Conservatorismul

Conservatorismul

1. Cadre generale

In intreaga istorie politica a existat mereu o tensiune intre tendinta liberala si cea conservatoare; chiar inainte de nasterea doctrinelor clasice ale epocii moderne, liberalismul si conservatorismul s-au confruntat in gandirea si in practica politica, primul asumandu-si ideile libertatii, ale progresului, concurentei si implinirii individuale, iar cel din urma privile-giind traditia, armonia si integrarea comunitara, pe fondul responsabili-tatii fiecarui cetatean si al respectului fata de datorie. Aceste diferente de ethos politic au condus la asocierea liberalismului cu spiritul novator si progresist, in timp ce conservatorismul a fost identificat cu rigiditatea, imobilismul si tendinta reactionara.

Dincolo de aceste etichetari (partial adecvate, partial exagerate), daca analizam ideologia conservatoare, observam ca ea nu se confunda cu refuzul neconditionat al schimbarii si cu apologia traditiei. Caracte-risticile sale apar cu claritate abia atunci cand inlocuim modelul de analiza bazat pe opozitia dintre dreapta si stanga politica cu modelul ce pune fata in fata spiritul moderat si cel radical. De pe acest ultim aliniament, constatam ca ideologia conservatoare nu este alergica la schimbarea in sine, ci doar la marile proiecte de inginerie sociala, care isi propun sa modifice rapid si fundamental omul si societatea. Spiritul conservator nu este adversarul libertatii si al progresului, ci doar al maximalismelor (fie ele de stanga sau de dreapta) care vor sa revolutio-neze societatea cu orice pret.

Daca spiritul conservator este prezent de-a lungul intregii istorii politice, ideologia conservatoare propriu-zisa a luat nastere intr-un moment istoric bine determinat, marcat de reactia aristocratiei europene fata de rasturnarea Vechiului Regim prin Revolutia franceza de la 1789.

Edmund Burke (1729-1797), parintele doctrinei conservatoare, a fost cel dintai care a intrerupt entuziasmul declansat printre intelectualii Europei de Revolutia de la Paris, punand cateva intrebari incomode cu privire la relatia dintre libertate si buna guvernare in Franta anului 1789. In Reflectii asupra revolutiei din Franta (carte publicata la doar un an dupa caderea Bastiliei), Burke afirma: "inainte de a ma aventura sa felicit oamenii in mod public pentru ceea ce au castigat, trebuie sa ma asigur cat de cat ca este cu adevarat vorba de o binefacere ( . ). Ar trebui deci sa aman orice felicitari pentru noua libertate a Frantei, pana cand voi fi informat despre modul in care libertatea a fost combinata cu guvernarea; cu forta publica; cu disciplina si supunerea armatelor; cu colectarea si distribuirea corecta a unui impozit real; cu morala si religia; cu siguranta proprietatii; cu pacea si ordinea; cu comportamentul civic si social. Toate acestea sunt si ele (in felul lor) lucruri bune; iar fara ele, libertatea, atata vreme cat dureaza, nu este o binefacere; dupa cum fara ele, sansele ca libertatea sa existe sunt mult prea mici. Efectul libertatii asupra indivi-zilor este acela ca ei pot face ceea ce vor: trebuie deci sa vedem ce ar vrea ei sa faca, inainte de a ne grabi cu felicitarile care se pot transforma foarte repede in condoleante".

Conservatorismul lui Burke pornea de la un scepticism in ceea ce priveste capacitatea indivizilor si a societatilor de a descoperi si de a controla vreo lege a evolutiei umane. Astfel, nici o transformare "rationala", pe baza de program (revolutionar sau reformist), nu poate fi operata sistematic in societate. Totusi, reformele au importanta lor in economia politicii conservatoare: "O societate care nu are mijloacele de a se reforma nu are mijloacele de a se conserva", spunea Burke. Numai ca reformele trebuie sa se limiteze la eliminarea din societate a unui rau imediat si manifest.

2. Supozitiile si pledoariile conservatorismului anglo-saxon

Discursul ontologic al conservatorismului

Iluminismul francez s-a straduit sa impuna imaginea omului rational, a individului care dezvolta comportamente sociale si creeaza institutiile ca urmare a unui demers intelectual. Filosofia engleza s-a aratat mai curand neincrezatoare in puterea ratiunii de a determina sau de a impiedica vreo actiune. "Ratiunea, spunea david Hume, este si trebuie sa fie numai sclava pasiunilor si ea nu poate niciodata pretinde sa aiba o alta slujba decat aceea de a le servi si asculta". Deci omul nu este in primul rand o fiinta cugetatoare, ci una dominata de pasiuni si instincte. Francis Bacon, in Eseurile sale, afirma si el ca: "In natura umana se afla in general mai multa sminteala decat intelepciune". Economistii englezi ai secolului al XVIII-lea vor explica, la randul lor, conduita umana nu prin vreo moralitate intemeiata rational, teleologic, ci prin dragostea individului fata de propria-i persoana, prin interesul personal al fiecaruia. In acelasi spirit, Bernard Mandeville va face din viciile oamenilor insusi suportul beneficiilor publice; in celebra Fabula a albinelor, Mandeville arata ca: "de-ar fi sa se lecuiasca oamenii de slabiciunile de care se fac in mod natural vinovati, atunci ei ar inceta sa mai poata fi reuniti in societati atat de vaste, puternice si rafinate precum au fost in cele cateva mari republici si monarhii ce-au inflorit de la facerea lumii incoace".

Legile morale, ca si cele juridice, nu au drept fundament confor-mitatea cu ratiunea; pana si simtul datoriei urmeaza mersul pasiunilor umane si, dupa opinia lui Hume, "nici o actiune nu poate fi buna sau rea din punct de vedere moral, daca nu exista o pasiune sau un motiv natural care sa ne imboldeasca spre ea". Ca fiinta dominant naturala (condusa de instincte si pasiuni mai curand decat de ratiune), omul nu va putea sa deduca ordinea sociala din vreo inovatie a gandirii abstracte, ci numai dintr-o practica traditionala, pastratoare a randuielilor firesti si naturale (derivate din natura umana). In societate, pasiunile si interesele individuale sunt nevoite sa se acomodeze in asa maniera incat nimeni sa nu fie nemultumit; multimea intereselor opuse va conduce catre un bine general, la care nu se ajunge prin rationalitatea indivizilor, ci prin puterea obiceiului. Deci pasiunea poate fi stapanita doar de catre obicei sau obisnuinta, de unde rezulta ca legile si institutiile statului trebuie sa fie si ele rezultatul traditiei.

Supozitiile cognitive

Traditia filosofiei europene continentale a acordat o mare importanta abstractiilor, care de la Platon si Aristotel incoace au dobandit un statut metafizic si intelectual foarte respectabil. Operarea cu concep-tele reprezinta, in aceste conditii, un lucru firesc, iar combinarea lor - un exercitiu obisnuit al spiritului. Spre deosebire de inclinatia catre prolife-rarea abstractiilor, specifica filosofiei continentale, nominalismul englez considera daunatoare complicarea cunoasterii prin adaugarea unor con-structii artificiale, care nu-si gasesc nici un corespondent in realitate. Asa cum aprecia Locke, din moment ce abstractiile au un caracter de artefact, ele nu pot fi considerate reprezentari ale realitatii. Avandu-si originea in obisnuintele sau deprinderile umane, bazandu-se pe asocierile si presupu-nerile intelectului, abstractiile nu vor putea trimite la realitatea obiectiva, ci doar la subiectivitatea umana. Prin urmare, orice constructie a intelec-tului va fi partiala, trebuind sa se confrunte mereu cu experienta si cu alte constructe rivale.

In filosofie, rationalismul a considerat ca eroarea provine din lipsa sau din insuficienta dezvoltare a abstractiilor; empirismul a acuzat, dim-potriva, supra-abundenta abstractiilor in care se pierde gandirea. Filosofia politica a preluat aceasta contradictie in felul urmator: rationalismul politic (ce a alimentat spiritul revolutionar) a afirmat ca esecul in orga-nizarea sociala se datoreaza absentei unor planuri rational construite, de reorganizare institutionala, morala etc.; conservatorismul a afirmat exact contrariul: esecul social vine din aderenta politicienilor si a maselor confuze la niste proiecte de inginerie sociala care se alimenteaza nu din experienta si traditie, ci din principii idealiste si nerealiste, inventate de ratiune.

Discursul etic al conservatorismului

In gandirea conservatoare, imperfectiunea naturii umane este vazuta ca sursa raului: inclinatia catre abuz este sadita in insasi substanta firii omului si a institutiilor sale. Din acest motiv se va simti nevoia unor constrangeri de ordin moral si juridic, apte sa-l disciplineze pe individ si sa asigure astfel armonia comunitara.

Daca radicalismele politice de tipul celui care a inspirat Revolutia franceza au pus accentul pe drepturile si libertatile individului, conserva-torismul a privit cu suspiciune discursul asupra libertatii inaugurat de catre Rousseau prin afirmatia ca "omul s-a nascut liber, dar pretutindeni se afla in lanturi". Libertatea nu poate fi separata de raspunderi si obligatii, care fac posibila viata sociala. Daca drepturile sunt privite ca decurgand din natura umana, atunci aidoma trebuiesc concepute si inda-toririle: ele au un caracter natural (in sensul ca sunt anterioare oricarui contract social) si, de asemenea, un caracter divin.

Dupa cum aprecia Burke, puterea politica are menirea de a tine sub control pasiunile indivizilor si ale maselor, care ameninta societatea. Pentru ca libertatea sa existe, impunerea unor constrangeri este inevi-tabila; libertatea nu poate supravietui decat impreuna cu ordinea si virtu-tea. De aceea constrangerile exercitate asupra oamenilor trebuie socotite ca facand parte dintre drepturile lor, la fel ca si libertatile. Societatea conservatoare este, inainte de toate, o "piramida de indatoriri", un loc al manifestarii legilor si normelor.

In lumea moderna, sub influenta ideilor liberale, s-a ajuns ca drepturile sa fie puse mereu in fata indatoririlor; ideologia libertatii si a tolerantei absolute a relativizat orice valoare, aruncand societatea intr-o deriva morala si politica. Or, pentru conservatori, viata nu este in primul rand o exercitare a drepturilor, o cautare a placerii, ci o implinire a datoriei. Si totusi, aceasta nu presupune un rigorism excesiv sau un utopism al eliminarii placerilor si viciilor. Realismul moral al conser-vatorismului conduce la ideea ca o schimbare morala radicala a oamenilor este imposibila. Orice modificare in comportamentul lor nu se produce decat in timp, prin forta obisnuintei. Perfectiunea morala nu va putea fi atinsa vreodata. Totdeauna viciile si raul vor subzista. Important este ca fata de ele sa avem o atitudine selectiva si moderata. Binele absolut si general nu ne este accesibil; dar putem sa ne stabilim unele prioritati morale si sa privim cu consideratie ceea ce ne sta la indemana pentru o viata rezonabila.

3. Conservatorismul postbelic

Ideile conservatoare au fost la mare pret ori de cate ori liberalis-mul bunastarii a dat semne de slabiciune. Cand statul bunastarii a intrat in criza din cauza enormelor facturi sociale, cand societatea a insistat prea mult pe ideea drepturilor indivizilor, punand in pericol ordinea si solida-ritatea comunitara, conservatorismul a reprezentat refugiul ideologic si reperul actional al statelor occidentale. Asa s-a intamplat, spre exemplu, in anii '70, dupa numeroasele esecuri economice, sociale si politice ale regimurilor neoliberale de factura interventionista.

Dar conservatorismul anilor '70, desi pastra baza ideologica moderna, se transformase si el in confruntarea (si uneori in dialogul) cu liberalismul, social-democratia si comunismul, astfel incat la orizontul acelor ani se putea vorbi despre neoconservatorism.

Tezele de baza ale neoconservatorismului pot fi rezumate astfel:

• atitudinea moderata fata de stat si implicarea acestuia cat mai putin posibil in viata indivizilor;
• acceptarea acelor reforme economice si sociale care ofera securi-tate individului, fara a-l face insa dependent de stat; combaterea egalitarismului nestimulativ;
• stimularea pietei ca instrument de alocare eficienta a resurselor prin respectarea libertatii individuale si eliminarea controlului birocratic;
• respectarea valorilor si institutiilor traditionale: biserica, familia, scoala, cultura occidentala (neoconservatorismul pledeaza pentru ceea ce se numeste, in limbajul comun, "modul de viata ameri-can" - cunoscut si ca "exceptionalismul american").

Neoconservatorismul postbelic se mai poate defini si ca o doctri-na comunitarista. Comunitarismul este o modalitate de concepere a raporturilor sociale ce elimina ideea de conflict si de lupta de clasa, optand pentru rezolvarea tensiunilor intre indivizi si grupuri la nivelul colectivitatilor locale. Neoconservatorismul crede ca stabilitatea sociala depinde de rezolvarea conflictelor in baza societatii, fara a fi nevoie de interventia centrului de decizie politica si, mai ales, fara schimbarea ordinii existente.

Neoconservatorismul s-a manifestat in ultimele decenii ale seco-lului XX nu numai in Europa Occidentala (Marea Britanie, in special) si in SUA; el a cunoscut diferite variante in America Latina, unde regimu-rile politice au fost adesea niste dictaturi militare. Neoconservatorii sud-americani - militari proveniti din clasa mijlocie - s-au aratat preocupati de mentinerea valorilor traditionale ale societatilor lor, de respectul fata de lege si de ordinea ierarhica, precum si de pericolul ca ordinea sa fie distrusa de miscari revolutionare de stanga. In aceste conditii, neocon-servatorismul sud-american a avut adesea accente reactionare si dictato-riale.