Monopolurile publice si ajutoarele acordate de state

Monopolurile publice si ajutoarele acordate de state

1. Monopolurile publice

Prohibitia intelegerilor anticoncurentiale si a abuzului de pozitie dominanta vizeaza deopotriva intreprinderile publice cat si cele private dar aceste dispozitii isi pierd eficacitatea cata vreme sunt mentinute monopolurile de stat. Tratatul de la Roma prevedea printre obligatiile originare ale statelor membre si suprimarea drepturilor concedate contrare dispozitiilor relative la concurenta. La finele anului 1980 a inceput o scadere a protectiei in cauza, astfel ca politica de concurenta comunitara a devenit, prin dispozitiile relative la libera circulatie, un instrument de deschidere a pietelor nationale. La acest prim factor se adauga progresul tehnic care a facut dificila mentinerea monopolurilor de stat, altadata justificate de constrangerile materiale.

Comisia a pus in aplicare art. 80 din Tratat, conform caruia 'statele membre, in privinta intreprinderilor publice si a intreprinderilor carora au acordat drepturi speciale sau exclusive nu vor edicta si nu vor mentine nici o masura contrara regulilor prezentului Tratat, in special celor prevazute de art. 85 si 86-94'[1].

Trebuie remarcat ca referirea la regulile Tratatului (art. 85-90) trebuie conjugata cu mai multe dispozitii ale acestuia: cum ar fi libera circulatie a marfurilor, persoanelor sau serviciilor sau politica de concurenta.

De asemenea, referirea la intreprinderile de stat titulare de drepturi speciale sau exclusive a permis aplicarea ansamblului de principii stabilite de jurisprudenta relativa la art. 85 si 86, nu numai comportamentelor intreprinderilor private, dar, in mod egal si intreprinderilor de stat, ceea ce a dus la depasirea divizarii - facuta in Tratat - intre regulile de concurenta aplicabile intreprinderilor si cele aplicabile statelor.

1.1. Liberalizarea monopolurilor

Jurisprudenta comunitara - in baza art. 85 si 86 - a definit notiunile de monopoluri ale intreprinderilor publice si drepturi exclusive ale intreprinderilor private. Drepturile speciale nu sunt definite in Tratat dar doctrina considera ca nu exista nici o diferenta notabila intre drepturile exclusive si cele speciale.

In absenta unei astfel de definitii Comisia a emis doua directive relative la drepturile exclusive si speciale pe piata terminalelor de telecomunicatii si a serviciilor de telecomunicatii pe baza art. 90.3 (Directiva 88/301/CEE, 27 iunie 1989, Directiva 90/388/Cee, 28 iunie 1990.

Curtea cu hotararea din 19 martie 1991 a treminalelor de telecomunicatii si a serviciilor de telecomunicatii, a anulat cele doua directive in privinta drepturilor speciale reprosand Comisiei ca nu a definit in prealabil aceste drepturi si nici nu a determinat in ce mod aceste drepturi sunt susceptibile sa restranga concurenta[2].

Comisia, a modificat prin Directiva 91/46/Cee - 13 octombrie 1994 cele doua directive anterioare si a definit drepturile speciale ca fiind: drepturi acordate de un stat membru unui numar limitat de intreprinderi, prin intermediul mijloacelor legislative ori administrative, care limitate la doua sau mai multe intreprinderi, sunt oferite dupa criterii neobiective si care confera, in acelasi timp uneia sau mai multor intreprinderi avantaje legale ce afecteaza substantial capacitatea concurentei a altor intreprinderi

Art. 90 alin. 3 obliga Comisia sa vegheze la aplicarea acestei dispozitii si ii confera puterea de a edicta directive si decizii: 'Comisia vegheaza la aplicarea dispozitiilor din prezentul articol si adreseaza, cand e nevoie, directive sau decizii potrivite statelor membre'.

Puterile acordate Comisiei sunt mai importante decat cele pe care Tratatul i le acorda in cadrul obisnuit de procedura in caz de incalcare de catre statele membre a dispozitiilor (art. 169 pretinde o cerere, un aviz motivat si apoi sesizarea Curtii).

Prin art. 90.3 Comisia are posibilitatea de a alege mijloacele, caci ea poate actiona prin directiva sau decizie. Alegerea are avantajul de a conferi o anumita suplete in modularea efectelor: o directiva acorda o anumita perioada de timp statului membru pentru adoptarea legislatiei si ii lasa o marja de manevra pentru transpunerea directivei, in timp de o decizie are un efect cvasiimediat.

In privinta mijlocului de actiune al Comisiei s-a pus intrebarea daca este tinuta sa actioneze pe baza unei plangeri care denunta o situatie contrara art. 85 si 86. Aceasta intrebare a fost formulata in afacerea Ladbroke II (27 octombrie 1994) in care era vorba de o societate britanica de organizare de pariuri pentru cursele hipice si canine, care dorea sa opereze in Franta unde s-a opus monopolul Pars Mutual Urbain. Ladbroke a depus la Comisie o plangere in baza art. 85, 86 si 90 si inainte de termenul de judecata a formulat si un  recurs in carenta (in baza art. 175 din Tratat) .

Tribunalul a descarcat Comisia de obligatia de a emite sau de a refuza sa ia o decizie deoarece, conform Tribunalului, puterea de supraveghere de care dispune Comisia, in baza art. 90.3 implica si puterea de apreciere a compatibilitatii masurilor statale cu regulile Tratatului. In consecinta, exercitiul acestei puteri, nu se asorteaza cu obligatia de interventie  din partea Comisiei, ceea ce inseamna ca discretia alegerii instrumentelor se dubleaza cu cea de initiere a actiunii.

Demonstrarea raporturilor politice intre Comisie si Consiliu poate fi facuta in exemplul liberalizarii sectorului energetic. Deoarece inca din anii'60 Comisia dorea sa suprime monopolurile energetice in vigoare in statele membre, ea a publicat un proiect de directiva - Electricitate, bazat nu pe art. 90.3 din Tratat - ca in cazul directivelor terminalelor si serviciilor de telecomunicatii - ci in baza art. 100, care cerea votul Consiliului si al Parlamentului in procedura codeciziei. Acest proiect se articula pe urmatoarele trei principii de liberalizare care atentau la pozitia EDF si a altor omologi comunitari:

- abolirea drepturilor exclusive de productie si de distributie;

- introducerea unui sistem de gestiune separata pentru activitatile de productie, transport si distributie cu asigurarea autonomiei comerciale a fiecarei activitati cu scopul de a preveni finantarea activitatilor dificitare prin activitatile rentabile gratie monopolului legal (subventiile incrucisate);

- accesul tertilor la retele (ATR a constituit piatra de incercare a procesului de liberalizare a sectorului energiei, caci noul principiu de abolire a monopolurilor productiei si distributiei nu putea fi satisfacator decat prin existenta unei retele la indemana tertelor monopoluri de stat (ATR era destinat deci sa asigure accesul direct al concurentilor contra remuneratie la infrastructura de distributie care continua sa ramana proprietatea operatorilor istorici).

Aceasta directiva a provocat opozitie in special din partea Frantei, ai caror negociatori au avansat ideea de 'cumparator unic': veritabil intermediar intre consumatori industriali si producatorii straini sau independenti[4].

Comisarul insarcinat cu chestiunea de concurenta, intr-o declaratie referitoare la puterile Comisiei, de luare a deciziei fara nici o obligatie de consultare arata: 'daca in ciuda eforturilor, negocierile cu Consiliul nu au dus la nici un rezultat, Comisia trebuie sa faca uz de puterile conferite de art. 90 paragraful B. Directiva a fost adoptata la 16 decembrie 1996 lasand deschisa statelor alegerea intre adoptarea ATR si un sistem de 'cumparator unic' substantial revazut.

1.2. Reglementarea monopolurilor. Regula si exceptia

Cu privire la regula in materie sunt esentiale o serie de consideratii. Desi monopolurile, drepturile exclusive si speciale pot, prin natura lor, sa genereze prejudicii concurentei - in special prin abuzul de pozitie dominanta - normele Tratatului nu intentioneaza sa interzica aceste drepturi si monopolul.

Astfel, Curtea a hotarat in dosarul Sacchi, la 30 aprilie 1974 ca nimic nu interzice statelor membre sa stabileasca un monopol, pe baza interesului general, dar organizarea si reglementarea monopolului trebuie sa fie compatibile cu dispozitiile Tratatului. Curtea a stabilit o distinctie intre existenta unui drept si exercitiul lui, in sensul ca doar exercitiul abuziv al acestui drept este condamnat. Conceptia protectoare a  monopolurilor s-a clatinat sub influenta unei docrine zisa a 'abuzului automat'.

Doctrina 'abuzului automat' consta in situarea originii abuzului in ocrotirea monopolurilor sau a drepturilor exclusive si speciale caci abuzul este consubstantial cu crearea sau mentinerea monopolurilor sau a drepturilor monopoliste. Cu alte cuvinte, exista un abuz prin simpla existenta a monopolului. Aceasta doctrina - sistematizata de anumite servicii ale Comisiei - are la baza o serie de hotarari:

Intr-un prim caz[5] (afacerea Höffner - 23 aprilie 1991) este vorba de o intreprindere care dupa ce a apelat la serviciile unei persoane ce recruta cadre capabile sa conduca o intreprindere s-a opus cererii de plata a acestuia invocand ilegalitatea contractului pe motivul ca, potrivit legislatiei germane, serviciile de plasament erau rezervate unui oficiu federal de munca si prin urmare, cabinetul de recrutare desfasura o activitate ilegala, iar contractele erau nule.

Curtea a decis ca in cazul in care monopolul public nu este in stare sa satisfaca cererea, mebtinerea in vigoare a legislatiei contravine art. 86.

Intr-un alt caz este vorba de stabilirea in Salonic a unei statii de televiziune locala ce a violat astfel monopolul Ellinki Radiophonia Teleorassi (ERT). In hotararea din 18 iunie 1991 Curtea a retinut ca art. 90.1 se opune acordarii unui drept exclusiv de retransmitere de emisiuni de televiziune cand aceste drepturi sunt susceptibile sa creeze o situatie in care intreprinderea incalca art. 86 CEE printr-o politica discriminatorie in favoarea programelor sale. }i in aceasta hotarare Curtea cere ca monopolul sa conduca la o conduita abuziva. In acest caz este condamnata cumularea monopolului de difuzare si a monopolului de restransmitere care permit intreprinderii sa abuzeze de pozitia sa dominanta in favoarea propriilor servicii.

Intr-un alt caz este vorba de supermagazinele belgiene Bgiuno care vindeau telefoane neagreate de Regia belgiana de telefoane si telegraf (RTT) care, dispunand de un dublu monopol asupra serviciilor si aparatelor de telecomunicatii, i-a reclamat pe distribuitori pentru atingerea adusa monopolului sau. Curtea, la 13 decembrie 1991 a aratat ca ' extinderea monopolului de stabilire si exploatare a retelelor telefonice pe piata de aparate telefonice, fara justificare obiectiva, este prohibita de art. 86, 90.1, atunci cand aceasta extindere este urmarea unei masuri statale'[6].

In dosarele privind terminalele de telecomunicatii - in legatura cu care Comisia a emis o directiva prin care a edictat principiul suprimarii cumulului de drepturi exclusive asupra acelorasi operatii - Curtea a decis: art. 3, 86 si 90 din Tratatul CEE, se opun ca un stat membru sa confere unei societati ce exploateaza o retea publica de telecomunicatii puterea de a  edicta norme relative la aparatele tehnice si de a verifica respectarea lor de operatorii economici care sunt concurenti cu operatorii ei pe piata acestor aparate. Iar acordarea puterii de reglementare intreprinderilor permite acestora sa abuzeze de pozitia lor dominanta in discriminarea activitatilor concurentilor lor si in profitul propriu.

Tot asemenea, Curtea in hotararea din 19 mai 1993 - pronuntata intr-un dosar in care era vorba de un  antreprenor ce exploata la Liege un serviciu de curier rapid si care era chemat in judecata de Regia de posta belgiana pentru ca-i violase monopolul - a aratat ca 'art. 90. 3 din Tratatul CEE se opune unei reglementari a unui stat membru care confera unei entitati ca aceea a Regiei postelor dreptul exclusiv de colectare, transport si distributie si de a interzice sub pedeapsa sanctiunii penale fapta unui operator economic stabilit in acest stat care sa ofere anumite servicii specifice disociabile de serviciul de interes general, care cere anumite prestatii suplimentare pe care serviciul postal traditional nu le ofera'.

Curtea a pronuntat o atare hotarare facand distinctie intre serviciul de baza si serviciul cu valoare ajutatoare astfel ca, in masura in care acest ultim serviciu apare ca  distinct sau detasabil de cel de baza reglementarea nationala de edictare a unui monopol unic este contrara Tratatului.

In ultimii ani doctrina abuzului automat a intrat intr-un adevarat declin deoarece Curtea a afirmat principiul conform caruia practica abuziva trebuie sa fie consecinta directa a legii nationale si ca art. 90. 1 si art. 86 nu se opun acordarii de catre statele membre a drepturilor exclusive.

In dosarul Commune de la Crespelle, Curtea a fost intrebata asupra compatibilitatii art. 86 si 90 cu reglementarea franceza ce confera anumite drepturi exclusive locale centrelor sau cooperativelor de inseminare a bovinelor. Curtea afirma ca 'simplul fapt de creare a unei pozitii dominante prin acordarea unui drept exclusiv nu este, prin ea insasi, incompatibila cu art. 90.1 si 86'[7].

Delicata a fost problema aplicarii regulilor condurentei intreprinderilor care exercita o misiune de serviciu public si care opereaza intr-un sector comercial (spre deosebire de sectoare necomerciale: educatie, sanatate, securitate publica). Pentru a rezolva aceasta chestiune a fost inserat in art. 90 paragraful 2 care afirma: 'intreprinderile insarcinate cu gestiunea unui serviciu de interes economic general sau prezentand un caracter de monopol fiscal sunt supuse regulilor prezentului Tratat in special regulilor concurentei, in masura in care aplicarea acestor reguli nu determina esecul indeplinirii misiunii particulare care le-a fost incredintat. Se intelege ca acest principiu nu este unul de imunitate generala a acestor intreprinderi si aplicarea circumstantiala a acestor reguli cu ipoteza in care aplicarea lor ar face imposibila misiunea serviciului public.

Conform Comisiei, constituie servicii de interes general activitatile de servicii, care indeplinesc misiuni considerate de interes general de autoritatile publice si supuse, pentru acest motiv obligatiilor specifice serviciului public. Obligatiile de serviciu public pot fi impuse de autoritatea publica in scopul favorizarii sau permiterii indeplinirii acestei misiuni de interes general.

Aplicarea exceptiei de serviciu public - deoarece este o dispozitie derogatorie de la aplicarea regulilor comunitare ale concurentei cere o interpretare stricta si intrunirea a doua mari conditii.

Pentru a se prevala de aceasta exceptie un operator trebuie in primul rand, sa aiba un act de delegare de serviciu public si, in plus, trebuie sa stabileasca faptul ca legislatia sau caietul de sarcini, releva obligatii legate de misiunea de interes economic general.

Statele membre dispun de o mare latitudine in definirea acestei misiuni si a obligatiilor de serviciu public, astfel dreptul comunitar - cum a fost reamintit in comunicarea Comisiei asupra serviciilor de interes general - a stabilit 'libertatea statelor membre pentru definirea misiunilor de interes general, pentru acordarea de drepturi speciale sau exclusive necesare pentru asigurarea acestor misiuni intreprinderilor insarcinate conform art. 90 din Tratat'.

Curtea recunoaste autoritatilor statelor membre in contextul particular al art. 90 'o larga putere de apreciere in reglementarea anumitor materii tinand cont de particularitatile socio-culturale. Subliniem deci ca potrivit dreptului comunitar, atat dezvaluirea misiunilor de interes general, cat si definirea obligatiilor serviciului public cad in competenta statelor membre.

O a adoua conditie, priveste demonstrarea necesitatii delegarii de gestiune a unui serviciu de interes economic general pentru a permite unei intreprinderi indeplinirea misiunii sale particulare.

Art. 90 alin. 2 CEE dispune ca regulile concurentei nu pot fi aplicate in masura in care 'aplicarea acestor reguli ar impiedica desfasurarea in fapt sau in drept a misiunii particulare a intreprinderii'. Prin impiedicarea desfasurarii misiunii particulare 's-ar putea intelege nu numai cand devine imposibil pentru intreprindere sa-si indeplineasca misiunea dar si cand indeplinirea ar provoca un dezechilibru financiar, cum a aratat in concluziile sale, in afacerea Commune d'Almele, avocatul general Marco Darman, concluzii care n-au fost retinute de Curte.

Totusi Curtea face referire - in hotararea din 23 octombrie 1997, hotararea EDF - la 'conditii economice acceptabile si conditii de echilibru economic' ceea ce ar insemna ca o derogare de la jocul concurentei nu s-ar justifica in cazul in care si situatia financiara a intreprinderii insarcinate cu gestiunea unui serviciu de interes economic general se releva perfect sanatoasa.

Deoarece art. 90.2 stipuleaza ca 'dezvoltarea schimburilor nu trebuie sa fie afectata, intr-o masura contrara Comunitatii, inseamna ca a treia conditie este aceea a  proportionalitatii - principiu general de drept comunitar care isi gaseste expresia si in domeniul libertatii de circulatie a marfurilor, persoanelor si serviciilor (art. 36, 56, 66) si in dreptul de concurenta (art. 85.3).

2. Ajutoarele acordate de stat intreprinderilor

Forme clasice ale interventionismului statelor in economiile nationale, ajutoarele de stat au provenit, in anumiti ani, in totalitate, din bugetul comunitar. Disparitatile economice intre tarile membre au fost agravate de faptul ca cele mai multe ajutoare au fost acordate tocmai de statele cele mai bogate _ Germania, Franta, Marea Britanie, Italia.

Deoarece nici o politica nationala nu ignora existenta ajutoarelor de stat (subventii, imprumuturi cu dobanzi preferentiale, ajutoare la export) controlul comunitar al ajutoarelor de stat trebuie sa participe pe de o parte, la politica in materia concurentei - in privinta comportamentului statelor in baza regulilor aplicabile intreprinderilor - iar pe de alta parte, la politica regionala, pentru dezvoltarea economica armonioasa in Uniune (in acest sens. art. 130 A dispunand ca un obiectiv comunitar este coeziunea economica si sociala)

2.1. Notiunea de ajutoare de stat - conditii

Conform art. 92. 1[8] - astfel cum a fost dezvoltat de Curte si Comisie - ajutorul de stat este un avantaj acordat de un stat ce favorizeaza anumite intreprinderi si productii, cu exceptia derogarilor prevazute in prezentul Tratat sunt incompatibile cu Piata comuna, in masura in care afecteaza schimburile intre statele membre, ajutoarele acordate de state sau mijloacele care deformeaza concurenta prin favorizarea anumitor productii sau anumitor intreprinderi.

Daca adaugam la conditia avantajului pe aceea a producerii de catre dreptul acordat a unui efect asupra schimburilor intre statele membre, inseamna ca se cer urmatoarele conditii:

- existenta unui avantaj vizeaza nu doar subventiile directe ale statului, ci si toate masurile care, indiferent de forma, reduc sarcinile ce greveaza in mod normal bugetul unei intreprinderi, avand astfel efecte similare subventiilor. Aceasta notiune inglobeaza toate mijloacele care, pe de o parte, lipseste de castiguri un stat iar, pe de alta parte, creaza o situatie favorabila intreprinderii beneficiare;

- ajutorul trebuie sa fie acordat de stat, conditie afirmata de Curte in urmatorii termeni: 'art. 92 inglobeaza ansamblul ajutoarelor acordate de stat, fara a distinge daca ajutorul a fost acordat direct de stat sau de un organism public sau privat care a fost desemnat in vederea gestionarii ajutorului'. Se vor inscrie in aceasta conditie toate ajutoarele, masurile de protectie a autoritatilor nationale, regionale sau locale de maniera directa - prin stat sau dezmembramintele sale - sau indirecta - prin intermediul unei institutii publice sau private pe care statul a insarcinat-o cu acordarea ajutorului;

- un ajutor de stat trebuie sa favorizeze anumite intreprinderi sau productii contrar masurilor generale aplicabile tuturor intreprinderilor. Astfel, daca o reducere generala a impozitelor nu poate fi considerata ajutor de stat, in schimb, reducerea de sarcini patronale in sectorul textil sau de imbracaminte poate fi considerat un ajutor de stat. Aceasta solutie a fost pronuntata de Curte in dosarul Kirsomner (30 nov. 1983) si priveste problema reducerii generale de impozite pentru intreprinderile mici si mijlocii, in dorinta legiuitorului de a antrena dezvoltarea lor. In dosar (Comisia Italia (14 iulie 1983)) se priveste problema avantajului acordat sectoarelor de textile si imbracaminte pentru motivul marii proportii a femeilor salariate in acest sector.

}tim ca regulile concurentei se aplica deopotriva tuturor intreprinderilor care exercita o activitate economica indiferent de statutul juridic si proprietar.

O problema care se pune este daca interventia statului intr-o intreprindere unde este actionar poate fi considerata un ajutor de stat. Deoarece actionariatul public este si condamnat in mod sistematic si contrar art. 222 din Tratat, dreptul comunitar a elaborat testul investitorului privat. Pentru a putea determina daca tranzactiile financiare intre statele proprietare si intreprinderile lor publice constituie ajutoare de stat Comisia examineaza daca conditiile in care statul procura resursele acestor intreprinderi sunt similare celor ale unui investitor privat, operand in conditiile unei economii de piata.

O alta problema priveste acordarea de ajutoare de stat intreprinderilor care indeplinesc misiuni de interes general. Jurisprudenta comunitara impune, in acest sens, o dubla conditie, mai intai trebuie ca delegarea de misiune de serviciu public sa fi fost necesara pentru realizarea obligatiilor de serviciu public si apoi proportionalitatea intre nivelul de finantare si nevoile pe care intreprinderea vizata le satisface[9].

2.2. Controlul ajutoarelor de stat

Deoarece toate ajutoarele de stat sunt, in principiu, prezumate de art. 92. 1 ca incompatibile cu Piata comuna, ele, in general sunt prohibite. Principiul interdictiei prevede numeroase derogari, caci art. 92. 2, art. 92. 3 si art. 94 admit ca anumite ajutoare sunt necesare pentru atingerea unor obiective recunoscute, chiar in interesul Comunitatii, sau pentru a permite armonizarea obiectivelor de libera concurenta cu alte obiective comunitare.

Articolele citate prevad urmatoarele categorii de derogari:

- derogari automate:

a) ajutoarele cu caracter social acordate consumatorilor individuali;

b) ajutoarele destinate sa remedieze catastrofele naturale sau alte evenimente extraordinare;

c) ajutoare legate de consecintele divizarii Germaniei (art. 92.2);

- derogari descretionare.

a) Comisia dispune de o putere discretionara pentru a considera ca anumite ajutoare sunt compatibile pentru faptul ca efectul anticoncurential este compensat de un interes particular pentru Comunitate. Este vorba de ajutoarele destinate sa favorizeze dezvoltarea economica a regiunilor caracterizate printr-un nivel anormal de scazut, sau de o grava subdezvoltare;

b) pentru promovarea realizarii unui proiect important pentru interesul european comun sau pentru remedierea unei perturbari grave a economiei unui stat membru;

c) pentru favorizarea dezvoltatii economice a anumitor activitati sau regiuni economice;

d) promovarea culturii si conservarea patrimoniului (art. 92. 3);

- derogari reglementare (art. 94). Regulamentul din 22 iulie 1997 al Consiliului a permis autorizarea comisiei sa adopte ea insasi reglementari de exceptie pentru categorii de ajutoare in favoarea cercetarii si dezvoltarii protectiei mediului, regimul ajutoarelor cu finalitate regionala. Urmarea practica a acestor reglementari este declararea compatibilitatii acestor ajutoare si dispensarea de notificare.

Deciziile de compatibilitate a ajutoarelor se fundeaza pe urmatoarele patru principii:

- necesitatea. Statul distribuitor al ajutorului trebuie sa stabileasca, cu intreprinderea beneficiara, ca ajutorul este economic necesar pentru a produce efectul scontat sau altfel zis, ca obiectivul economic vizat nu ar fi atins daca intreprinderea nu beneficiaza de ajutor;

- proportionalitatea. Se traduce prin aceea ca toate ajutoarele statului trebuie sa fie proportionale in intensitate si durata cu obiectivul urmarit;

- catalizator. Un ajutor nelimitat in timp sau destinat sa sustina activitati curente, nu va beneficia de nici o derogare;

- interesul comunitar. Ajutoarele trebuie sa fie destinate sa produca efecte care sa depaseasca avantajul economic al intreprinderii in sensul ca vor contribui la realizarea unor obiective comunitare mai mari. Altfel spus, simplul interes al intreprinderii, sau al unui stat nu justifica autorizarea unui ajutor, caci intregul ansamblu comunitar trebuie sa beneficieze de avantajele acordate.

In cadrul controlului comunitar al ajutoarelor de stat, Comisia indeplineste un rol esential. In acest sens: art. 93.3 din Tratat arata 'Comisia este informata in timp util, pentru a prezenta observatiile sale, de proiectele ce urmaresc sa instituie sau sa modifice ajutoarele'.

Daca ea estimeaza ca un  proiect nu este compatibil cu Piata comuna ea inchide fara intarziere procedura prevazuta (in paragraful precedent) iar statul membru nu poate pune in executare masurile proiectate inainte ca aceasta procedura sa fi obtinut o decizie finala. Pornind de la aceasta singura dispozitie Comisia a aplicat o procedura de notificare sistematica si obligatorie a tuturor ajutoarelor, astfel ca inainte de a se ajunge la actuala amploare a sarcinii, tocmai pentru ca dorea sa creasca eficacitatea controlului, Comisia a incurajat jurisdictiile nationale sa participe la control .

La controlul comunitar participa statele membre care trebuie sa notifice Comisiei toate masurile de ajutor pe care le au in vedere sau, cum afirma art. 93.3: 'statele nu pot pune in lucru aceste masuri fara acordul prealabil al Comisiei'. Aceasta notificare trebuie sa aiba loc in stadiul de proiect, caci ea va fi lipsita de eficacitate daca nu este urmata de un  termen minim de examen din partea Comisiei (fara a mai vorbi de faptul ca o serie de ajutoare ar fi greu de anulat si mai ales de returnat). Daca intr-un termen de doua luni dupa notificare Comisia nu a reactionat, statul membru respectiv, poate - dupa ce a avertizat Comisia - sa verse ajutorul in cauza.

Tratatul atribuie puterea de control Comisiei care decide daca un ajutor este sau nu compatibil cu Piata comuna. Odata notificat ajutorul, Comisia procedeaza mai intai la un prim examen: daca se pare ca proiectul notificat nu constituie un ajutor sau acest ajutor este compatibil Comisia  opreste aici procedura. Daca se constata ca ajutorul nu este a priori compatibil cu Piata comuna, ea trebuie sa deschida o faza de examen aprofundat.

Acest timp al procedurii rezulta din art. 93.2 conform caruia: 'daca, dupa ce cei interesati au prezumat observatiile lor, Comisia constata ca un ajutor acordat de un stat sau mijloacele de resurse de stat, nu sunt compatibile cu Piata comuna, in termenii art. 92 sau ca acest ajutor este aplicat de o maniera abuziva ea decide ca statul interesat trebuie sa-l suprime sau sa-l modifice intr-un termen pe care-l modifica ea'.

Aceasta faza urmareste mai multe scopuri: mai intai, informarea completa a Comisiei asupra ansamblului de date ale afacerii, apoi, permite statelor sa depuna eventuale plangeri si, in fine, pentru a nu exista motivul unei eventuale contestari, a unei faze ancheta, in urma unui examen complet comisia va putea declara incompatibil un ajutor sau, din contra, va putea emite o decizie de incompatibilitate.

In absenta notificarii, Comisiei i-au fost recunoscute o serie de puteri de sanctiune. Astfel, Curtea a recunoscut Comisiei pusa in fata unui ajutor nenotificat, puterea de a ordona statului membru prin ,decizie provizorie, suspendarea imediata a platii din plata inca nevarsata si comunicarea de informatii necesare unui examen de fond.

Daca statul membru refuza sa suspende varsamantul, Comisia poate sesiza Curtea. In comunicarea din 22 iunie 1995 Comisiei i s-a recunoscut puterea de a recupera ajutorul sau partea din ajutorul varsat. Recuperarea ajutorului varsat constituie o obligatie pentru statul national care trebuie sa foloseasca toate mijloacele admise de dreptul national si comunitar[11].