Capacitatea ei de a se adapta continuu, deschiderea sa, au creat tendinta favorabila ce a produs valul de democratizare din ultimele decenii ale secolului al XX lea. Dincolo de diferentele dintre democratia antica si cea contemporana, de la numarul de participanti pana la orientarea valorica, preponderent orientata spre egalitate in primul caz, privilegiind libertatea individuala in al doilea, ceea ce au in comun ramane o centrare pe spatiul public, o dezinhibare a politicului care isi poate dezvaluie caracteristicile specifice.

RAPORTUL POLITIC - POLITICA

In limbajul curent sunt deosebite doua categorii de fenomene referitoare la spatiul politic atunci cand se atribuie unei aceleiasi notiuni doua genuri: masculinul si femininul, politicul si politica fiind fetele unei aceeasi realitati. Forma masculina, politicul, desemneaza o caracteristica de profunzime a societatilor, corespunzand nivelului structural prin care sunt clasate si ordonate datele materiale ale unei colectivitati si elemente spirituale ce i formeaza cultura. Politicul se asociaza astfel ideii unei ordini indispensabile impusa vointelor umane si din aceasta perspectiva el se detaseaza de lumea contingentelor.

Cand ne raportam la un spatiu in care credinte, convingeri sau ideologii se infrunta, politicul isi dovedeste caracteristicile de concept neutru perfect, insensibil la influentele conjuncturii si fluctuatiile istoriei. Aceasta neutralitate nu inseamna insa pierderea dimensiunii concrete cata vreme politicul este parte integranta a socialului. Rolul politicului este acela de a prelua acele probleme pe care grupul nu le poate solutiona. Cum o societate fara probleme nu este o decat o societate stagnanta, politicul imprima prin functiile sale un caracter dinamic colectivitatii. Aparitia problemelor si constientizarea acestora de catre comunitate incarca cu autoritate pe cei ce iti asuma responsabilitatea solutiei. O problema devine politica din momentul in care este rezolvata prin intermediul unei puteri institutionalizate. Solutionarea unei probleme si reglementarea ei prin intermediul puterii prezinta insa diferente cata vreme solutia se gaseste in chiar datele problemei nefacand necesara, ca in cazul puterii, interventia unor factori externi care sa reglementeze prin decizie recursul la autoritatea deontica.

Caracteristica politicului consta in instrumentul folosit in rezolvarea problemei. Politizarea problemelor le modifica natura prin includerea puterii in datele problemei. Recursul la autoritate are cel mai adesea rolul de a obisnui societatea cu problemele recurgand la o serie de procedee adaptate situatiei concrete precum compromisul, consensul, contractul sau dictatul.

Astfel, suplu dar permanent, politicul se regaseste in toate miscarile sociale integrand noile forte intr o forma de ordine mereu instabila, dar nu mai putin prezenta. Capacitatea sa de adaptare face ca politicul sa nu fie asimilat unor structuri institutionale chiar daca se manifesta prin intermediul acestora.

Prin politic grupul se incadreaza in spatiul public iar societatea ia intr un fel act de existenta sa ca realitate autonoma. Spatiu al contradictiilor si convergentelor reglate prin institutii, politicul reprezinta fateta stabila a fenomenului guvernarii exprimand cautarea echilibrului, a ordinii necesare vietii sociale.

Politica este activitatea desfasurata fie de guvernanti, fie de un alt grup pentru a ocupa posturi de

conducere sau a influenta deciziile conducatorilor. Faptul ca partea practica a acestei activitati presupune o paleta foarte larga de procedee, unele mai putin sau deloc compatibile cu morala dominanta, face ca politica sa aiba in societatile contemporane un sens peiorativ. Acest aspect ramane insa unul de suprafata. Politica, functie necesara a vietii sociale, introduce in cadrul grupului sau a societatii globale coeziunea ce face posibila prevalenta convergentelor asupra divergentelor, pentru aceasta recurgand la coercitie. Faptul ca forta coercitiva este legitima sau ilegitima trebuie raportat la finalitatea activitatii politice: cucerirea functiilor de putere.

Definind puterea si prerogativele acesteia politica este atat o functie sociala, cata vreme se raporteaza la colectivitate, cat si o functie necesara prin care grupul controleaza tendintele centrifuge sau anarhice ale membrilor. Exersand aceste functii politica devine creatoare de valori. Pentru o asemenea abordare pledeaza David Easton pentru care politica este o modalitate de alocare autoritara de valori, ordinea fiind una dintre valorile esentiale pentru guvernanti.

Determinand regulile grupului, politica indica implicit un scop si prin aceasta influenteaza sau construieste valorile care justifica mecanismele de autoritate si de supunere. Daca multe din valorile politice sunt intrinseci naturii umane, politica le regrupeaza si le schimba continutul initial (moral - in cazul binelui, biologic - in cazul ierarhiei) prin integrarea lor in spatiul puterii. Astfel ca principala functia a politicii priveste realizarea binelui social Modul specific uman de clasificare si interpretare a faptelor sociale, politicul se releva in forma ierarhica de organizare in raport cu un scop.

Orice societate este alcatuita dintr un ansamblu de relatii intre indivizi sau grupuri sociale. Aceste relatii sunt se dezvaluie prin varietatea presiunilor anonime sau individualizate, induse sau spontane, a caror actiune produce un sistem de tensiuni si echilibre ce formeaza mediul social. Scopul pentru a carui atingere se stabilesc aceste relatii va interactiona la randul sau cu mediul influentand in mod diferit comportamentele individuale sau colective. Prin intermediul finalitatilor, societatea politica isi defineste ratiunea de a fi, devenind fundamentul valorilor pe care le promoveaza. Si cum asigurarea conditiilor unei existente sociale stabile este un bine cu caracter suficient de general, politica se construieste astfel incat din concept instrumental se transforma intr-unul existential. Astfel politica constituie acea activitatea sociala care asigura, prin forta fondata in general pe drept, securitatea exterioara si convergentele interne intr o unitate politica particulara, fiind garantul ordinii in mijlocul confruntarilor ce rezulta din diversitatea si divergentele de opinii si interese

Daca politicul releva esenta, politica pare a indica contingentul, fiind considerata ca spatiul confruntarilor pentru ocuparea pozitiilor de putere. Notiuni corelative, politicul si politica se presupun: politicul nu poate ignora contingentul, fara a ramane doar in sfera teoretizarilor morale sau filosofice, dar pierzand caracterul practic ce il particularizeaza, pe cata vreme politica considerata doar lupta pentru ocuparea sau mentinerea pozitiilor de putere esueaza intr o perspectiva conflictuala si rigida cata vreme nu se coordoneaza cu o viziune strategica ce nu poate ignora principiile si reflectia asupra societatii.

Deasemenea, sensurile notiunii pot fi analizate pornind de la distinctia pe care limba engleza o permite intre politics si policy. Aceasta distinctie deosebeste Policy", politica in calitate de coordonatoare a unui domeniu determinat printr-un organism specific o politica sectoriala: industriala, sociala, culturala, etc.,) de sfera luptei pentru putere, Politics" Se poate astfel departaja intre politica considerata drept competitie pentru cucerirea sau influentarea puterii, exercitiu general al puterii ca guvernare , alocare publica a bunurilor si valorilor, rezolvare a conflictelor sau modul de selectare a celor care vor conduce si a felului in care vor exercita aceasta functie - si politica definita ca exercitare a puterii intr-un domeniu distinct bine definit.

Domeniu al cunoasterii politica presupune un triplu demers: descriptiv, explicativ si prescriptiv ¹¹ Latura descriptiva presupune o colectie de informatii dintre care unele nu tocmai usor de gasit, ceea ce face ca

travaliul politic sa aiba particularitatile sale. Dar o colectie de informatii chiar exhaustiva este insuficienta pentru a intelege caracteristicile spatiului politic. Demersul explicativ decurge deci in mod normal din cel descriptiv. Informatiile trebuie clasate, structurate si interpretate ceea ce implica o intreprindere dificila cata vreme variabilele politice sunt foarte numeroase. Cauzele unei greve, explicarea unui rezultat electoral, departe de a rezulta din simpla enumerare a informatiilor presupun paradigme explicative si instrumente de

interpretare. Actiune practica in directia realizarii unor scopuri politica nu poate ramane doar la faza

explicarii, ci pe baza acesteia proiecteaza strategii si aproximeaza viitorul. Latura prospectiva constituie demersul politic cel mai important, de calitatea acesteia depinzand dezvoltarile ulterioare ale guvernarii. Tendinta general umana de a modela realitatea prin cunoastere gaseste in politica un domeniu propice actiunii. Cunoasterea politica, ca parte a expertizei specifice pe care cei ce actioneaza in acest domeniu ar trebui sa o aiba, implica, indirect dar indiscutabil, nu doar o perceptie a valorilor, ci o determinare a acestora. Desi aparent profund ancorat in prezent si preocupat doar de aspecte practice, omul politic este depozitarul unor valori pe care prin actiune sa le operationalizeaza. Departe de a fi obiectiv, omul politic propune un adevar, adevarul sau si al grupului cu care se identifica. De aceea demersul prescriptiv este riscant datorita tendintei de cunoastere imediata ce corespunde exigentelor impuse de aspectele concrete ale problemelor. Domeniu in care limbajul ramane principalul instrument politica imprumuta de la acesta impreciziile sale putand aluneca, prizoniera a unui rationalism cartezian in exces, spre o perspectiva conspirationala. Ca demers explicativ cu valente prospective ideea conspiratiei pleaca, dealtfel, de la presupozitia existentei unui adevar evident si absolut ¹² Relevand tendinta politicii de a exprima prejudecati, de a oferi raspunsuri partiale sau solutii eronate constientizarea predispozitiei spre explicatiile de tip conspirational dezvaluie locul tolerantei ca antidot antiautoritar in acelasi timp politic si epistemologic. Tocmai de aceea cetatenii oricarui stat democratic (ca sa nu mai vorbim de statele autoritare si totalitare) manifesta neincredere fata de puterea politica cu atat mai mult cu cat intre declaratiile guvernantilor sau discursurile pretendentilor la putere si realitate exista un decalaj usor decelabil.. Interesul pentru analiza raportului dintre discursul politic si realitate a constituit un permanent subiect de reflectie. Politica nu este un domeniu al absolutului, regimurile politice sunt rezultatele unor multitudini de factori a

caror variatie in spatiu si timp le explica diversitatea. Inca Aristotel se apleca asupra cercetarii regimurilor incercand sa surprinda regulile constitution New York & London ale care conduc raporturile politice. Cercetarea acestor reguli a dus la dezvoltarea diferitelor discipline care studiaza fenomenele politice, a caror evolutie a depasit studiul formal al relatiilor institutionale incercand sa stabileasca factorii care coordoneaza universul politic.

Latura formala a politicii se dezvaluie sub forma riguroasa a dreptului. Considerat fundamentul corpului social dreptul constituie o expresie concentrata a politicii. Prin drept, ca si prin politica, omul incearca sa reduca incertitudinile despre viitor, iar norma juridica, expresie a unei politici ce urmareste sa introduca in grup un anume tip de relatii corespunzatoare valorilor care trebuie respectate, corespunde unui orizont impregnat de valori politice. Politicul ca mod de a determina valori sociale considerate esentiale, este corelativ juridicului, forma de realizare a valorilor prin intermediul activitatii umane.

POLITICA SI PUTERE

Controversele in jurul conceptului de putere si implicit asupra determinari contururilor politicii ca fapt social observabil prin mijloace stiintifice au contribuit la o noua abordare a puterii. In acceptiunea sa cea mai generala notiunea de putere nu are un camp unic de aplicatie. Viziunea cea mai des invocata referitoare la putere desemneaza o relatie asimetrica de control. Dintr o asemenea perspectiva puterea poate lua forma puterii asupra naturii sau, mai aproape de sfera ce ne intereseaza aici, a puterii asupra fiintelor umane. Cea de a doua forma se dezvaluie fie ca putere (stapanirii) asupra sinelui (libertate in sensul stoicilor) sau al puterii in raport cu altii (dominatie). Puterea ca dominatie este o forma universala sau un aspect particular al relatiilor politice. Tendinta de a defini notiunea de putere drept capacitatea unui actor de a ajunge la rezultate vizate si in particular de a produce actiuni eficiente incearca sa depaseasca disputele privind sfera si continutul conceptului.

O definitie generica a puterii care a exercitat si exercita inca o influenta considerabila asupra cercetatorilor pune accentul pe mijloacele apropiate, fara nici o referinta explicita la intentiile actorului. Hobbes in Leviatan considera ca puterea unui om consta in mijloacele prezente pentru a obtine un bun oarecare". Acest tip de definitie prezinta trei caracteristici majore:

Puterea si actiunea sunt strans legate, iar daca actiunea implica o interventie directa asupra evenimentelor, puterea consta in facilitatea de a le modifica cursul - deci puterea este aptitudinea de a produce rezultatele dorite (puterea de a face cutare lucru .

Puterea se releva ca putere asupra" ceea ce presupune atat puterea deasupra superioara, dominatoare) si in functie de reactie putere contra (latura coercitiva a puterii).

Puterea este (ramanand la nivel conceptual, iar nu actional) o capacitate deosebita ce are consistenta esentelor, care deci nu se situeaza in orizontul evenimentului.

O alta directie vizeaza aspectele teleologice. In acest sens Bertrand Russell propunea in 8 de a face din

producerea efectelor dorite criteriul distinctiv al puterii".

Dar fie ca se refera la mijloacele utilizate, fie ca se face apel la scopuri, notiunea de putere, notiune centrala

a oricarui demers stiintific despre politica, este privita doar ca o forma de coercitie.

In expresiile curente puterea este asimilata cu un soi de esenta ca in formule precum detinerea puterii" sau posedarea puterii", formule ce sugereaza ideea unei puteri - substanta", sau a unei puteri - capital" Viziunea puterii ca relatie asa cum o definea Robert Dahl in " Who governs " ofera studierii fenomenului politic o alta perspectiva. Dar si aici caracterul coercitiv al puterii privita ca o caracteristica universala a societatii umane ramane coercitiv. Pentru Dahl A exercita o putere asupra lui B in masura in care el obtine de la B o actiune pe care ultimul n ar fi efectuat o altfel. Astfel puterea departe de a desemna un atribut in sine se prezinta ca o relatie asimetrica dar implica ideea de reciprocitate: B este fiinta libera, niciodata complet dependenta.

In functie de accentul pus pe constructia relatiei de putere intr un mediu competitiv, o alta perspectiva insista asupra strategiei ca element definitoriu al puterii. Intr o analiza strategica, apare viziunea unui camp social unde actorii si subiectii schimba lovituri si se angreneaza intr-un proces necunoscut. Nimeni nu detine putere daca nu pune in scena raporturi de forta si strategii. Puterea se defineste astfel prin obiective, mijloace, viziuni si desemneaza ansamblul de actiuni coordonate exercitate asupra altor actiuni. Analiza puterii ca strategie evidentiaza relatiile conflictuale ce apar in procesul de influentare a comunitatii si releva formele contra - puterii ca strategie de inlaturare a detinatorilor puterii. Intr un sens strict modern si politic aceasta strategie vizeaza limitarea puterii politice. Puterea ca inovatie sociala asa cum o are in vedere Jean- William Lapierre in Viata fara stat? are un caracter vital; in aceasta acceptiune ea desemneaza "formarea raporturilor sociale si de grup ce tind sa distruga cadrele societatii stabilite, prin transformarea organizarii sistemelor sociale".

Ideea puterii ca mecanism vital indica caracteristicile perspectivei strategice conform careia puterea tinde sa devina permanenta dar se confrunta cu reactiile contrare. Pentru a si consolida pozitia, detinatorii puterii urmaresc obtinerea stabilitatii in timp, facand deci recurs la legi, norme sau reglementari. Acceptarea acestei tendinte de catre societate implica o serie de interogatii: De ce exista aceasta vointa de organizare? Daca puterea desemneaza un mecanism vital ce asigura gestiunea ansamblului, cum se explica diferentierea pe care o induce intre membrii societatii? Conceperea puterii ca mecanism vital permite inradacinarea puterii in libido dominandi ( placere de a domina). Forma a vointei de putere dorinta de a domina inscrie in elanul vital relatia asimetrica de putere Prezentand diverse aspecte si justificarii de compatibile cu normativitatea comunitatii in cauza puterea se prezinta fie ca nevoie de status, dorinta de onoruri, fie se sublimeaza in vointa de a stabili fericirea sociala, de a guverna, de a structura eficient . Oricum ar fi justificat, acest tip de concepere a puterii graviteaza in jurul statutului de dominus, de stapan, de suveran.

Dominarea si supunerea pun in discutie doua elemente de profunzime ale psihicului individual,

libido dominandi (placerea de a domina) simetrica si complementara nevoii de dependenta, dar si problema principiului vietii si al organizarii acestuia (vitale).¹⁴ Pornind de la aceasta constatare putem evidentia, ramanand la nivelul conceptului, diferite forme sau grade ale puterii, de la puterea asupra sinelui sau a naturii la puterea asupra mortii frica de moarte sau de decadere fiind unul din resorturile ascunse ale strategiilor puterii) pana la forma sa cea mai politica, puterea asupra celorlalti.

Acesta distinctie releva mai bine puterea asupra altuia (celorlalti), aceasta relatie asimetrica, marcata de o inegalitate ierarhica care are ca baza, dupa Hegel, conflictul de recunoastere. Structura dinamica, multiforma si complexa, puterea apare ca un mecanism de creatie, de echilibru, de viata (de afirmare a vietii) dar si ca o strategie a mortii.

Dominatia este legata strans de putere. Placere de a domina sau aspiratie la prestigiu - fatete ale libido dominandi - furnizeaza resortul de actiune al puterii politice. Aceasta viziune cunoaste cu Max Weber forma sa clasica. Cine face politica, aspira la putere, fie la putere ca mijloc in slujba altor teluri (de natura ideala sau egoista , fie la putere de dragul puterii", de dragul placerii pe care o da prestigiul social"

Dominatia si strategia formeaza axa tuturor formelor de putere coercitiva. Dominatia reprezinta situatia de stapan in raport cu cei ce se supun. Ascendentul exercitat de stapan se bazeaza pe un regim al violentei fie ea si simbolica.

Dar daca puterea este coercitie, toate societatile umane, chiar si cele primitive, au cunoscut o astfel de relatie si in esenta au cunoscut dimensiunea politica? Intre maximalisti care sustin ca toate formele de organizare umana au cunoscut puterea si minimalisti ce contesta atribuirea unei guvernari tuturor societatilor umane exista o disputa indelungata ¹⁶ Inscriindu se in cadrul acestei dispute Pierre Clastres a infaptuit o revolutie copernicana" construind conceptul de putere necoercitiva degajand elementele etno- si europo centriste ce au dominat abordarea puterii in antropologia politica si stiinta politica clasice. In eseul sau Copernic si salbaticii a rasturnat perspectiva etnocentrista si a demonstrat ca nu putem imparti societatile in doua grupe: societati cu putere si societati fara putere. Credem ca puterea este universala, imanenta socialului . realizandu se insa in doua moduri: putere coercitiva si putere necoercitiva"

Puterea coercitiva nu ar fi decat un caz particular al puterii caracteristica anumitor culturi intre care cea europeana este cea mai influenta. Eseul ce da titlul celebrei carti a regretatului antropolog francez Societatea contra statului dezvolta aceasta idee aducand argumente ce vor duce la frumos exprimata concluzie istoria popoarelor fara istorie . este istoria luptei impotriva statului" ¹⁸ Formele pe care puterea le ia in societatile ce doar etnocentric ar putea fi considerate primitive" dovedeste intelegerea riscurilor pe care puterea coercitiva le aduce. Functionand la un nivel la care numarul membrilor nu facea necesara delegarea puterii, puterea coercitiva era rezultatul mecanismelor de control ale comunitatii asupra sefului. Atributiile acestuia erau invers constituite in raport cu mecanismele puterii coercitive. Violenta era un mijloc la care se facea apel doar in cazuri exceptionale cand seful prelua comanda militara, dar utilizarea acestei puteri era limitata de judecata comunitatii. Intelegerea caracterului violent si abuziv al puterii coercitive consta tocmai in limitarea puterii militare a sefului. Cat priveste celelalte puteri, ele erau necoercitive si asigurau sefului doar o pozitie centrala de reper in raport cu care comunitatea se orienta. Ca Povestasul lui Mario Vargas Llosa, seful asigura coeziunea si oferea suportul mitologic al convietuirii, asigura continuitatea si constituia totodata puterea personalizata, vizibila.

Distinctia putere coercitiva/putere necoercitiva este una din cele mai importante contributii la intelegerea fenomenului politic. Ea ofera stiintei politice posibilitatea unei noi abordari a fenomenului politic si a democratiei ca forma negociata si pluralista de negociere a pozitiilor de putere si a influentelor in raport cu aceasta.

Instrumentul folosit - puterea, releva esenta politicului prin modul in care intervine asupra naturii problemelor abordate. Iar puterea politica nu are valente miraculoase; interventia ei consta, de cele mai multe ori, in a obisnui societatea sa traiasca cu problemele, apeland pentru aceasta la diferite metode in functie de legitimitatea si eficacitatea politicilor vizate. Compromisul, consensul, contractul sau forta sunt tot atatea mijloace la care detinatorii puterii se simt indreptatiti sa recurga pentru a concilia exigentele ordini cu dinamica problemelor.

Supletea politicului ii permite sa integreze noile forte si sa se adapteze la schimbare fara a fi destabilizat de criza si disparitia celor vechi. Si aceasta pentru ca politicul nu poate fi asimilat unei structuri institutionale, caci desi poate fi observat in institutii, nu poate fi redus la vreuna dintre ele. Prin ordinea pe care o incarneaza, politicul transcende institutiile.