Organizarea sociala si normele de conduita in perioada cuprin sa intre 271 - 275 si secolul 9d.h

ORGANIZAREA SOCIALA SI NORMELE DE CONDUITA IN PERIOADA CUPRIN SA INTRE 271 - 275 SI SECOLUL 9D.H

Aceasta perioada coincide cu etnogeneza romaneasca si cu afirmarea obstei satesti si teritoriale, ca forma sociala de organizare a populatiei daco-romane. Retragerea aureliana a aparatului administrativ roman si a armatei romane nu a insemnat si abandonul teritoriul carpato-danubiano-pontic, de catre poporul daco-roman. Cu exceptia unor mari proprietati de latifundii si sclavi, ce au parasit Dacia o data cu armata romana, marea masa a poporului daco- roman a ramas pe loc, iar legaturile acesteia cu lumea romana nu au incetat, ci au ramas la fel de intense, ca in timpul stapanirii romane a Daciei.

Din considerente de ordin strategic, Imperiul Roman a continuat sa manifeste interes pentru provinciile Daciei, considerate ca o zona tampon de protectie a limesului roman. In consecinta, Roma a mentinut o legatura continua si a organizat un intreg sistem de aparare, cu garnizoane militare permanente, situatie ce s-a meninut pana in sec. 5 d.H. Mai mult, sunt organizate noi garnizoane si fortificate cele din stanga Dunarii, alaturi de cele existente din vremea cuceririi romane. Astfel, Imperiul Roman a continuat sa controleze dpdv militar un intens teritoriu de la Nordul Dunarii, situatie mentinuata pana in sec. 6 d.H, ce a determinat pe unii autori sa vorbeasca de o cucerire a Daciei.

Pe langa relatiile militare, au continuat si relatiile economice, care sunt dovedite arheologic, prin obiecte romane, ulterioare retragerii aureliene, descoperite in asezari de la Nordul Dunarii. Mai mult, Dobrogea a continuat sa fie provincie romana, inclusa administrativ in provincia Moesia, dar dupa reforma lui Diocletian, a devenit o provincie separata.

Teritoriile locuite de dacii liberi a continuat sa fie integrat, ca si pe timpul stapanirii romane, in orbita de influenta a spiritualitatii romane. In ceea ce priveste popoarele migrate, care, incepand din sec. 3 d.H, s-au perindat prin spatiul carpato-danubiano-pontic, ele nu au exercitat o dominatie efectiva asupra acestui teritoriu, ci o domninatie teritoriala de la distanta, data fiind asezarea lor in zonele marginale ale zonei respective, iar aceasta dominatie s-a concretizat prin perceperea tributului de la poporul roman si randuri militare cu scop de reprimare si hrana. Cunoscand popoarele migrate dpdv al organizarii sociale in comuna primitiva, ele nu au putut organiza dpdv politic teritoriul locuit de daco-romani si au sfarsit prin a fi asimilati de acestia, data fiind superioritatea demografica si de civilizatie a poporului daco-roman.

Acesta este contextul istoric in care are loc etnogeneza romaneasca, care a parcurs 2 etape: romanizarea dacilor si a formarii poporului daco-roman, care a durat pana in sec. 6 d.H si formarea poporului roman ca un popor cu identitate proprie, care s-a desfasurat intre secolele 6 d.H si 8 d.H.

Etnogeneza romaneasca are mai multe componente:

1. Romanizarea

Procesul a inceput inainte de cucerirea romana, durand si dupa retragerea aureliana, pana in sec. 6 d.H si a condus la formarea unei populatii omogene daco-romane, continuatoare a traditiilor cetatenilor romani ai fostei provincii Dacia, distincta si superioara barbare. Ca proces, a insemnat o sinteza etnica dintre autohtonii geto-daci si colonisii romani, careia i s-au adaugat o sinteza juridica si institutionala. Un alt rezultat al procesului de romanizare, alaturi de formarea poporului daco-roman, este crearea unei noi lumi prin sinteza lingvistica dintre limba vorbita de autohtonii geto-daci si latini. Aceasta a dus la formarea limbii romane. Caracterul laltinofon al limbii vorbite de poporul daco+roman din spatiul carpato-dunareano-pontic este atestat de un autor al vremii, care preciza ca episcopul got Ulphea tinea predici poporului de la Nord de Dunare, nu numai in limba gotica, ci si in latina, referindu-se la sec. 4 d.H. Pentru sec 5 d.H., o mentiune asemanatoare avem de la un istoric si diplomatic, care a traversat teritoriul de la Nordul Dunarii, in drum spre Campia Panonica si a constatat caracterul laltinofon al limbii vorbite de poporul de la nordul Dunarii.

2. Crestinizarea

Procesul a inceput in sec. 3 d.H. si reprezinta un element de distinctie al poporului daco-roman, fata de popoarele barbare pagane. Pe teritoriul tarii nu au exitat multe centre crestine timpurii, iar literatura patristica (lucrarile Parintilor Bisericii) mentioneaza multe nume de pe teritoriul tarii, in frunte cu Sfantul Apostol Andrei. Intrucat procesul de crestinizare a poporului daco-roman a reprezentat o componenta a etnogenezei romanesti, inseamna ca, spre deosebire de toate popoarele vecine, poporul roman s-a nascut ca unul crestin si nu a fost crestinat ulterior, asa cum s-a intamplat cu slavii, maghiarii, etc. Un argument semantic in acest sens este existenta limbii romanesti, a sinonimiilor: ,,lege romaneasca' - ,,lege crestina' si ,,roman' - ,,crestin'. Invaziile migratoriilor nu au putut influenta procesul etnogenezei romanesti, decat in a II-a perioada a procesului, singura influenta notabila fiind a slavilor, insa si ei u fost asimilati de catre poporul daco-roman.

3. Ruralizarea

Sub aspectul organizarii sociale, dupa retragerea aureliana, poporul daco-roman si-a continuat existenta in formele stravechi si de organizare si anume obstile satesti sau teritoriale, astfel, pe fondul decaderii continue a vietii urbane, asistam la un proces de ruralizare a vietii sociale si in acest context, obstea sateasta devine singura forma de convietuire a poporului daco-roman. Obstea a reprezentat o forma de organizare sociala, care a parcurs mai multe etape. In comuna primitiva, asistam la existenta obstilor gentilice, comunitati de munca, constituite pe baza legaturilor de rudenie. Dupa formarea satului, obstea dobandea un caracter teritorial, apartenenta indivizilor la colectiv realizandu-se pe baza teritoriului locuit. Obstea sateasca, datorita caracterului sau teritorial a supravietuit aparitiei satului si a reprezentat un element plasat la mijlocul distantei dintre stat si societatea gentilica. Ea are trasaturi comune cu societatea gentilica, in sensul ca este o forma de organizare sociala si are trasaturi sub aspectul criteriului teritorial. Poporul roman este un popor de obste, acesta purtand amprenta asupra naturii genetice a poporului. Obstile satesti au supravietuit pana tarziu, in sec. 9 d.H., pastrandu-si nealterate organizarile sociale si normele intr-o forma usor modificata. Sub aspect terminologic, in limba romana exista 2 termeni utilizati pentru desemnarea obstilor satesti teritoriu' (de origine latina, =sat) si un termen de origine traca (=catun). Termenul de ,,sat' are in limba romana 2 acceptiuni: unul geografic, de asezare rurala si unul demografic, de totalizate a locuitorilor acelei asezari, sinonim cu termenul de obste sateasca.