Rolul parlamentului

Rolul parlamentului[1]

In literatura de specialitate a fost subliniat faptul ca desi Parlamentul a fost desemnat, in mod traditional prin expresia de putere legiuitoare atributiile si competentele sale sunt mult mai largi, propunandu-se pentru definirea mai corecta sintagma de "putere deliberativa". Ca atare puterea legislativa este doar o componenta a competentei Parlamentului. .

Pe langa aceasta, parlamentele mai exercita in principal: functia de reprezen-tare, functia de constituire a guvernului si functia de control asupra executivului.

a) Functia legislativa se realizeaza prin exercitarea prerogativelor de putere legiuitoare ale parlamentului, in cadrul procedurii legislative. Cauzele care pot influenta in plan politic exercitarea functiei legislative a Parlamentului sunt:

inexistenta majoritatii necesare pentru adoptarea diferitelor categorii de legi,

reorientarea politica prin fenomenul de migratiune a parlamentarilor de la un grup parlamentar la altul sau de parasire a grupului din care fac parte,

conflictul dintre majoritate si guvern, prin formarea unor curente ostile, dar nu suficient de puternice pentru a antrena retragerea increderii acordate guvernului.

Concluzionand, toate aceste fenomene privesc schimbarea raportului de forte in cadrul binomului politic de baza al activitatii parlamentare dintre majoritate si opozitie[3].

Procedura legislativa implica mai multe etape:

1. Initiativa legislativa semnifica dreptul unor subiecte determinate de a depune la parlament proiecte sau propuneri de legi. In mod corelativ parlamentului ii corespunde obligatia de a lua proiectele sau propunerile legislative in dezbatere si de a se pronunta asupra lor.

In functie de sorgintea ei, initiativa legislativa poate apartine:

guvernului (poarta denumirea de proiect de lege),

- camerelor parlamentului, comisiilor parlamentului, parlamentarilor si unui anumit numar de cetateni (sub denumirea de propunere legislativa).

2. Intocmirea unui raport sau aviz asupra proiectului de lege, de catre una sau mai multe comisii ale parlamentului.

3. Dezbaterea proiectului de lege.

4. Votarea, care este actul de cuantificare a vointei majoritare. Votarea trebuie sa fie clara, neechivoca, ferita de erori sau deformari. Votul este de doua tipuri: vot deschis si vot secret. Votul deschis se exprima oral, sau printr-un anumit gest (ridicarea mainii, ridicarea in picioare, aplauze). Votul secret se practica, de obicei, cu buletine sau bile. Votul este, de regula, direct sau personal. Numai pe cale de exceptie se permite votul prin procura sau prin delegare.

Pentru intelegerea deplina a acestei etape trebuie cunoscute conceptele de cvorum si majoritate. Cvorum-ul reprezinta numarul de parlamentari necesar a fi prezenti in sala pentru ca lucrarile Parlamentului sa se poata desfasura.

Majoritate reprezinta numarul de parlamentari care trebuie sa voteze in favoarea unei legi pentru ca ea sa fie adoptata Majoritatea ceruta pentru adoptarea unei legi poate fi: simpla (jumatate+1 din numarul parlamentarilor prezenti), absoluta (jumatate+1 din numarul total de parlamentari) sau calificata (peste jumatate+1 din numarul total de parlamentari).

Acordul camerelor asupra proiectului de lege, atunci cand parlamentul este bicameral. Daca cele doua camere se afla pe picior de egalitate, dezacordul care poate surveni intre ele trebuie conciliat, stabilindu-se in acest sens o procedura speciala. In cazul bicameralismului inegalitar, predomina vointa camerei inferioare. Mai exista si formula bicameralismului egalitar functional, care functioneaza la ora actuala in Romania, potrivit careia ultimul cuvant il are camera de decizie.

6. Promulgarea legii (care imbraca in sistemele monarhice forma 'sanctiunii regale') si publicarea ei sunt formalitatile care determina intrarea in vigoare a legii.

In unele sisteme promulgarea este obligatorie, astfel incat seful statului nu poate face ineficienta o lege adoptata de parlament (ex. Austria si Israel).

In alte sisteme, seful statului dispune de un drept de veto suspensiv. Astfel, el poate cere adunarilor, cu prilejul transmiterii unei legi spre promulgare, o noua deliberare asupra ei. Daca parlamentul adopta din nou legea, fiind suficienta aceeasi majoritate cu care a adoptat-o prima data, promulgarea devine obligatorie.

In fine, exista sisteme constitutionale care consacra un adevarat drept de veto al sefului statului. Acesta este un drept caracteristic regimurilor prezidentiale si rezulta din separarea puterilor, egalitatea lor si controlul reciproc. In acest sistem, daca seful statului returneaza o lege parlamentului, aceasta nu va intra in vigoare pana cand camera catre care a fost returnata nu va delibera a doua oara si nu o va adopta cu o majoritate calificata, de regula, imposibil de atins, iar cealalta camera nu o va reconfirma cu aceeasi majoritate calificata. Astfel, prin veto-ul sau, seful statului anihileaza legea, practic, definitiv.

b) Functia de reprezentare. Parlamentul beneficiaza de forta unei legitimitati impresionante, intrucat el este, ca urmare a alegerii sale directe, reprezentantul intregii populatii.

Subliniem faptul ca, insasi forta sistemului parlamentar consta in principiul suveranitatii nationale, in ideea ca parlamentul reprezinta poporul, iar parlamentarii sunt delegatii sai. Vorbim astfel de un mandat reprezentativ[5], parlamentarul reprezentand nu "o particica" din suveranitatea natiunii, ci insasi acea suveranitate. Nu trebuie neglijat rolul deosebit al opozitiei care este elementul critic institutionalizat menit sa ingradeasca eventualele tendinte ale majoritatii de a se abate de la reprezentarea corecta a intereselor nationale.

c) Functia de constituire a guvernului. Consta in faptul ca, fie toti ministrii trebuie sa apartina uneia din cele doua camere (ex. guvernul britanic), fie ca, investitura guvernului se face de catre parlament (Romania), fie ca, in anumite circumstante, una dintre camere, de regula senatul, trebuie sa-si dea acordul la numirea unor inalti functionari guvernamentali (ex. S.U.A.).

d) Functia de control asupra executivului semnifica suprematia, preeminenta, mai mult sau mai putin evidenta a parlamentului fata de executiv si se realizeaza atat prin institutionalizarea responsabilitatii guvernamentale, cat si prin alte mijloace. Modalitatile controlului sunt diverse. Le vom mentiona doar pe cele tipice:

1. Controlul se poate exercita prin rapoarte sau informari periodice din partea guvernului in fata parlamentului. Acestea sunt urmate, de regula, de o dezbatere generala finalizata printr-o motiune (act de manifestare a atitudinii parlamentului) aprobativa sau negativa.

2. La initiativa parlamentului sau a guvernului, sunt organizate dezbateri de politica generala sau sectoriala, urmate, dupa caz, de un vot de incredere sau de neincredere din partea parlamentului, votul de neincredere determinand demisia guvernului. In anumite sisteme constitutionale, pentru pastrarea echilibrului intre puteri, guvernul poate, intr-o situatie de divergenta cu parlamentul, sa provoace dizolvarea acestuia si sa ceara programarea de alegeri anticipate, supunand astfel divergenta arbitrajului electoratului.

3. Uneori, guvernul solicita aprobarea parlamentului in legatura cu o initiativa a sa sau referitor la o declaratie de politica generala, ori cu privire la o problema determinata.

4. Adeseori, constitutia prevede necesitatea autorizarii guvernului de catre parlament, pentru luarea anumitor decizii. De exemplu: pentru declararea starii de urgenta sau de necesitate, in cazul delegarii legislative, pentru declararea starii de razboi, pentru ratificarea unor tratate internationale.

5. Deschiderea procedurii de punere sub acuzare a unui membru al guvernului, a primului ministru sau a sefului statului.

Interpelarea adresata guvernului sau unuia dintre membrii sai. Interpelarile sunt, de fapt, explicatii cerute de catre parlamentari sefului guvernului sau unui ministru, in legatura cu o anumita situatie sau atitudine, urmate de o dezbatere asupra optiunilor sau activitatii executivului, care poate duce la aplicarea unei sanctiuni politice (motiune de cenzura).

Motiunea de cenzura reprezinta o dezbatere asupra politicii de ansamblu a Guvernului si are drept scop, din punct de vedere al opozitiei rasturnarea majoritatilor, adica formarea unui alt guvern pe baza unei alte majoritati, iar din punct de vedere al majoritatii fie mentinerea Guvernului in functiune, fie formarea unui alt guvern pe baza aceleiasi majoritati.

Sanctiunea juridica a acordului politic dintre majoritate si guvern se exprima intr-o modalitate pozitiva, prin confirmarea guvernului si intr-o modalitate negativa, prin demiterea lui.

7. Intrebarea adresata ministrilor, care constituie un procedeu prin care parlamentul poate obtine informatii de la guvern. In functie de raspunsul primit, se poate formula o interpelare, care are consecintele aratate.

8. Angajarea responsabilitatii politice a guvernului. Aceasta poate avea loc fie la initiativa parlamentului, fie la initiativa guvernului, cu privire la un program, o declaratie ori la votarea unui text. Totdeauna va interveni, dupa caz, o motiune de cenzura sau un scrutin de investitura, adica infirmarea sau confirmarea guvernului de catre parlament.

9. In unele sisteme constitutionale, parlamentul functioneaza si ca organ de jurisdictie fata de anumiti membri ai puterii executive, care in exercitiul atributiilor lor au savarsit fapte contrare intereselor generale (ex. Brazilia, S.U.A.). O alta solutie este constituirea, de catre parlament, a unui tribunal extraordinar .

Asadar, datorita atributiilor complexe ale parlamentelor, acestea nu reprezinta doar cele mai largi foruri democratice nationale, dar si laboratoare eficiente de elaborare a legilor, factori de raspundere ai vietii publice, elemente de contrapondere fata de orice tentative de a diminua drepturile democratice si valorile statului de drept.