Doctrina militara a SUA

Doctrina militara a SUA

Odata depasit momentul incheierii "Razboiului Rece", SUA, care a ramas singura superputere mondiala, in pofida acordurilor internationale la care este parte si a eforturilor depuse pe linia stoparii proliferarii nucleare, considera ca principalul pericol, cel al unui atac nuclear asupra teritoriului american, este inca de actualitate. Prin urmare, pentru moment, politica militara a SUA se bazeaza pe descurajarea nucleara.

Cat priveste armamentul conventional existent, se estimeaza ca acesta nu poate ameninta direct securitatea SUA, dar amenintarile indreptate asupra intereselor americane in afara teritoriului propriu sunt considerate amenintari directe la adresa SUA[1].

De aceea, avand ca determinante aceste doua ratiuni, puternic marcate de atacul terorist inregistrat la 11.09.2001, prin Departamentul american al apararii, SUA a trecut la o actiune de revizuire fundamentala a politicii militare, care urmareste modificarea conceptelor doctrinar-strategice de ducere a razboiului, a structurii fortelor armate, dar si gasirea unor noi modalitati de crestere a sigurantei si securitatii armamentului nuclear. In acest sens au fost supuse analizei urmatoarele domenii:

rolul armamentului nuclear in cadrul strategiei americane de securitate;

noile cerinte impuse structurii fortelor nucleare;

modul de intrebuintare a armamentului nuclear;

cooperarea cu noile state posesoare de armament nuclear, formate prin destramarea URSS, in vederea continuarii procesului de dezarmare nucleara.

In acest context, doctrina militara a SUA are la baza noua strategie de aparare, complet diferita de cea din perioada "Razboiul Rece", care, in  conformitate cu orientarile enuntate, urmareste realizarea interesului national al SUA, potrivit urmatoarelor fundamente:

- Descurajarea si apararea strategica, prin reorientarea (nu abandonarea) programului "Initiativa de aparare strategica", catre un altul, respectiv "Programul national de aparare antiracheta" - NMD. Acest program permite apararea teritoriului SUA impotriva rachetelor balistice nucleare, a fortelor militare avansate aflate pe teritoriul altor state si a aliatilor. Bazat pe tehnologii dezvoltate in programul SDIA[2], acest program este mai putin costisitor, asigurand insa descurajarea oricarei initiative de atac la adresa SUA;

- Prezenta avansata, care are un scop: sublinierea interesului SUA, in aceste regiuni; cresterea stabilitatii regionale; interventia rapida in situatii de  criza; exercitii comune; asistenta umanitara si de securitate; reprezentarea FA, ale SUA, prin vizite, contracte, acorduri, intelegeri etc. Acest fundament doctrinar are in vedere in primul rand ca, in situatia reducerii efectivelor stationate in afara granitelor SUA, cele ramase sa fie dotate corespunzator, iar in al doilea rand realizarea unui sistem de legaturi care sa asigure dislocarea rapida de forte suplimentare;

- Raspunsul la criza[3], care este unul din elementele esentiale ale actualei strategii. Potrivit acestui fundament, FA, ale SUA trebuie sa fie capabile sa descurajeze prin prezenta, actiuni demonstrative sau actiuni de lupta unilaterale ori combinat. Strategia militara a SUA prevede crearea capacitatii armatei de a lupta simultan in doua conflicte regionale si de a invinge. In acelasi timp, capacitatea de aparare a teritoriului SUA nu va slabi, iar fortele armate vor fi capabile de a da un raspuns nimicitor oricarui agresor;

- Capacitatea de refacere. Acest fundament reprezinta capacitatea SUA de a forma, instrui si introduce in lupta noi unitati, ceea ce presupune o ridicata capacitate de mobilizare rapida a fortelor luptatoare, existenta unor centre de instruire rapida, cu cadre pregatite in acest scop si activitatea industriei civile pentru producerea de echipament si tehnica militara.

Doctrina militara a SUA este, asadar, parte constitutiva a politicii militare si strategiei de aparare a teritoriului, temele centrale de continut ramanand integrate conceptului "bataliei aeroterestre". "acelea ale Luptei Aero-Terestre si ale operatiunilor Aero-Terestre"[4] intr-o viziune coerenta si mereu actualizata pentru a raspunde conditiilor actuale si viitoare ale practicii militare. Potrivit regulamentului de lupta al Trupelor de Uscat al SUA, FM 100-5, in vigoare, aceste teme dezvolta ideile privind ducerea razboiului, intr-o serie de domenii importante, prin care:

trecerea de la independenta la interdependenta serviciilor;

de la aparare la ofensiva si apoi la un mai potrivit echilibru intre cele doua actiuni;

de  lupta dintr-o bucata intr-un loc, la operatiuni simultane in adancimea campului de lupta.

Efectele acestor precepte doctrinare au fost materializate in razboiul din Irak care a reprezentat prima aplicatie pe scara completa a doctrinei Luptei Aero-Terestre actualizate.

Aceasta doctrina retine partile cele mai bune din doctrinele anterioare[5], este o doctrina completa pentru toate dimensiunile campului de lupta, inclusiv pentru situatiile de proiectare a fortei si vizeaza utilizarea intregului potential al fortelor armate americane potrivit obiectivelor interesului national de descurajare a oricarei initiative de atac la adresa SUA si de aparare a teritoriului national. Aceste obiective se constituie ca fundamente primordiale ale actualei strategii de aparare a SUA, complet diferita de cea din perioada "Razboiului Rece". In acest context, tarile si elementele apreciate ca fiind cele care ameninta din punct de vedere militar securitatea SUA sunt in ordine: R.D.Coreana, Rusia, statele din Orientul Mijlociu si Asia de Sud, China, instabilitatea generata in lume, armele de nimicire in masa, precum si armele conventionale .

Cat priveste "batalia aeroterestra", apreciem ca SUA, acorda importanta deosebita si activeaza cu perseverenta pentru implementarea acestui concept doctrinar in teoria si practica militara. Dovada preocuparilor in acest sens este includerea acestuia in documentele politico-militare oficiale ale SUA si fundamentarea Doctrinei militare comune pentru operatii unificate (general valabile si obligatorie pentru toate structurile militare), a carei esenta este unitatea de efort, dublata de unitatea de comanda si care este apreciata ca fiind esentiala in atingerea eficientei maxime in actiunile militare integrate. Totodata, preocuparile sunt dovedite de includerea aceluiasi concept doctrinar si in continutul doctrinelor categoriilor de forte ale armatei, chiar pe baza acestui concept.

Fara indoiala, "batalia aeroterestra", constituie unul din conceptele acestui inceput de secol XXI, care a deschis noi perspective in dezvoltarea artei militare contemporane. Conchizand cu privire la aceasta SUA, beneficiind de posibilitatea experimentarii in confruntari militare a noilor tipuri de tehnica, dar si a unor noi orientari doctrinare (ex. utilizarea pe scara larga a armelor electronice) si chiar doctrine si strategii de imbunatatire a acestora in operatie si lupta (Doctrina "Powell", strategia "Joint Vision - 2010", doctrina "Clinton", politica spatiala nationala), a putut sa extraga, in premiera si in folos propriu, concluzii pertinente privind imbunatatirea categoriilor de forte si genurilor de arma in actiunea militara. Una din aceste concluzii este si cea potrivit careia, in timpurile moderne, nici o categorie de forte ale armatei n-a castigat singura un razboi, victoria intr-o confruntare militara fiind rezultatul efortului comun a doua sau mai multe categorii. Acest aspect a fost cu prisosinta confirmat de razboiul din proximitatea teritoriului nostru national, respectiv fosta Iugoslavie, si probabil in campania antiterorista inceputa in Afganistan si continuata pe asa-zisa "Axa a Raului".

Privind organizarea "bataliei aeroterestre", doctrina militara a SUA evidentiaza ca este o conditie sine qua non materializarii noii conceptii de  ducere a actiunilor militare moderne. Aceasta cerinta decurge din realitatea ca, in viitor, campul de lupta nu va mai permite luxul unei continue experimentari a structurilor, fie ele de executie sau de conducere. Ca atare, in armata SUA ca de astfel in toate armatele moderne, tendinta este ca organizarea de pace sa fie cat mai apropiata de cea adoptata la razboi, daca nu chiar identica.

Daca doctrina Powell care s-a folosit in razboiul din Golf se refera la castigarea razboaielor prin intrebuintarea unei puteri militare covarsitoare americane, actuala doctrina mentine aspectele comune care se refera la:

- nevoia de a mentine pierderile americane la un nivel cat mai scazut;

- nevoia de a se preveni diluarea misiunilor;

- extinderea graduala a responsabilitatilor SUA.

Pentru viitor - potrivit ultimelor orientari doctrinare (doctrina Clinton - 1996), care au aparut in mod gradual, ca o reactie la o serie de probleme in domeniul politicii externe -, fortele armate ale SUA vor fi folosite in mod repetat ca forte militare pentru scopuri limitate - prin evitarea angajarii actiunilor de lupta terestre, aceste actiuni fiind rezervate pentru aliati -, aceasta reprezentand diferenta majora fata de doctrina Powell a carei esenta era intrebuintarea masiva a fortei militare cu o gama larga de scopuri.

Prin urmare SUA se vor angaja numai in conflictele de mica intensitate, ce presupun desfasurarea unor grupari de forte aliate a caror superioritate trebuie sa reduca pierderile in personal si sa diminueze implicatiile de ordin politic, care pot duce la escaladarea conflictului, urmarind totodata si inchiderea rapida a ostilitatilor[7].

Potrivit doctrinei militare a SUA, in principal, gruparile de forte americane vor participa la indeplinirea urmatoarelor misiuni:

- cucerirea si ocuparea unor obiective importante (aerodromuri, porturi, noduri de comunicatii) de pe teritoriul "statului tinta" sau de pe teritoriile ocupate de partile beligerante;

- controlul miscarilor de trupe si al cailor de evacuare - aprovizionare ale uneia din partile beligerante;

- participarea la intarirea blocadelor maritime sau terestre si a embargourilor asupra comertului;

- crearea si protejarea unor zone de protectie pentru populatia civila;

- controlul si prezentarea unor zone de protectie in fata actiunilor de  natura terorista;

- crearea conditiilor pentru introducerea in operatie a fortelor de mentinere a pacii, sau

- sprijinirea constituirii autoritatilor administratiei civile.

Se apreciaza ca, in fapt, aceasta doctrina tradeaza atat compromisul fragil, incert, la care au ajuns "interventionistii" si "izolationistii" de la Washington, cat si sentimentul ca povara financiara a pacii mondiale apasa, mult mai greu, pe umerii contribuabililor nord-americani.

Concluzii

Desi organizarea de stat americana se sprijina pe Constitutia de la Philadelphia, s-a putut observa ca multe din prevederile ei sunt ambigue, iar amendamentele care i-au fost aduse nu au eliminat formularile neclare. Din ambiguitatea textului constitutional a rezultat o crestere a atributiilor organului executiv, in detrimentul celorlalte organe de stat.

Intreaga putere executiva a fost incredintata unui Presedinte, care nu este ales de adunarile legiuitoare, ci de corpul electoral, prin vot indirect. Astfel, prin modul sau de alegere, Presedintele apare egalul camerelor. Independenta executivului se asigura si prin faptul ca nici Presedintele, nici ministrii numiti de Presedinte nu pot fi siliti sa se retraga printr-un vot de neincredere al adunarilor legiuitoare inainte de expirarea mandatului lor. De aceea, chiar daca Presedintele si ministrii nu dispun de majoritate in Congres, ei continua sa ramana la posturile lor.

Fata in fata cu acest executiv puternic, Constitutia S.U.A. a creat o putere legiuitoare numita Congres, formata din doua camere: Camera Reprezentantilor si Senatul.

Din analiza textului Constitutiei S.U.A. a rezultat ca puterea legiuitoare este reglementata in conditii care par sa tinda la asigurarea autonomiei acesteia, fata de Presedinte. In acest sens Constitutia precizeaza ca, oricat de grave ar fi conflictele care s-ar produce intre puterea executiva si cea legislativa, seful statului nu are dreptul de a dizolva Congresul.

Desi Constitutia pare sa organizeze doua puteri absolut separate si avand o importanta politica egala, nu de putine ori raportul de forte dintre ele s-a rezolvat in favoarea puterii executive. Iar atunci cand Presedintele face parte din partidul care are majoritatea in Congres, suprematia puterii executive asupra celei legislative se realizeaza cu usurinta, ca o consecinta a faptului ca Presedintele este in acelasi timp si personalitatea cea mai puternica a partidului respectiv, oarecum personificarea acestuia. Un esec al Presedintelui ar fi o infrangere a partidului sau politic, dupa cum un succes al Presedintelui ar fi o victorie pentru acest partid.

Dar, puterea executiva isi mentine primordialitatea asupra celei legiuitoare chiar si in cazul in care ea nu dispune de majoritatea in Congres. Aceasta situatie este o urmare a faptului ca Presedintele poate sa impiedice ca o masura votata de Congres sa devina obligatorie, folosindu-se, dupa cum s-a observat, de asa-numitul "drept de veto" legislativ pe care i-l rezerva Constitutia. Cum vetoul legislativ prezidential nu poate fi infrant de Congres decat cu majoritatea de doua treimi a celor doua camere - majoritatea de care partidul de opozitie nu dispune niciodata in practica -, aceasta prerogativa da Presedintelui o arma deosebit de puternica impotriva Congresului, o arma prin care poate izbuti sa-i paralizeze orice actiune.

Cand Congresul s-a sufocat de putere prezidentiala, a recurs la unicul mijloc legal pus la dispozitie de Constitutie: procedura impeachmentului. Dar aceasta s-a produs numai de doua ori in istoria constitutionala a S.U.A. In  rest, Congresul s-a vazut frustrat de o serie de prerogative care au trecut in competenta Presedintelui.