Introducere in psihologia politica

Introducere in psihologia politica

Psihologia politica este un domeniu interdisciplinar aflat la confluenta dintre psihologie si stiinta politica, avand drept obiect de studiu identificarea si explicarea mecanismelor psihologice ale comportamentului politic.

Daca sintagma "psihologie politica" (political psychology) pune accentul pe psihologie, sugerand ca acesteia ii revine rolul central in cadrul obiectului de studiu al disciplinei, exista si autori care utilizeaza sintagma "psihologia politicului" (psychology of politics), pentru a evidentia mai bine natura interdisciplinara a acestui domeniu de studiu.

Adeptii abordarii traditionale au considerat, o lunga perioada, ca in politica indivizii actioneaza rational, pentru satisfacerea propriilor interese iar comportamentul politic este predictibil.

Psihologia a oferit insa cercetatorilor instrumentele necesare pentru o cunoastere mai aprofundata a fiintelor umane ca actori politici, evidentiind faptul ca indivizii sunt motivati sa actioneze in concordanta cu trasaturile de personalitate, valori si credinte. In realitate, oamenii proceseaza incomplet informatiile pe care le obtin in procesul de cunoastere a lumii in care traiesc. Uneori, indivizii actioneaza contrar propriilor lor interese si valori, ignorand consecintele posibile ale comportamentelor lor. Astfel de comportamente sunt mult mai frecvente decat ar parea la prima vedere.

O opinie larg raspandita, de exemplu, leaga votul indivizilor de satisfacerea propriilor interese. Se presupune astfel ca oamenii cu venituri ridicate vor vota pentru partidele cu orientare de dreapta, iar cei cu venituri scazute vor vota cu partidele de stanga. In realitate, atat in randul alegatorilor care si-au exprimat optiunea pentru partidele de dreapta, cat si in cadrul celor care au votat cu partidele de stanga se numara persoane cu venituri si pozitii sociale din cele mai diverse. In aceste conditii, se poate afirma ca unii se comporta rational, si altii nu? Sau mai degraba trebuie acceptata explicatia ca, dincolo de interesul economic, cetatenii care au imbratisat o anumita optiune politica impartasesc si alte valori si credinte comune?

Cercetarile traditionale ale comportamentului politic nu au reusit sa explice decizii si actiuni politice dintre cele mai importante. Psihologia politica a aparut ca urmare a eforturilor de a explica cele mai diverse comportamente politice, actiuni politice sau decizii politice care in unele situatii dau rezultate, iar in altele esueaza.

Unul din principalele obiective ale psihologiei politice il constituie identificarea unor legitati ale comportamentului politic care sa permita explicarea si predictia unor evenimente, folosind metode stiintifice, care presupun o succesiunea de etape, de la observarea sistematica a unor comportamente si evenimente, identificarea factorilor (variabilelor) care influenteaza comportamentele si evenimentele observate, la formularea de explicatii posibile (ipoteze), efectuarea de noi observatii, pentru a stabili in ce masura ipotezele exprimate sunt validate, definitivarea explicatiilor si retestarea acestora.

Imbinarea domeniilor de studiu ale psihologiei si ale stiintei politice nu este o intreprindere usoara. Conditiile experimentale, care permit psihologilor sa controleze diferitele variabile care influenteaza un fenomen, sunt practic imposibil de realizat in lumea reala a politicii, unde comportamentul este influentat de numerosi factori externi.

Sa analizam cateva exemple ce ne-ar putea ajuta in aceasta privinta. Daca psihologii afirma ca trasaturile de personalitate influenteaza comportamentul, psihologii politici trebuie sa identifice trasaturile de personalitate importante in politica. Exista astfel de trasaturi? Daca da, care sunt acestea si de ce sunt importante din perspectiva politicii? Dintre trasaturile de personalitate importante in influentarea comportamentului politic, amintim complexitatea procesului cognitiv, modul in care o persoana gestioneaza o situatie conflictuala s.a.

Daca psihologii sustin ca, in anumite circumstante, atitudinile afecteaza comportamentul, psihologii politici trebuie sa stabileasca cum se aplica aceasta legitate optiunii de vot, altfel spus, sa raspunda la intrebarea: ce atitudini cu privire la politica si in ce conditii afecteaza optiunea de vot? Cercetarile au evidentiat faptul ca optiunea de vot este afectata atat de atitudinile cu privire la problemele politice, cat si de cele referitoare la candidati, partide si grupari politice.

Apropierea dintre cele doua stiinte este reciproc benefica. Pe de o parte, expertii in psihologie politica apeleaza la teoriile psihologice pentru a intelege comportamentul politic, iar pe de alta parte psihologii se folosesc de rezultatele aplicarii teoriilor psihologice in politica pentru a-si reconsidera teoriile.

Psihologia politica este stiinta care explica cum, de ce gandesc si cum actioneaza oamenii in domeniul politic. Oamenii sunt motivati sa se implice in politica sub actiunea unor factori interni, cum ar fi personalitatea, atitudinile si auto-identitatea; apoi, evalueaza mediul si pe ceilalti prin procese cognitive care produc imagini cu privire la ceilalti; ulterior, prin combinarea factorilor mentionati, decid cum sa actioneze. In politica, indivizii actioneaza adesea ca parte a grupului iar comportamentul lor in aceasta situatie poate sa difere radical de comportamentul individual.

Sintagma "psihologie politica" a aparut pentru prima data intr-un editorial anonim al publicatiei "London Times" din 10 februarie 1860, intitulat The great objection to the ballot ("Marea obiectie fata de vot") si intr-o recenzie din editia din 20 decembrie 1861 a cotidianului "New York Times", sub titlul Statecraft: Political science and constitutional law ("Arta guvernarii: stiinta politica si legea constitutionala").

Prima mentionare a psihologiei politice ca domeniu de studiu academic ii apartine antropologului german Adolf Bastian (1826 - 1905), considerat "parintele etnografiei", fiind mentionata in volumul trei al lucrarii Der Mensch in der Geschichte ("Omul in istorie"), publicata la editura Wigand din Leipzig, in 1860 si intitulat Politische Psychologie ("Psihologie politica").

Politologul si jurnalistul francez Emile Boutmy (1835 - 1906) este autorul mai multor lucrari in titlul carora a aparut sintagma "psihologie politica", cu mult timp inainte ca aceasta sa devina o disciplina universitara in sistemul de invatamant anglo - saxon.

O contributie mai putin cunoscuta la fundamentarea psihologiei politice ii apartine britanicului George Beardoe Grundy (1861 - 1948). Nascut in Liverpool, intr-o familie de conditie medie, a absolvit cursurile Colegiului Brasenose din Oxford, iar in 1902 a dobandit titlul de doctor in litere. Un an mai tarziu a devenit profesor de istorie antica, specializat in istoria militara a Greciei si Romei,  la Colegiul Corpus Christi din acelasi oras, unde si-a desfasurat intreaga cariera academica.

In luna ianuarie 1917, in plin razboi mondial, Grundy a propus infiintarea unei ramuri a istoriei purtand titulatura de "psihologie politica". In opinia autorului, o astfel de stiinta ar fi fost deosebit de utila in prevenirea conflictelor internationale declansate de conceptiile eronate cu privire la ceilalti bazate pe opiniile deformate ale oamenilor cu privire la ei insisi[1].

In deschiderea eseului intitulat Political psychology: A science which has yet to be created ("Psihologia politica. O stiinta care trebuie creata"), publicat in numarul 8 (155) al revistei Nineteenth Century (p. 155-170), autorul afirma:

"Cei familiarizati cu istoria, si in special cei care, prin profesie, predau aceasta materie, vor recunoaste ca prezentul razboi si circumstantele care l-au precedat si insotit, au adus in prim plan un nou domeniu al stiintei istorice, psihologia politica; o psihologie care, trebuie sa spunem, nu este a individului, ci a oamenilor care actioneaza in masa. Masa poate varia de la o companie de indivizi de mici dimensiuni, la milioane de oameni care alcatuiesc o natiune moderna" (Grundy, 1917, p. 155).

Comportamentul national, a mai sustinut autorul, poate fi inteles ca rezultat al calitatilor si sentimentelor de natura umana mostenite, modelate apoi prin politicile educative nationale si prin circumstantele unice ale fiecarei experiente nationale. In opinia lui Grundy multe din tragediile moderne sunt cauzate de guvernele care identifica psihologia politica a propriei populatii  si o transfera altor natiuni. In acest mod, un guvern se poate angaja in "experimente de cea mai teribila natura in procesul de testare a teoriilor politice pe care le crede rationale" (Gurndy, 1917, p. 158). De exemplu, natiunile tematoare au sentimentul fricii si de aceea nu pot concepe frica drept mijloc pentru a-i teroriza pe altii, cu scopul de a se supune si a accepta pacea cu orice pret.

Grundy si-a incheiat eseul cu speranta ca psihologia politica va fi capabila sa reduca frecventa razboaielor izbucnite prin ignorarea psihologiei umane: "Psihologia politica este, dupa cum s-a afirmat deja, o stiinta care trebuie sa fie creata. Atunci cand va fi infiintata intr-o forma stiintifica si nu prin lucrarile filosofilor doctrinari, ci prin sintetizarea experientei celor care sunt familiarizati cu sufletul propriei natiuni, dar si al altora, va fi mult mai probabil ca acele razboaie - si ele sunt multe - datorate ignorantei nationale si internationale sa nu mai joace in viitor rolul pe care l-au jucat in trecut" (Grundy, 1917, p. 170).

Dincolo de aceste cautari de pionierat, psihologia politica s-a dovedit un domeniu de studiu care a cunoscut o extindere rapida incepand cu ultimele decenii ale secolului trecut. Desi foloseste notiuni politice si filosofice antice, dupa cum vom detalia in urmatoarele teme, psihologia politica ca stiinta are o recenta, situatie evidentiata de urmatoare statistica a cartilor si articolelor care contin sintagma "psihologie politica", incluse in baza de date PsycINFO a Asociatie Americane de Psihologie:

Psihologia a fost utilizata pentru explicarea comportamentului politic inca din anii 20, odata cu studiile referitoare la personalitate si politica, indeosebi cu cercetarile psihanalitice referitoare la liderii politici. Pe masura acumularilor stiintifice inregistrate de psihologi in intelegerea personalitatii, psihologii politici au inceput sa analizeze caracteristicile personale, ca motivatia si trasaturile de personalitate, in studiile cu privire la liderii politici. Daca initial cercetarile in acest domeniu s-au bazat pe psihobiografii, ulterior s-au folosit si alte tehnici (chestionare, interviuri, experimente, stimulari).

A doua etapa in dezvoltarea psihologiei politice ca stiinta a  constituit-o perioada anilor 1940 - 1950, cand s-a inregistrat un interes aparte pentru studierea sistematica a opiniei publice si a comportamentului electoral in Statele Unite. Incepand cu anul 1952, cercetatorii de la Universitatea din Michigan au cules date cu privire la opinia publica si preferintele de vot. Un moment de referinta in istoria disciplinei il constituie publicarea, in anul 1960, a lucrarii The American Voter, ai carei autori, Angus Campbell Philip Converse Warren Miller si Donald Stokes, au deschis drumul in studiul atitudinilor fata de politica.

Printre concluziile controversate ale lucrarii mentionate, bazata pe primul studiu comprehensiv al datelor cu privire la alegerile din Statele Unite, se numara aceea privind afirmatia potrivit careia majoritatea persoanelor care voteaza isi exprima optiunea in baza identificarii partizane, cel mai adesea mostenite de la parinti si ca votantii independenti sunt cel mai putin implicati in politica.

The American Voter a generat numeroase polemici, unii cercetatori acuzandu-i pe autori ca au fixat un standard prea ridicat, asteptand de la votanti sa fie mai sofisticati si mai rationali decat este rezonabil sa te astepti, iar altii argumentand ca, in realitate, votantii americani sunt mai rationali decat a evidentiat lucrarea mentionata.

In anii urmatori, psihologia politica a fost utilizata in analize cu privire la socializarea politica, rolul mass-media in modificarea atitudinilor politice, politicile rasiale in Statele Unite s.a.

Cu timpul, atitudinile politice si comportamentul politic au devenit obiect de studiu si pentru cercetatorii din Europa. Referindu-se la conceptia celui mai cunoscut exponent de limba franceza al psihologiei politice cu privire la obiectul de studiu al acestei discipline, profesorul Adrian Neculau enumera, printre subiectele de interes: "functionarea elitelor, ponderea mitului fondator, presiunea prejudecatilor, construirea oligarhiilor, rolul oamenilor providentiali, supunerea maselor, gestionarea crizelor sociale, acceptarea principiului echilibrului, ambiguitatile democratiei, caracterele dictaturii, regulile machiavelismului, eruptia violentei sociale, succesul populismului, receptarea autoritarianismului, aportul ideologiei in dezvoltarea socio-cognitiva a personalitatii"[2].

Cea de a treia etapa in evolutia disciplinei a constituit-o aplicarea analizei comportamentului politic in domeniul relatiilor internationale. Ea a debutat in anii 60, cu studii referitoare la perceptia reciproca sovieto-americana si la conflictul din Vietnam.

Incepand cu jumatatea anilor 70, concepte ale psihologiei politice au fost folosite in intelegerea descurajarii nucleare, confruntarilor armate, luarii deciziilor in situatii de criza, nationalismului, conflictelor inter-etnice si a altor subiecte adiacente relatiilor internationale.

Cele mai recente studii de psihologie politica sunt cele descrise de Sears (1993), referindu-se la "moarte si oroare" care acopera subiecte precum purificarea etnica, genocidul, terorismul si alte comportamente care implica nivele extreme de violenta motivata politic.

In ceea ce priveste evolutia disciplinei de psihologie politica, din bibliografia parcursa reiese ca primele cursuri universitare cu aceasta titulatura au aparut in Statele Unite in anul 1930. Astazi, aproape ca nu exista universitate americana in care psihologia politica sa nu se predea pana la nivelul studiilor doctorale (Vezi Anexele 1 - 4).

Bibliografie

Betea Lavinia, Individ, lider, multime in regimul comunist, Editura Polirom, Iasi, 2001

Cottam Martha, Dietz-Uhler Beth, Mastors Elena, Thomas Preston,  Introduction to political psychology, Lawrence Erlbaum Associates, New York, 2004

Dorna Alexandre, Fundamentele psihologiei politice, Editura comunicare.ro, Bucuresti, 2004

Floyd W. Rudmin, G. B. Grundy's 1917 proposal for political psychology: "A science which has yet to be created", ISPP News, 2005, (2), p. 6-7.

Kuklinski James (ed.), Thinking about Political Psichology, Cambridge University Press, New York, 2002

Maricutoiu Laurentiu, Psihologie politica, Editura Institutul European, Iasi, 2006

Sears David, Huddy Leonie, Jervis Robert (ed.), Oxford Handbook of Political Psychology, Oxford University Press, New York, 2003