Istoriografia moldoveneasca

Istoriografia moldoveneasca

In varful ierarhiei politice a Tarilor Romane extracarpatice au stralucit la jumatatea secolului al XVII-lea domnitorii Vasile Lupu si Matei Basarab care au contribuit la o noua sinteza culturala autohtona, dupa cele infaptuite cu ceva timp in urma, de Stefan cel Mare si Mihai Viteazul. Din punct de vedere politic si militar, acest secol a debutat cu tentativa de unire a romanilor sub sceptrul lui Mihai Viteazul, 1600-1601, si s-a incheiat cu intentia lui D. Cantemir de a aseza Tara Moldovei sub suzeranitatea ruseasca a lui Petru I. Din punct de vedere religios, daca in acest veac s-a consfintit victoria greco-catolicismului in Transilvania, proclamat oficial in anul 1699, Biserica Ortodoxa si-a intensificat ritmul traducerilor in romaneste a textelor sacre si de cult. Acum s-au tiparit Cazania lui Varlaam, 1643, Noul Testament de la Balgrad, 1648, Psaltirea in versuri a lui Dosoftei, 1673, Biblia de la Bucuresti, 1688. In apararea credintei ortodoxe, stramosesti, se aud nu numai voci ale ecleziastilor, ci si ale boierimii erudite, ca spre exemplu Nicolae Spatarul Milescu,[1] Miron Costin ori Dimitrie Cantemir. Asemenea carturarilor Europei Occidentale, scriitorii nostri medievali dau la lumina o opera in care sacrul si profanul lumineaza, in armonie, existenta umana.

Sacrul, asa cum il defineste Mircea Eliade, este in mod esential "o experienta a unei realitati ireductibile la orice gand, la orice teorie, la orice religie, la orice cultura. Este o realitate existenta, care fundamenteaza religiile si face parte din structura constiintei, nefiind nicidecum o achizitie pe parcursul istoriei". In prelungirea acestor idei, sacrul se defineste drept ceea ce este rational, dar nerationalizabil, adica netransformabil in discursuri, descrieri, imagini, teorii, ideologii. El este un fundament al existentei noastre, iar ortodoxia, ca orice religie, este un domeniu al cunoasterii ce devine, in conditiile crizei morale a unei epoci, o forta care certifica victoria deplina a umanitatii pe pamant[2].

Romanii erau interesati in acest secol de Renastere Rasariteana,  de cunoasterea originii romane, de confirmarea unitatii etnice si a stabilitatii in spatiul stravechii Dacii. Familiile boieresti, desi acceptasera sa-si schimbe protectorii straini (turci, poloni, unguri, rusi) de la o generatie la alta, in functie de situatia politica din centrul si estul Europei, nu erau dispuse sa asiste pasiv la propria ruinare si la inlocuirea lor cu alogeni, interesati doar sa acumuleze bogatii, ramanand indiferenti fata de soarta tarii cumparate de la inaltii demnitari otomani. Deznodamantul evenimentelor majore din istoria locala facusera evident faptul ca existenta politico-administrativa a Tarilor Romane depindea, inca din secolul al XIV-lea, nu numai de patriotismul local, ci si de interesele puterilor vecine: Polonia, Ungaria, Poarta Otomana.

Tinerii boieri care, incepand cu secolul al XV-lea isi efectuasera pregatirea scolara in centre universitare si academice din afara Tarilor Romane, descopereau in istoriile straine (bizantine, ungare, italiene, turcesti, polone) opinii numeroase si divergente despre neamul lor. Din dorinta de a-si transmite propriile convingeri cu privire la etnogeneza, ei au redactat fie cronici in care sintetizau informatiile despre istoria veche si medievala autohtona, fie lucrari de polemica religioasa. Carturarii straini ale caror opere sunt citate adesea in letopisetele romane din secolul al XVII-lea, sunt istoricii poloni Jan Dlugosz, Ioachim Kromer, Marcin Bielski, Matei Strykowski, ca si autorii de cosmografii Gerard Mercator, Antonius Maginus Patavinus, Sebastian Munster. Dintre istoricii italieni erau agreati Alessandro Guagnini si Enea Silvio Piccolomini (1405-1464), in ale caror opere boierii carturari gaseau opinii favorabile despre romani. Italienii care vizitasera Tarile Romane isi consemnasera in lucrarile lor incantarea in fata vestigiilor romane, arheologice si mai ales lingvistice, intalnite in fosta Dacia Felix. Devenit Papa Pius al II-lea, Enea Silvio Piccolomini afirma in lucrarea Historia rerum ubique gestarum locorumque descriptio ca: romanii se trag din colonistii adusi de romani in Dacia, limba romana face parte din familia limbilor romanice, etnonimul potrivit pentru daco-romani ar fi vlah, dupa numele comandantului legiunii romane stabilite printre localnici, Flaccus. Letopisetele reluau, la randul lor, aceste opinii si le transformau in argumente referitoare la identitatea spirituala a tuturor romanilor. Se sustinea stabilitatea romanilor in vechiul spatiu geografic al Daciei si, in traditie biblica, infratirea oamenilor cu natura inconjuratoare.

Responsabilitatea boierimii romane fata de tara s-a manifestat in Evul Mediu nu numai prin acte militare, diplomatice, filantropice, religioase ci si prin opere literare. Scrisul incetase a fi doar apanajul slujitorilor Bisericii, carturarii secolului al XVII-lea fiind, in masura din ce in ce mai mare, boieri instruiti in afara hotarelor, fie in Polonia, fie in sudul continentului, la Constantinopole ori Padova. Boierii eruditi apartineau celei mai inalte ierarhii politice a timpului, fiind manati de ambitia de a cuceri tronul Tarilor Romane, chiar daca uneori aveau constiinta desertaciunii unei asemenea aspiratii. Printre cele mai stralucite exemple de boieri carturari, victime ale pasiunii lor pentru putere, se numara: Nicolae Spatarul Milescu, cel insemnat la nas pentru tradarea fata de domnul pe care il slujea, Miron Costin, cel omorat pentru banuiala ca ar fi complotat impotriva lui Constantin Cantemir, Dimitrie Cantemir, obligat la surghiun in Rusia pentru sansa de a se fi aflat pe tron, in doua perioade scurte, bogate insa in fapte culturale si militare.

Istoriografia moldoveneasca s-a impus in literatura romana prin triada boierilor: Grigore Ureche (1590-1647), Miron Costin (1633-1691) si Ion Neculce (1672-1745). Inruditi cu numeroasa familie a Cantacuzinilor[3], ei au impartasit acelasi destin militar si politic, datorita simpatiilor manifestate pentru vecinii rasariteni, cu deosebire polonii, si a adversitatii declarate cu patima fata de turci si greci.

Letopisetele moldovenesti din secolul al XVII-lea, rezultate ale unei fericite competitii intelectuale cu scrierile similare existente in culturile vecine, au inaugurat si consacrat forme artistice originale, precum: portretul moral si biografia exemplara, tabloul calamitatilor naturale si dialogul memorabil.