Conservatorismul

CONSERVATORISMUL[1]

Conservatorismul[2] este o doctrina politica aparuta ca o reactie la liberalism. Avandu-si originea in celebrul dicton al contelui Falkland ("Atunci cand nu este necesar sa schimbi nimic, este necesar sa nu schimbi nimic"), conservatorismul a fost organizat ca doctrina politica de catre ganditorul Edmund Burke.

Principalele elemente ale gandirii conservatoare sunt:

1. Omul ca fiinta eminamente religioasa, intruchipare a ratiunii, a instinctului si a emotiei, iar religia element fundamental al societatii civile.

2. Comunitatea ca element teleologic anterior individului.

3. Drepturile ca urmare fireasca a obligatiilor individuale.

4. Raul considerat inradacinat in fiinta umana si nu in institutiile statale.

5. Inegalitatea umana (nu si din punct de vedere moral, insa) ca urmare a organizarii sociale complexe.

In concretizarea lui Edmund Burke, statul conservator trebuie sa instituie urmatoarele principii[3]:

Suprematia legii. Conservatorii resping insa conceptul burghez de egalitate, inclusiv in fata legii. Pentru conservatori, oamenii sunt prin natura lor intimǎ inegali si adevarata libertate consistǎ in posibilitatea ce se acordǎ fiecǎruia de a dezvolta ceea ce are particular. Altfel, un concept exterior de libertate distruge intreaga sferǎ de individualitate datǎ de naturǎ. Cu alte cuvinte, conservatorii resping "libertatea atomisticǎ", libertatea abstractǎ si egalitatea fortatǎ a indivizilor, care nu au cum sǎ fie egali. Acceptǎ insǎ libertatea unor comunitǎti organice. Inevitabil, aceastǎ libertate presupune si anumite privilegii, care, tot inevitabil, creazǎ alte inegalitǎti. Sunt mai mari aceste inegalitǎti decat celelalte? Conservatorii spun cǎ nu.

Independenta justitiei;

Sistem de guvernare reprezentativ;

Institutia propritatii private. Conservatorismul respinge insa conceptia burghezǎ a proprietǎtii. Dezvoltǎ conceptul unei "proprietǎti genuine". Potrivit acestuia, proprietatea de mai inainte era legatǎ de proprietar prin alte legǎturi decat cea modernǎ. Ea conferea proprietarului anumite privilegii si prerogative, consfintindu-i de pildǎ, dreptul de a avea un cuvant in afacerile statului, dreptul de vanatoare, apartenenta la jurii s.a. Era deci o proprietate strans legatǎ de onoarea personala a proprietarului. Dacǎ, de exemplu, proprietarul isi instrǎina posesia, dreptul de vanatoare nu putea fi instrǎinat, era semnul distinctiv cǎ noul proprietar nu era cel "autentic". Onoarea nu era transferabilǎ. Era deci, o relatie non fungibilǎ intre o determinatǎ proprietate si un determinat proprietar si orice proprietate era impregnatǎ de acest raport personal. Declinul acestui raport, considerǎ conservatorismul, s-a datorat dreptului roman, de fapt "revolutiei romano-franceze".

O politica externa menita sa apere indepenta politica. Echilibrul de putere este singurul principiu realist pentru pastrarea pacii internationale.

In analiza conservatorismului trebuie mai intai fǎcutǎ distinctia intre conservatorism si traditionalism. Cel din urmǎ termen desemneazǎ "o caracteristicǎ universal umanǎ", exprimǎ tendinta de a se tine tenace de traditie, tendinta de neaderare decat cu greutate la nou. A mai fost numitǎ aceastǎ tendintǎ si "conservatorism natural". S-a incetǎtenit insǎ denumirea de traditionalism, preferatǎ de Max Weber. Traditionalismul este comportamentul contrapus oricǎrui reformism, este rezistenta dintai la orice nou.

Ca si liberalismul, conservatorismul isi are si el rǎdǎcinile in revolutia francezǎ. Este reactia socialǎ, politicǎ, intelectualǎ la acest remarcabil eveniment. Revolutia a creat conditiile sociale si politice, care au determinat aparitia conservatorismului. Cu revolutia, complexul istorico-social a devenit mai dinamic si in cadrul lui s-a relevat cu claritate importanta pentru ansamblu a oricǎrui element component. S-a diminuat corespunzǎtor numǎrul unitǎtilor izolate, inchise in sine, care mai inainte erau dominante. Dinamica complexului istorico-politic a produs o mai mare diferentiere socialǎ. Au aparut straturi sociale care au reactionat neomogen la noile tendinte de dezvoltare. Lumea ideilor si a intentiilor fundamentale vehiculate de aceste idei se divide si ea, luand nastere curente sociale corespunzǎtoare acestor idei care se manifestǎ potrivit diferentierilor sociale reprezentate.

O altǎ trǎsǎturǎ esentialǎ a gandirii conservatoare este aderenta la la concret. Intelegerea particularului de cǎtre conservatorism este fǎcutǎ prin continuarea trecutului. Semnificatul unui fapt particular deriva din ceea ce e in spatele lui, in trecut, din ceea ce e prefigurat in germene. Progresistul trǎieste prezentul ca inceput al viitorului, in timp ce pentru conservator prezentul e ultima etapǎ a trecutului. De aici toate programele conservatoare in toatǎ lumea si in Romania, care toate voiau sǎ amelioreze, nu sǎ schimbe dintr-o datǎ.

Conservatorismul se manifestǎ si ca o reactie a elitei impotriva unor stǎri de fapt. "Cu slǎbirea legǎturilor de castǎ, de clasǎ, de corporatie, de familie intre oameni, ei primesc un important impuls de a se ocupa de nimic altceva decat de interesele lor particulare, de a nu se gandi decat la ei insisi, de a se inchide intr-un feroce individualism unde orice virtute publicǎ e destinatǎ sa piarǎ". Sunt afirmatiile lui Alexis de Tocqueville. Tot el considerǎ societatea modernǎ ca pe o societate in care "nimic nu este sǎnǎtos", in care "fiecare se simte fǎrǎ incetare asediat de frica de a cobori si de mania de a se ridica; si aceasta pentru cǎ banul, care a devenit semnul distinctiv de categorisire a fiecǎruia, a cucerit o extraordinarǎ mobilitate trecand neincetat dintr-o mana intr-alta, transformand conditia individului, inseland si dǎramand familii" Si Tocqueville acuzǎ frenezia de imbogatire cu orice pret, cǎutarea doar a bucuriilor materiale,   chemand elita conservatore sǎ reactioneze.

Acelasi Tocqueville observǎ si o altǎ caracteristicǎ a epocii moderne, care este conformismul. El constatǎ cum incet, incet, in aceastǎ epocǎ, cetǎtenii devin tot mai egali si mai asemǎnǎtori si fiecare doreste sǎ fie asa cum sunt toti ceilalti, constatǎ "gigantica presiune a spiritului tuturor asupra inteligentei fiecǎruia", felul in care increderea in opinia publicǎ devine o altǎ specie de religie, in care profetul e majoritatea. Apare astfel pericolul unui nou despotism, cu atat mai periculos, cu cat nu controleazǎ numai autonomia actiunilor exterioare, dar anihileazǎ autonomia spiritului si loveste in creativitatea inteligentei.

Conformismul isi gǎseste o manifestare deplinǎ in asa numita culturǎ de masǎ, o culturǎ sǎracǎ in idei originale si bogatǎ in schimb in idei generale, acceptate fǎrǎ discutie, pe baza unei asa zise eficacitǎti sociale. Oamenii au multa curiozitate, dar putin timp liber, sunt agitati si activi, dar au putin timp pentru a gandi. Ideile generale ii scutesc de studiul cazurilor particulare. Vor succes dar fǎrǎ mare efort. Egali in drepturi, in educatie, in avere, de o egalǎ conditie, oamenii au inevitabil aceleasi nevoi, obiceiuri si gusturi similare. Din aceastǎ cauzǎ sub liberalism si democratie marile revolutii intelectuale si spirituale nu mai au loc. Peste tot si peste toate se intinde un fel de materialism negator de orice transcendentǎ.  Oamenii se izoleazǎ de ei insisi si unii de altii si fiecare nu mai este indemnat sǎ se ocupe decat de el insusi, de propriul sǎu statut social. Faptul duce inevitabil la un dezinteres crescand pentru treburile publice, pentru cauzele comune (afarǎ de situatia in care ele sunt purtǎtoare de posibilitǎti de imbogǎtire). Posturile de guvernare rǎman in aceste conditii la dispozitia tuturor ambitiosilor, care gǎsesc deschis drumul puterii.

In conteporaneitate, curentele conservatoare care dezvolta in mod specific mostenirea lui Edmund Burke sunt urmatoarele:[4]

Conservatorismul individualist. Spre deosebire de consevatorii traditionalisti, care considera oamenii legati inevitabil intr-o retea a interdependentelor, individualistii vorbesc despre oameni care urca in societate prin efort propriu. Este ideologia unor oameni politici precum Ronald Reagan si Margaret Thatcher. Pentru acestia, probleme sociale apar din "prea mult guvernamant"; solutiile ar fi reducerea cheltuielilor pentru asistenta sociala si dezvoltarea pietei libere, mergand pana la privatizarea unor sectoare vitale pentru economia nationala.

Neoconservatorismul Initial, neoconservatorii au reprezentat un grup restrans, alcaauit mai ales din intelectuali evrei de stanga. In anii '60 si '70, acestia au fost dezgustati de ceea ce considerau excesele sociale de stanga ale Americii si refuzul ei de a cheltui sume adecvate pentru sectorul apararii. In anii '70, multi dintre ei lucrau pentru senatorul democrat Henry 'Scoop' Jackson, un adversar categoric al comunismului. In anii '80, multi neconservatori au devenit deja republicani, gasind in presedintele Ronald Reagan un mijloc de a-si exprima abordarea lor agresiva, care consta intr-o atitudine indrazneata fata de Uniunea Sovietica si cresteri mari ale cheltuielilor militare. Care este diferenta dintre un neoconservator si un conservator? Adeptii stangii au folosit la inceput prefixul 'neo' pentru a se referi la camarazii lor care au incalcat ordinul si care in anii '60 si '70 au devenit astfel mai conservatori. Defectorii au ramas mai liberali in ceea ce priveste unele chestiuni de politica interna. Dar neoconservatorismul a fost intotdeauna definit de politica externa adoptata. Spre deosebire de alti conservatori, neoconservatorii propuneau confruntarea directa cu Uniunea Sovietica, aceasta devenind miza lor in anii '70 si '80. In administratia George Bush jr., au preluat posturile cheie, si sunt principalii artizani ai "razboiului impotriva terorismului". "Parintele neoconsevatorismului" este considerat Irving Kristol.

Dreapta Religioasa. Isi are originea in gandirea clericala a unui grup de pastori protestanti din Statele Unite ale Americii, in anii de dupa al doilea razboi mondial. In anii '70, grupul s-a institutionalizat sub numele "Dreapta Religioasa", predicand un fundamentalism crestin care protesteaza impotriva predarii evoluztionismului in scoli impotriva avorturilor si anumitor practici sexuale. Sustine ca este o grupare democratica, intrucat "majoritatea morala" in Amerca este crestina, si este indreptatita sa impuna organizarea social-politica. Liderii recunoscuti sunt Jerra Falwell, Pat Robertson si Jimmz Swaggart.

GANDITORI CONSERVATORI

Edmund Burke

S-a nascut in Irlanda, la Dublin, in 1729. Tatal sau era protestant, de profesie sollicitor, iar mama sa romano-catolica. A urmat cursurile Colegiului Trinity din Dublin, apoi studii juridice la Londra, pe care ulterior le-a abandonat pentru a se dedica unei cariere literare.

Scrierea Vindication of natural society (1756), primita cu destul interes de publicul larg, a marcat debutul literar al tanarului Burke. Este vorba despre o imitatie satirica a stilului unui scriitor al epocii care se etala prin critica la adresa religiei revelate si prin indemnul la 'intoarcerea la Natura'.

Cariera politica si-a inceput-o in 1765, ca secretar al Marchizului de Rockingham, unul dintre liderii liberali (ai factiunii Whig) din Parlamentul Britanic. In acelasi an a devenit membru al Camerei Comunelor.

In 1774 a fost ales ca reprezentant in Parlament al Bristolului, pe atunci al doilea oras din Regat. Edmund Burke a fost un whig , ceea ce inseamna ca facea parte din acea factiune politica sustinatoare, odata, a celebrului Bill of Rights din 1688, care il forta pe regele James II sa respecte anumite limite de putere. Evenimentul  Bill of Rights marcheaza, de fapt, inceputul monarhiei constitutionale. Burke se dovedeste de altfel tot timpul un infocat aparator al Constitutiei, nefacand nici o abatere de la acest crez.

In lucrarea sa Reflections on the Revolution in France de la 1790, Edmund Burke criticase Revolutia Franceza, pronosticand teroarea iacobina. In opinia lui Burke, poporul francez, condus de "500 de avocati si de preoti satesti" isi calca in picioare regele si intreaga ordine si traditie mostenita, inscenand un inceput cu totul nou in loc sa-si ia in serios propriile experiente politice. Pentru a intelege ce vroia sa spuna Burke trebuie sa vedem cum sunau teoriile sale.

Burke pleca de la premisa existentei unui stat fundamentat pe istorie, pe traditii si obiceiuri specifice. Ordinea politica devenea astfel o expresie a acestor valori, avand nevoie de ele pentru a se putea legitima. In acest context, Burke a apelat la conceptul de "prejudecati" in sensul de notiuni valorice care trebuie sa existe in fiecare societate si care se reflecta in simbolurile, comportamentele si institutiile statului. Aceste "prejudecati" faceau ca virtutile omului sa devina un mod de viata.

Aceasta teorie a constituit o deviere de la teoriile contractului social ale secolelor XVII si XVIII. Prin urmare, starea naturala, asa cum aparea ea la Hobbes sau la Locke, se prezenta cu totul altfel, mai mult, societatile care dovedeau ca isi pastreaza traditiile, erau considerate a se afla in permanenta intr-o "stare naturala". Natura omului era asadar de a fi o fiinta determinata istoric si social; acest lucru nu este nici bun, dar nici rau, ci un rezultat logic al socializarii sale.

In afara statului nu poate exista nici libertate si nici drepturi. Doar statul, ca reprezentare a ordinilor valorice mostenite, poate garanta libertatea oamenilor. Scopul statului este, in opinia lui Burke, de a spori utilitatea cetatenilor sai - concept ancorat inca din procesul divin al Creatiei, acesta fiind de fapt si esenta conservatorismului lui Burke. Burke era o persoana extrem de religioasa, care gandea ca lumea este o creatie a lui Dumnezeu, iar statul, mijlocul prin care Domnul intelege sa desavarseasca faptura umana. Burke a vazut Revolutia engleza nu ca pe o innoire, ci ca pe o reconsiderare a traditiilor mai vechi, o restaurare a ordinii strabune.

Societatea constituie in viziunea lui Burke baza bunei ordini. El refuza orice fel de schimbari radicale, ceea ce implica si mentinerea unei aristocratii "lasate de Dumnezeu", a unei clase sociale care este capabila in mod natural sa scoata in evidenta pe cei mai buni membri ai sai. Spiritul inovator este pentru Burke o trasatura a personalitatilor mediocre si limitate. Cercul se inchide si astfel se explica si faptul de ce acest reformator conservator, traditionalist si iluminist a spus ce a spus despre Revolutia Franceza.

Argumentele lui Burke nu au fost preluate in cele ce au urmat doar de catre conservatori, ci si de contrarevolutionarii catolici sau de romantici, ba chiar si "List der Vernunft" a lui Hegel ar fi putut fi inspirata din teoriile lui Burke. Acestea mai sunt relevante si astazi in parte, fiind amintite in cadrul unor dezbateri cu privire la teoria democratiei. Totusi pozitia adoptata de Burke este, daca e sa o analizam in amanuntime, in cea mai mare parte depasita.

Ortega y Gasset s-a nascut la 9 mai 1883 la Madrid, intr-o familie cu traditii liberale (tatal sau era directorul unui cotidian democrat, El Imparcial). Urmeaza colegiul iezuit de la Miraflores del Palo (Malaga), apoi dreptul si filosofia la Universitatea din Deusto (Bilbao), organizata tot de iezuiti, incheindu-si studiile in 1902, la Universitatea Centrala din Madrid.

Fondeaza Liga de Educacion Politica Espanola (alaturi de Manuel Garcia Morente, Antonio Machado, Ramiro de Maeztu, Ramon Perez de Ayala, Manuel Azana etc., 1914). In acelasi an, devine membru al Real Academia de Ciencias morales y politicas. Intemeiaza in 1915 revista Espana (cu Azorin, Eugenio d'Ors etc.). In 1923 fondeaza Revista de Occidente (va aparea pana in iulie 1936, reapare din 1961), si Biblioteca de Ideas del siglo XX.

In 1929 demisioneaza temporar de la catedra, ca protest fata de Primo de Rivera, si preda la Universidad Libre. In 1930 se alatura, cu Unamuno, Maranon, Perez de Ayala etc., miscarii republicane; un an mai tarziu este deputat de Leon in Cortes-ul republican.

Din 1932 se retrage treptat din politica.

La izbucnirea Razboiului civil in (august 1936) se refugiaza succesiv in Franta, Argentina si Portugalia. Revine definitiv la Madrid (1946), evitand orice colaborare cu Franco.

In 1948 intemeiaza, cu discipolul sau Julian Marias, Instituto de Humanidades. Participa in (iulie 1949) la centenarul Goethe de la Aspen (Colorado).

A decedat in octombrie 1955.

Ortega y Gasset avertizeaza ca elitele au guvernat societǎtile pana la sfarsitul sec. XIX. Fiecare din aceste elite elabora un program si masele erau chemate sǎ aleagǎ, sǎ se recunoascǎ in acel program si in acea elitǎ. La un moment dat s-a intamplat ceva catastrofic. Masele au rǎsturnat elitele si li s-au substituit. Evident Ortega nu condamnǎ bunǎstarea adusǎ de societatea industrialǎ. Dar problema realǎ era dominatia exercitatǎ de "omul masǎ", infrangerea aristocratiei intelectuale, cu rezultate dezastruoase. "Masa dǎ la o parte tot ceea ce este diferit, singular, individual, calificat, selectionat. Cine nu este ca toata lumea, cine nu gandeste ca toata lumea, acela riscǎ sǎ fie eliminat". Analiza lui Gasset nu este reactionarǎ, este conservatoare. Ea pleacǎ de la adevǎruri cunoscute. Pentru cǎ, intr-adevǎr, trǎim, in ultimul veac, intr-o lume in care masificarea e tot mai extinsǎ, stimulatǎ mult de mass-media, care are azi o putere enormǎ, in care cultura de masǎ face legea, impune modelele sale, produce modele culturale destinate sǎ dureze un sezon. Ori adevarata culturǎ este aceea a elitelor.

Din toate aceste motive intrǎ in actiune sau trebuie sǎ intre conservatorismul de tip nou. Instrumentele folosite: libertatea presei, asociatiile autonome in toate domeniile. Scopul: crearea unui spirit conservator din partea celor mai buni, un spirit impotriva tuturor rapidelor inovatii si improvizatii in campul intelectual si social, impotriva schimbǎrilor pentru schimbare. Individul nu poate iesi de sub tendintele distructive ale societǎtii democratice de masǎ decat lǎrgind sectorul societǎtii civile, decat propunandu-si ca obiectiv conservarea unor determinate valori care sǎ salveze integritatea intelectualǎ si moralǎ a fiecaruia. Cu alte cuvinte, salvgardarea individului de tirania majoritǎtii, autonomia societǎtii civile de opresantul aparat birocratic generat de societatea democraticǎ de masǎ.

Irving Kristol, considerat "parintele neoconservatorismului" s-a nascut in anul 1920 intr-o familie evreiasca din New York.  Lupta, in al doilea razboi mondial, in Europa, ca infanterist in Divizia a 12-a blindate. Din 1947 pina in 1952, 'managing editor' al publicatiei 'Commentary'; 1953-1958: cofondator si editor, impreuna cu poetul si criticul britanic Stephen Spender, al revistei 'Encounter' (Londra), una dintre revistele importante ale 'razboiului rece', finantata de CIA; 1959-1960: editor al revistei 'The Reporter'; 1961-1969: vicepresedinte executiv al editurii Basic Books, New York; 1965: intemeiaza revista 'The Public Interest' (care, alaturi de 'The National Interest' - intemeiata in 1985 -, apare si acum); 1969-1985: profesor la NYU Graduate School of Business Administration; din 1970: membru al Council of Foreign Relations; din 1972: membru al American Academy of Arts and Sciences. In prezent traieste la Washington.

Bibliografie: On the Democratic Idea in America (1972); Two Cheers for Capitalism (1978); Reflections of a Neoconservative (1983); Neoconservatism: The Autobiography of an Idea (1995 - lucrare din care am tradus si articolul de mai jos, aparut initial in anul 1991 in 'Wall Street Journal').

Michael Joseph Oakeshott[5] s-a nascut in Chelsfield (Kent) la data de 11 decembrie 1901, fiind al doilea dintre cei trei fii ai lui Joseph Francis Oakeshott si ai sotiei sale, Frances Maude Oakeshott.

De-a lungul vietii sale, Michael Oakeshott a publicat trei lucrari fundamentale. In primul rand este vorba de Rationalism in Politics and Other Essays (1962), tradusa si in limba romana de Adrian-Paul Iliescu la editura All in 1995 (Rationalismul in politica). De asemenea, scrie On Human Conduct (1975) si On History and Other Essays (1983). Rationalismul in politica reprezinta cea mai cunoscuta carte a filosofului politic englez si este cea care i-a asigurat o reputatie de conservator, preocupat de importanta traditiei si sceptic fata de ideologiile ce se bazau pe suprematia ratiunii.

On Human Conduct este si ea o lucrare de filosofie si teorie politica ce dezvolta o teorie asupra actiunii umane vazuta din perspectiva vietii asociative. Pornind de la intelegerea naturii asociative a omului este examinat modul in care anumite intelegeri ale naturii si actiunilor omului au afectat istoria ideilor politice europene in epoca de dupa Renastere. Si de aici se desprinde in general aceeasi idee, a importantei cunoasterii bazate pe experienta istorica. In cadrul acestei experiente istorice este inclusa si experienta comuna a fiecaruia, care are si ea un rol important in configurarea unei asocieri politice in concordanta cu interesul comun.

In On History and Other Essays este reluata teoria actiunii umane asa cum este ea vazuta de Oakeshott, de data aceasta insa, aplicata istoriei, iar nu filosofiei politice. Eseurile sale asupra educatiei, instruirii si invatamantului au fost adunate intr-o lucrare editata de Timothy Fuller: The Voice of Liberal Learning: Michael Oakeshott on Education (1989), un astfel de eseu regasindu-se si in revista Polis (3/1998). De asemenea, sub acelasi editor apare o noua editie a Rationalism in Politics (1991), insa Michael Oakeshott nu va asista la aparitia acesteia pentru ca moare la 18 decembrie 1990 in casa sa din Acton, in apropiere de Dorset.

Desi s-a bucurat inclusiv in timpul vietii de recunoasterea publica a cartilor sale filosofico-politice, dupa moartea sa, personalitatea lui Oakeshott capata o deosebita amploare prin editarea de colectii ce contin diferite lucrari nepublicate anterior sau chiar prin republicari. In 1993 apare Morality and Politics in Modern Europe, ce cuprinde o serie de prelegeri pe care le-a tinut la Harvard in 1958, dar si Religion, Politics, and the Moral Life. The Politics of Faith and the Politics of Scepticism (1996) un manuscris din anii '50 ce contine si fragmente care ulterior au fost incluse in volumul de eseuri Rationalism in Politics. Exista si o serie de carti care comenteaza opera lui Michael Oakeshott: Oakeshott's Philosophical Politics (W.H. Greenleaf, 1966); The Redefinition of Conservatism (Charles Corell, 1985); The Political Philosophy of Michael Oakeshott (Paul Franco, 1990); The Philosophy of Michael Oakeshott (Terry Nardin, 2001) sau The Intellectual Legacy of Michael Oakeshott (Timothy Fuller, 2005).