Secolul al XIX-lea, al romantismului si al nationalitatilor

Secolul al XIX-lea, al romantismului si al nationalitatilor

Secolul al XIX-lea a marcat cele mai rapide si surprinzatoare transformari in constiinta individuala finalizand lupta de cucerire a naturii de catre om[1]. Numit secol al natiunilor, al raselor, al istoriei ori al economiei politice, el poarta pecetea expansiunii individualitatii capatand substanta prin: faramitarea universalitatii si desacralizarea profunda si progresiva a existentei, irationalul cultivat si sistematizat (contemporan cu iluzia scientista si istorista), intuitia unei vieti posibile cu care este inzestrata natura, reductionismele rationaliste intolerante, generatoare de utopii economico-sociale. Realizarile si iluziile sale culturale l-au consacrat ca "romantic".

Termenul romantic a cunoscut un lung traseu de la utilizarea lui cu sensul de "romanesc", "extravagant," "absurd", "pitoresc" in Anglia (1659) si Franta (1675), pana la cel de miscare coerenta a marilor literaturi occidental europene: "Chemat la viata cu functia modesta a unui sinonim, personalizat de Rousseau intr-un sens liric, folosit spre sfarsitul secolului al XVIII-lea sub impulsul Scolii de la Jena ca antonim (opusul termenului clasic), devenit, in fine, substantiv abstract, el parea a-si fi luat locul printre uneltele spiritului uman spre 1830"[2].

Ca miscare literara europeana, romantismul se manifesta cu deosebire ca o arta poetica a surprizei, a socului, a imaginatiei si a libertatii, opusa clasicismului inteles ca ordine a logosului, ca un acord intre strategia si practica creatiei, ca o insumare a procedeelor in reguli de aplicabilitate universala. Poetica romantica amendeaza poetica traditionala fara a oferi norme si tehnici specifice. Ea este constituita din prefete socante (V. Hugo, Cromwell, 1827), scrieri de circumstanta (Stendhal: "Je suis un romantique furieux, c'est à dire, je suis pour Shakespeare contre Racine et pour lord Byron contre Boileau", 1818) sau eseuri nedefinitivate (Schlegel, Cours de littérature dramatique). Lipsa de unitate a esteticii romantice a permis continuitatea stilistica a formelor clasice, fapt recunoscut in istoria literara drept un clasicism al "romanticilor", a unei reconcilieri surprinzatoare a clasicului cu romanticul. Versul romanticilor: "nu iese din perfectiunea formal prozodica, provocata de stricta observare a retoricii, iar taraganarea uniforma a alecsandrinului, pendularea lui egala demonstreaza ca nimic nu s-a schimbat in mecanica versificatiei pana la 1850"[3].

Daca a defini romantismul este o operatie anevoioasa (Paul van Tieghen[4] a inventariat peste 150 de definitii), identificarea etapelor si a trasaturilor specifice s-a bucurat de mai mult succes. De la R. Wellek pana la Virgil Nemoianu istoria literara identifica un romantism al marilor literaturi occidentale, propagat ulterior in centrul si sud-estul Europei unde s-a impacat cu traditia medieval-bizantina. In cadrul romantismului occidental el distinge doua etape cu trasaturi distincte: High si Bidermeier Romanticism. High Romanticism este o miscare literara cuprinsa intre ultimele decenii ale secolului al XVIII-lea si inceputul secolului al XIX-lea, pana la ultima prezenta europeana a lui Napoleon I (1815), ale carei trasaturi sunt: antiilumunism, antimonarhism, anticlericalism, miraj pentru Evul Mediu, atractie pentru contemplatie, egoism si deziluzie. A doua etapa a romantismului are un aspect mai conformist, revolta romantica gasind forme de adaptare sociala. Denumirea lui corespunde nu numai unui personaj dintr-o drama germana, ci si unui stil de mobilier burghez, confortabil. Bidermeier Romanticism se manifesta prin continuitatea clasicismului in romantism, utilizarea retoricii si a stilisticii clasice la noile forme ale romantismului .

Acestei forme secundare ii corespunde romantismul rasaritean: "in Europa de est n-a existat un Iluminism integral, ci doar o prindere din urma a ultimei sale etape (cu toate hibele sale preromantice). In mod analog, n-a existat H.R., ci doar un Bidermeier puternic si complex (1820-1850), perfect sincronizat cu etapa occidentala corespunzatoare"[7]. In aceasta parte a Europei exista un alt substrat cultural, comun, datorat medievalitatii bizantine, o cultura religioasa ortodoxa, de expresie slavona sau neogreaca, o circulatie nestanjenita a productiilor folclorice si a cartilor populare. Dezvoltarea zonala unitara a condus si la existenta unor trasaturi specifice.

1. Initierea in romantism corespunde in sud-estul european cu procesul de institutionalizare a literaturii. Daca termenul "romantic" a fost identificat in literatura romana pentru prima data in 1828 intr-o poezie ramasa in manuscris a lui Daniil Scavinschi, dupa 1834 la interventia lui I. Eliade Radulescu el capata sensul consacrat in literatura apuseana. In Dictionarul romano-francez al lui Poenaru, Aaron si Hill din 1840 el are doua semnificatii: "scoala literara" si "pitoresc". Intre anii 1820-1840 literatura romana cunoaste o serie de initiative culturale constand in aparitia primelor periodice ( "Curierul romanesc", Bucuresti si "Albina romaneasca", Iasi in anul 1829), institutionalizarea invatamantului in limba romana prin contributia lui G. Lazar in Muntenia si G. Asachi in Moldova, organizarea teatrului romanesc (primele reprezentatii teatrale in limba romana din 1817 la Iasi si 1819 la Bucuresti).

2. Romantismul rasaritean nu este limitat in manifestarile sale de un clasicim riguros, ci de un mediu intelectual mai putin evoluat. El nu are ce sa conteste si de aceea in opera unui singur creator sau in sanul unei singure generatii coexista mai multe arte poetice: clasica, iluminista si romantica. Opera lui Grigore Alexandrescu exemplifica interferentele dintre clasicism, manifestate in fabule si satire, cu cele romantice, ilustrate in meditatii istorice si filozofice. I. Eliade Radulescu este autorul baladei romantice de inspiratie folclorica Sburatorul, dar si al epopeii neincheiate Michaida. D. Bolintineanu versifica in cea mai desavarsita maniera romantic-occidentala in ciclurile Legende istorice si  Florile Bosforului, dedicandu-se in finalul vietii formelor clasice: epopeea, satira si imnul de factura horatiana.

3. Programele romantismului romanesc au acelasi caracter improvizat ca si in occident. Indemnului naiv al lui I. E. Radulescu, "Scriti baieti, numai scriti!", i se adauga in anul 1840 Introductia lui Mihail Kogalniceanu. Manifestul istoricului moldovean defineste o noua directie culturala, inspirata din traditiile, natura, folclorul si viata romanilor. Ea condamna imitatiile superficiale si consacra suprematia geniului autohton: "Dorul imitatiei s-a facut la noi o manie primejdioasa pentru ca omoara in noi duhul national []. Traductiile nu fac o literatura []. Istoria noastra are destule fapte eroice, frumoasele noastre tari sunt destul de mari, obiceiurile noastre sunt destul de pitoresti si de poetice pentru ca sa putem gasi si la noi sujeturi de scris, fara sa avem pentru aceasta trebuinta sa ne imprumutam de la alte natii"[8].

Romantismul romanesc a continuat programul iluminist de emancipare si de culturalizare, cu deosebire in domeniul normarii limbii literare, initiat in toate provinciile romne la sfarsitul secolului al XVIII-lea. Lupta pentru adoptarea unui alfabet latin si pentru o scriere fonetica, tulburata uneori de exagerari italienizante si etimologizante, se incheie in deceniul al saptelea prin interventia energica a lui Titu Maiorescu, care semneaza studiul colectiv al Junimii Despre scrierea limbii romane si adeziunea constanta si ferma a lui Vasile Alecsandri la scrierea fonetica si in alfabet latin a limbii romane.

4. In Europa rasariteana romantismul apare ca un fenomen prerevolutionar si nu postrevolutionar, ca in Franta. Reprezentantii acestui curent sunt cu deosebire intelectuali care apartin unor familii boieresti, cu traditii culturale si posibilitati materiale, instruiti in capitalele Europei: Paris, Viena, Berlin, Roma. Fiii de boieri, nascuti dupa 1800,  isi incepeau studiile acasa, sub indrumarea unor invatati ardeleni sau a unor dascali greci, treceau prin scolile private din Iasi ori Bucuresti si ajungeau la Paris pentru a asista la cursurile lui Jules Michelet, Edgar Quinet si Adam Mickievicz de la Collège de France, care propovaduiau independenta si egalitatea de sanse a tuturor natiunilor Europei. Identificarea si aducerea la cunostinta Europei a valorilor culturale proprii devenea pentru tinerii romantici o datorie de onoare. Romani, polonezi, sarbi, ucraineni, unguri, greci culegeau si tipareau folclorul autohton, elaborau compendii de istorie straveche si medievala pentru a demonstra lupta popoarelor lor pentru apararea si continuitatea spiritualitatii crestine, europene.

Cum tarile din care proveneau romanticii rasariteni erau inglobate in imperii multinationale, ei se simteau datori a deveni militanti activi si inflacarati ai principiilor moderne, imbinand actiunea revolutionara cu cel mai fantezist demers financiar. I. Eliade Radulescu, G. Asachi, Mihail Kogalniceau au fost unii dintre primii proprietari de fabrici de hartie ori de postav din Provinciile Romane si si-au condus activitatea publicistica din perspectiva patronului si a directorului de editura.

Printre romanticii romani existau si visatori, ale caror singure idealuri patriotice erau indiferente aspectelor materiale ale vietii. Printre acesti "doritori nebuni", al caror esec politic le-a grabit disparitia, se numara N. Balcescu, I. Voinescu II, Alecu Russo, D. Bolintineanu, Cezar Bolliac s.a. Destinul lor de militanti culturali si politici, este ilustrat de un nobil indemn: "Urmati cum ati inceput, cel mai frumos titlu de glorie la care un poet trebuie sa nazuiasca este acela de poet national si popular"[9].

5. O alta trasatura este "arderea etapelor". Epoca romantica ofera cadrul prielnic pentru orice fel de traducere din literaturile europene, creand posibilitatea de a trai "succesiunea" culturilor in "simultaneitatea" prezentului. Un studiu privind situatia traducerilor in prima jumatate a secolului al XIX-lea arata ca: intre anii 1820-1830 s-au tradus 28 de titluri, intre 1830-1840: 157, intre 1840-1850: 173, 1850-1860: 285. Cel mai mare numar de traduceri sunt din franceza (385), urmate de cele din germana (83), engleza (50), greaca (44), rusa (43), italiana (40) etc. Dintre genurile si speciile literare cultivate acum, romanul ocupa primul loc (128 titluri), urmat de povestire si nuvela (119), teatru (156), poezie (34). Clasamentul autorilor tradusi indica pe Al. Dumas tatal cu 22 titluri, urmat de Byron cu 19 titluri, Florian cu 18 titluri, Molière cu 14 titluri, George Sand si Voltaire cu cate 11 titluri etc. Cel mai harnic traducator a fost I. E. Radulescu (31 titluri), urmat de G. Baronzzi cu 21[10].

6. Epoca romantica a oferit cadrul istoric pentru existenta unor centre de rezistenta culturala ale diasporei cu deosebire in perioada exilului postpasoptist. Prezenta exilatilor romani in centrele culturale ale Europei a contribuit la mai buna comunicare a Provinciilor Romane cu restul lumii. Exilul a facilitat intrepatrunderea genurilor si adoptarea unui limbaj poetic necenzurat politic. Printre cele mai cunoscute opere ale exilului romantic sunt: Cantarea Romaniei de Alecu Russo, Romanii supt Mihai Voievod Viteazul de N. Balcescu, Souvenirs d'un proscrit de I. E. Radulescu.

7. Romantismul romanesc este putin elaborat sub aspect teoretic, dezbaterile pe teme poetice fiind concurate de initiative si actiuni culturale. Gheorghe Asachi isi dezvaluia admiratia pentru modele clasice si nevoia de a respecta regulile literare, singurele in opinia lui capabile a conferi armonie si noblete expresiei artistice: "indreptat de pilde clasice si de firea limbii m-am sarguit a urma sistemului care cere ca poezia, care este productul cel mai ales al cugetarii prin simtire inaltata, sa rasune prin ziceri elegante si armonioase"[11]. B. P. Mumuleanu elogia in Precuvantarile sale din 1820 si 1825 (Rost de poezie si Caracteruri) poetul clasic. In acelasi interval de timp, I. Eliade Radulescu traducea, in 1822, Arta poetica a lui Boileau si in 1831 tiparea o culegere de texte teoretice, in esenta clasice, intitulata Gramatica poeziei, dupa Lévizac si Moysant. In simultaneitate cu traducerea de lucrari clasice, acelasi harnic traducator I. E. Radulescu ofera si primele variante romanesti ale unora dintre Meditatile lui Lamartine, 1820.