Doctrine politice contemporane

Doctrine politice contemporane

1. Notiuni introductive

Doctrina - in general - reprezinta o conceptie inchegata coerenta, care, pe baza, unor principii interpreteaza realitatea inconjuratoare, reflecta, interesele si pozitia unor grupuri si categorii sociale sau comunitati umane, pe care le exprima prin prisma unor principii calauzitoare.

Tipuri de doctrine:

o  doctrine filosofice (materialiste, exprimate prin principiul materialitatii lumii, idealiste exprimate prin principiul spiritualitatii lumii);

o  doctrine religioase (crestine, musulmane, budiste etc.);

o  doctrine economice (economia de piata, economia centralizata);

o  doctrine militare (de aparare nationala, de hegemonie, de expansiune, de alianta);

o  doctrine politice (privesc organizarea si conducerea societatii).

Doctrinele politice (lat. doctrina - invatatura) - constituie un sistem de idei, teze, principii, conceptii cu privire la organizarea si functionarea societatii, la esenta puterii politice, la continutul, formele si mecanismele de exercitare a acesteia, la rolul institutiilor si a clasei politice, la relatiile dintre guvernanti si guvernati.

'Sistem inchegat de principii care interpreteaza in mod coerent realitatea politica si recomanda o modalitate de actiune in functie de scopuri'

(Dictionar politic).

Rolul doctrinelor politice:

o  de a explica, justifica si argumenta pozitiile si atitudinile gruparilor sociale si a conducatorilor lor;

o  de a prospecta directiile de dezvoltare a statelor in care se actioneaza;

o  de a promova idealurile si programele de actiuni;

o  de a mentine in echilibru sistemul social global si de a oferi alternative la rezolvarea crizelor aparute si la asumarea guvernarii.

In elaborarea doctrinelor politice se au in vedere urmatorii factori:

o  conditiile social-istorice specifice;

o  nivelul de civilizatie atins in societate sau in epoca;

o  fenomenul politic international;

o  cerintele progresului istoric;

o  traditiile doctrinar istorice.

Continutul doctrinelor politice se regaseste in Constitutia si legislatia statelor in programele si statutele organizatiilor politice.

Doctrinele politice se impart in doua categorii:

o  doctrine privind organizarea si conducerea democratica a societatii (reprezinta vointa cetatenilor si au la baza principiile statului de drept);

o  doctrine politice privind organizarea si conducerea dictatoriala a societatii (nesocotesc vointa cetatenilor si au la baza principiile statului totalitar).

Din prima categorie fac parte:

o  doctrine politice liberale si neoliberale;

o  doctrine conservatoare si neoconservatoare;

o  doctrine democrat-crestine;

o  doctrine social-democratice.

Din categoria a doua fac parte:

o  doctrina politica fascista;

o  doctrina politica comunista;

o  doctrine politice rasiste;

o  doctrine politice elitice;

o  doctrine militariste etc.

Doctrinele politice tehnocratice - sunt de granita intre cele doua categorii. Ele constau in faptul ca in organele puterii trebuie promovati specialistii, tehnocratii, care sa ia decizii nu in raport cu interesele de grup ci numai potrivit cu elementele evidentiate de stiinta, facand abstractie de pozitiile diferite ale diferitelor grupari.

Doctrinele tehnocrate pot conduce la:

o  organizarea si conducerea democratica a societatii, cand specialistii sunt expresia vointei cetatenilor, cand imbina stiinta cu politica;

o  deschiderea unor regimuri politice dictatoriale cand se face abstractie de factorul politic, de vointa cetatenilor.

2. Tipuri de doctrine politice

Universul actual al doctrinelor politice este refluxul ideologico-doctrinar al transformarilor social politice, economice, culturale parcurse de omenire in ultimele 2-3 secole, odata cu intrarea acesteia, prin revolutia industriala si ascensiunea capitalismului, intr-o noua etapa a evolutiei societatii omenesti.

Saltul de la societatile preindustriale la cele industriale s-a impletit cu aparitia si evolutia gandirii liberale care a sustinut ascensiunea burgheziei si a oranduirii capitaliste.

Conservatorismul clasic, contrapondere la liberalismul democratic, concentreaza, in general, interesele cercurilor antidemocratice, radicale ale capitalului, latifundei, armatei. A fost reactiunea aristocratiei feudale si a altor categorii interesate - biserica, armata impotriva revolutiei burgheze.

Aparitia la mijlocul secolului XIX  a marxismului a insemnat nasterea socialismului revolutionar ca doctrina politica a proletariatului, vizand transformarea radicala a societatii capitaliste pe calea luptei de clasa si instaurarea dictaturii proletariatului.

La sfarsitul secolului al XIX-lea in cadrul miscarii socialiste a aparut social-democratia - alternativa reformista-moderata la socialismul revolutionar.

Dupa primul razboi mondial incepe activizarea extremei drepte si aparitia doctrinelor si miscarilor fasciste.

2.1. Liberalismul si neoliberalismul

Geneza sa se regaseste in gandirea politica revolutionara din Anglia secolului al XVII si a Frantei secolului al XVIII-lea considerand individul si libertatea sa drept valorile supreme ale vietii.

Doctrina liberala a optat, initial, pentru monarhia constitutionala si pentru separatia si echilibrul puterilor in stat.

Benjamin Constant sublinia ca libertatea este triumful individului atat asupra autoritatii care vrea sa domneasca prin despotism, cat si asupra maselor care reclama dreptul de a supune minoritatea, majoritatii.

Societatea este formata din indivizi liberi sa-si satisfaca scopurile, actionand din proprie initiativa dupa cum le dicteaza interesele, statul ramane un garant al libertatii individuale.

In privinta economiei, valoarea suprema este proprietatea privata iar libera concurenta este parghie a dezvoltarii. Adan Smith observa ca in contextul pietei 'strategiile individuale' conduse de o 'mana invizibila' concura pentru realizarea fericirii tuturor.

Statul trebuie sa asigure domnia justitiei, securitatea indivizilor si toleranta fata de diversitatea opiniilor politice si credintelor religioase. (Rolul unui 'paznic de noapte' sau al unui 'jandarm').

Liberalismul a evoluat de la cel anarhic initiat de Max Stirner (1805-1856) care in lucrarea 'Unicul si proprietatea sa' - 1844 sustinea ca omul este unic, un 'Dumnezeu' care trebuie eliberat din chingile societatii. Statul, biserica, societatea trebuie inlocuite prin 'Eu'.

Statul sustinea Ludwing von Mises (1887-1983) trebuie sa se limiteze la anumite functii legislative si politienesti.

Economia de piata este un principiu fundamental al liberalismului iar proprietatea particulara produce civilizatie.

Libertatea individuala nu trebuie sa puna in pericol libertatea altuia.

In privinta moralitatii se apreciaza ca oamenii prospera prin competitie nu prin solidaritate.

Toate institutiile nu sunt rod al gandirii ci rezultat al regulilor cererii si ofertei.

Moralitatea este data de economisire, respectul proprietatii private, onestitate contractuala. Ea este situata intre instinct si ratiune, stimuleaza supravietuirea iar coordonarea prin piata a activitatilor individuale, formeaza comportamentul economic.

Neoliberalismul

Este o doctrina liberala reajustata in raport cu schimbarile care au avut loc pe parcursul secolului XX pentru a spori atractivitatea doctrinei in randurile populatiei

S-a introdus teza reglarii sociale a ordinii spontane, generate de economia de piata, cu reglementarea protectiei sociale prin masuri etatiste. Raportul dintre initiativa individuala in economia de piata si rolul statului in societate a dat substanta unei diversitati de forme ale neoliberalismului - de la cele care militeaza pentru un 'stat al bunastarii" sau concentrarea economiei prin stat, pana la orientarile 'nostalgice' ale tezelor liberalismului clasic.

Neoliberalismul a fost fondat de catre Jeremie Benthan (1748-1832) si John Stuart Mil (1806-1873).

Statul, prin functia sa normativa trebuie sa intervina pentru a crea conditii proprii dezvoltarii individuale prin lupta contra ignorantei, mizeriei, bolilor si conditiilor proaste de locuit.

John Maynard Keynes (1883-1946) sustine ca statul prin intermediul cheltuielilor publice - instrument principal pentru orientarea economiei de catre stat provoaca cresterea locurilor de munca, iar prin impozite si alte masuri realizeaza o redistribuire a veniturilor.

Alti ganditori precum F.A.von Haylk au pus in discutie 'interventiile perverse' ale statului care ar crea o mentalitate de 'intretinut' ce ar putea ucide spiritul de initiativa ca si vointa de a crea bogatie.

2.2. Social-democratia

Doctrina social-democrata s-a cladit pe temelia epistemica a evolutismului sociologic si cea morala a umanismului si respectarii dreptului individual de alegere si decizie.

Teoria evolutismului sociologic sustine continuitatea si gradualitatea schimbarii sociale, prin reforme declansate in interiorul aceleiasi ordini sociale.

Social-democratia, reprezinta o conceptie si miscare politica aparuta in secolul al XIX-lea care cuprindea atat orientari marxiste, cat si nemarxiste.

Conceptul de social-democratie acopera realitati politice, istorice diferite in functie de tari, partide si particularitati ale luptei politice.

In esenta ei, social-democratia a pornit de la propunerea unor valori ca: libertatea, democratia, echitatea, justitia, solidaritatea, autonomia, pluralismul politic, diversitatea formelor de proprietate.

Transformarea in practica a acestor valori s-a impus dupa al doilea razboi mondial cand partidele de asemenea orientare au ajuns la putere. Aceasta s-a datorat orientarii spre 'o noua ordine economica si sociala' care a condus la o democratie larga, la imbinarea planificarii si concurentei prin controlul politic al fortelor economice, prin socializare si eficienta pe calea colaborarii factorilor productiei, ca si prin politici protectioniste in domeniul social.

Valorile fundamentale ale social-democratiei sunt inscrise in triada conceptuala - libertate, justitie, solidaritate - din care decurg celelalte teme si solutii democratice privind rolul statului, democratia sociala, autoconducerea, autogestionarea politica sociala.

Libertatea si justitia antreneaza responsabilitatea. La randul ei, responsabilitatea individuala si colectiva presupune solidaritatea bazata pe raporturi de echitate si comunicare intre oameni.

In ideea fostului presedinte al R.F.G., Gustav Heineman, statul 'inseamna noi toti si fiecare dintre noi in particular', iar W.Brandt considera ca social-democratia trebuie sa conceapa statul ca o 'comunitate juridica a poporului pe care noi o insarcinam sa vegheze la mentinerea securitatii, libertatii si justitiei'.

Autoritatea statului social-democrat trebuie sa se bazeze pe consens si pe constrangeri obtinute prin alegeri libere, competenta intelectuala si statut moral, care la randul ei, trebuie sa suporte controlul social si sa poata fi revocata.

In plan economic se pledeaza pentru imbinarea planificarii si concurentei prin controlul politic al fortelor economice, colaborarea muncitorilor la gestionarea intreprinderilor.

Initiativa particulara, proprietatea privata sunt acceptate atata timp cat nu se creeaza inegalitati economice, surse de conflicte sociale.

Ca teorie si practica politica de guvernare, social-democratia are trasaturi generale, dar poarta si semnele unor particularitati precum in Franta, Germania, Suedia, Austria, Spania, etc.

Social-democratia a realizat, in modalitati diferite, un sistem politic bazat pe factori obiectivi si subiectivi precum:

o  proprietatea publica si proprietatea individuala;

o  gestiunea sociala si cea particulara;

o  negocierea principiilor privind salarizarea;

o  creditul;

o  controlul investitiilor;

o  fiscalitatea;

o  sufragiul universal etc.

Puterea majoritatii nu trebuie sa faca abstractie de interesele minoritatii.

2. Democratia crestina

Este o miscare ce promoveaza in viata politica principiile democratiei in asociere cu principiile filozofiei si eticii crestine prin care ordinea sociala creata la revolutia industriala a facut ca munca sa fie supusa cererii si ofertei iar puterea trebuie sa intervina pentru a apara drepturile celor slabi.

Inceputul s-a facut in cadrul organizatiilor 'Actiunea catolica', ulterior aparand partidele democrat crestine. Primul partid a fost Partidul Popular Italian intemeiat dupa primul razboi mondial de catre preotul Luigi Sturzo din Caltagirone (Sicilia). Dupa al doilea razboi mondial au aparut numeroase partide democrat crestine in Europa (Miscarea Populara Republicana in Franta, Partidul Democrat Crestin in Italia, Uniunea Democrat Crestina in Germania) si in America Latina (Uniunea Civica in Paraguay, Falanga Nationala in Chile, Partidul Social-Crestin in Venezuela).

In ciuda originii sale catolice, miscarea democrat crestina nu a avut legaturi privilegiate cu Papa. Papalitatea s-a distantat fata de orice model de 'ordine social-crestina' ceea ce a condus la deschideri catre crestinii necatolici care au creat partide cu aceasta orientare. Ele au devenit partide aconfesionale, separand campul actiunii politice de cel religios.

Doctrinar, democratia crestina urmareste, atat individualismul, cat si colectivismul si se caracterizeaza prin repere pragmatice precum:

o  echilibrarea raporturilor dintre puterea centrala si institutiile reprezentative nationale si locale a caror activitate trebuie sa prevaleze in timp de normalitate;

o  combinarea rationala intre interesul natiunii (care este imprescriptibil) si aliantele internationale convenabile, servind pacea mondiala;

o  sprijinirea  autoritatii politice si juridice a statului si apararea autoritatii spirituale.

Aceste repere urmaresc sa satisfaca in plan social-politic valori precum: proprietatea si munca; inegalitatea naturala si egalitatea morala; disciplina si libertatea; familia si statul; nationalismul si ecumenismul etc.

Democratia crestina este un curent de centru aplicand principiile democratiei crestine pentru realizarea solidaritatii tuturor categoriilor sociale in zonele in care traiesc pe plan national, zonal sau mondial (principiu opus egoismului liberal si urii de clasa), statul obligandu-se sa sprijine activitatea persoanelor, autoadministrarea, lasand loc liber initiativei particulare dar si responsabilitatii statului in realizarea binelui social.

In domeniul vietii politice se promoveaza realizarea democratiei depline pluraliste, militandu-se pentru o democratie comunitara, participativa in care persoana umana sa devina elementul principal, careia sa i se garanteze demnitatea si libertatea.

In planul economiei si vietii sociale au fost asimilate conceptiile Scolii de la Fribourg ale protestantilor Muller Armack si Ludwig Erhard despre economia sociala de piata. (In R.F.G. - Uniunea Crestin-Democrata).

In Romania, orientarea democrat crestina este imbratisata, dupa 1989, de catre P.N.T.C.D.

2.4. Nationalismul

Doctrina politica a nationalismului, derivata din conceptul de natiune si din ratiuni ale interesului national este politica independentei politice si economice, cauza suveranitatii si prosperitatii propriei natiuni.

Nationalismul a aparut si s-a manifestat mai puternic in secolele al XVIII-lea si al XIX-lea, odata cu formarea primelor natiuni si in procesul consolidarii statelor nationale, capatand semnificatii diverse si contradictorii in secolul al XX-lea.

Doctrina nationalista se cere a fi analizata din cel putin doua perspective:

- O prima perspectiva ar fi aceea in care defineste nationalismul ca manifestare a caracterului national al unui popor si constientizarea unor interese. Din acest punct de vedere, nationalismul indeplineste un rol pozitiv: industrializarea societatilor moderne au creat terenul afirmarii nationale, iar identitatea nationala s-a exprimat si a fost recunoscuta in raport cu alte comunitati nationale.

Nationalismul se exprima pe doua cai care se intrepatrund-politicul si etnicul-echilibrul sau dezechilibrul dintre acestea putand  face din nationalism o conceptie avansata sau retrograla. Numit 'sufletul politic al unui corp etnic', nationalismul poate evolua constructiv sau distructiv. O politica indreptata spre lupta pentru afirmarea demnitatii nationale si a valorilor creative este constructiva iar cand este indreptata impotriva altor nationalitati se creeaza terenul propice pentru degenerarea lui in sovinism si xenofobie.

- A doua ipostaza a nationalismului se manifesta prin exacerbarea sentimentului national, prin intoleranta si agresivitate fata de alte popoare sau grupari etnice. Poate deveni expresia unui etnocentrism deformat structural, care indeplineste un rol distructiv, devenind o miscare extremista in contradictie cu spiritul civilizatiei contemporane.

National-socialismul si fascismul au combinat pana la delir revendicarea puterii statului si pretinsele interese ale natiunii, iar sub masca internationalismului s-a dezvoltat o alta structura de aservire 'o logica nationalista', care chiar daca s-a transformat intr-un instrument de teroare, a avut si o anumita atractivitate.

Doctrina nationalismului se manifesta, acum, contradictoriu unele curente tin pasul cu istoria, oglindind procesele cooperarii internationale, altele marcand eforturi de adaptare, iar altele cauta sa reinvie vechiul nationalism, egoismul national.

2.5. Conservatorismul si neconservatorismul

Reprezinta o atitudine politica care izvoraste din dorinta conservarii starilor de lucruri existente. Fondator este considerat Edmund Burke (1729-1797), politician englez care pleda pentru apararea ordinii traditionale, sustinand schimbarile treptate (moderate).

Conservatorismul are trei parti distincte:

o  atitudinea fata de societate;

o  idealul de guvernare;

o  practica politica.

Conservatoristii sustin ca societatea este anterioara indivizilor ce o compun, ei fiind un produs social artificial.

Statul trebuie sa fie deasupra institutiilor autonome care-si vor pastra principiile proprii de dezvoltare.

Conservatorismul se opune sustinerii solutiilor radicale in actul de guvernare.

Neoconservatorismul desemneaza acele sisteme de idei care urmaresc, fie sa adapteze la realitatile zile idei conservatoare, fie idei conservatoare fata de cerintele actuale ale realizarii progresului social-general.

Conservatorismul si neoconservatorismul au in comun:

o  inegalitatea sociala a oamenilor;

o  elitismul;

o  primatul statului in raport cu individul;

o  teoria noii ordini interne a capitalismului (societatea capitalista liberala a dus la omogenizarea societatii - neputinta de a guverna - si, de aceea, se impune o conducere elitista).

ANEXA NR. 1

DOCTRINE POLITICE

LIBERALE

NEOLIBERALE

CONSERVATOARE

DEMOCRATICE

DEMOCRAT-CRESTINE

SOCIAL-DEMOCRATICE ETC.