Fragmente bucurestene

Fragmente bucurestene

Nu fac nimic de o luna intreaga. Nu citesc, nu scriu, nu muncesc. Stau in fata televizorului, dorm, ascult Bach, ma uit pe Internet si, din cand in cand, ies pe strada sa privesc agitatia Bucurestiului. Toate ma obosesc si ma plictisesc ingrozitor. Nu-mi convine nimic, findca nu fac nimic. Iar cand stai degeaba, intelegi lumea mai bine. O intelegi pentru ca esti in afara ei. Esti obiectiv, pentru ca te-ai sustras malaxorului social, in care distributia colectiva suprima posibilitatea luciditatii.

Munca oarba, salahoria nevrotica si depersonalizanta - iata cel mai bun medicament pentru a-ti intretine somnul, sanatatea si iluziile .

v   

Plimbare nocturna prin centrul vechi al Bucurestiului, pe aleile inguste si murdare, privegheate de felinare chioare ce nu lumineaza decat zborul insectelor, printre casele cu peretii mucegaiti si fatadele scorojite ce zambesc hidos, etalandu-si scobiturile si gaurile ca pe o uriasa dantura cariata. Cladirile vechi agonizeaza desfigurate de trecerea anilor si de indiferenta locuitorilor. Stralucirea lor de alta-data, care strangea lumea buna a Bucurestilor, e acoperita azi de igrasie si de jeg, de mazgaleli indescifrabile si de mascari inepte. Aici si-a gasit refugiul o lume decazuta si neputincioasa: cersetori, proxeneti si curve, tigani napastuiti, de la ferestrele carora se revarsa in noapte ritmuri vag orientale si vaiete suspecte ce tulbura tacerea prafuita a strazii. De la una din ferestre, un refren revine cu insistenta, spre incantarea locatarilor ce insotesc cu chiote vesele textul melodiei: "Pe la spate, pe la spate/Asa vor fetele toate/ Pe la spate, pe la spate/ Vor s-o faca zi si noapte". O lume beteaga si pocita, izvorata parca din fanteziile unui Goya dambovitean, o lume bolnava, dar voioasa, un microcosmos care evoca in tuse groase deriva unui popor voios, dar bolnav.

Si totusi, locul acesta nu e lipsit de o anumita savoare. Se simte in aer aceeasi torpoare levantina care i-a dat culoare spatiului acesta, acelasi farmec pestrit ce cheama, ca printr-un murmur infundat, spiritul Bucurestilor de alta data. Vezi birturi soioase unde-si fac veacul betivi, vagabonzi si alti neimpliniti ai vietii, dar vezi si cafenele elegante sau boeme, restaurante cochete si cluburi asurzitoare. Aici dai peste tarabele mohorate ale tiganilor care strajuiesc drumul catre cladirea Bancii Nationale sau descoperi splendoarea manastirii Stavropoleos alaturi de zumzetul Carului cu Bere. Intalnesti artisti ratati sau de succes, tineri rebeli, oameni de afaceri, domni sobri intre doua varste, toti savurand, in acelasi bar, deliciile colocviale ale unei sticle de vin sau bere, iar cand iesi afara, vezi cate-un caine jigarit care-si leagana coada pe langa o limuzina impozanta.

Cativa turisti straini, care cutreiera caldaramul zdrentuit, admira pitorescul tragic al locului Dar ceea ce pentru ei  este un peisaj exotic, la limita fictiunii, pentru noi este un fragment al smintelii cotidiene, care nu fascineaza decat sub forma abnormului, la fel cum "vulcanii noroiosi" incanta doar ca o curiozitate a naturii, expresiva, dar respingatoare Ma intorc cam abatut spre casa si imi spun inca o data ca romanii, sunt captivanti doar in boala si vizibili, numai in ratare.

v   

Zile toropitoare de august, cu soare razbunator si trufas ce-si arunca fasciculele arzatoare peste strazile tacute si lenese. Vacarmul bucurestean s-a stins, iar fojgaiala larvelor umane nu se simte decat la ceasurile de seara, in parcurile acum neincapatoare sau pe la terasele galagioase, ce stau ca un memento al freamatului, altadata inepuizabil, din capitala. E atat de cald, incat nu poti sa faci nimic serios". Nu-ti vine decat sa stai tolanit in pat, sa-l asculti pe Bach sau sa deschizi, somnolent, cate-un roman digerabil. Iti pare ca nimic n-are consistenta in jurul tau, ca lumea intreaga se descompune de la atata zpuseala. Toate scopurile, utopiile si sensurile se topesc, scurgandu-se prin porii voluptuosi ai constiintei . Acum simt de ce crestinismul a asociat imaginea infernului cu caldura, mai degraba decat cu frigul. Si frigul are un fatidic potential simbolic, din specia "apocalipselor" glaciare, care il plaseaza in registrul damnarii si al extinctiei; dar frigul si inghetul au un efect stenic, revigorator si contin un principiu al conservarii, al stabilitatii si al solidificarii. In schimb, caldura e o instantiere a dezintegrarii, e pandantul lichefierii si al alterarii. Senzatia caldurii este solidara fie cu simbolismul uscaciunii, al lumilor aride si pustii, fie cu simbolismul umezelii excesive, adica al mucegairii si al putrefactiei.

v   

Recitesc "Intemeierea metafizicii moravurilor" a lui Kant si, la fel ca prima oara, ma impresioneaza forta acestui om. El, care nu a iesit niciodata dintre zidurile Königsbergului, lipsit de o viata sociala spectaculoasa, a surprins atat de bine umanul, mult mai bine decat - spre exemplu - Goethe, care a calatorit atat si a cunoscut atatia oameni. Caci Goethe a intuit ce este omul, in timp ce Kant a inteles si ce trebuie sa fie. Dar posteritatea l-a asimilat prost pe Kant sau, cel putin, a inteles gresit opera sa morala. Redus la portretul sau fizic si la intelegerea superficiala a scrierilor sale, filosoful a ramas un omulet urat si cocosat, autor al unor lucrari indescifrabile, intesate de speculatii frigide si de un formalism glacial si uscat. Poate ca - citit fragmentar si fantezist de catre neinitiati sau disecat cu ambitii didactice de catre specialisti - asa stau lucurile. Dar, asimilat cu rabdare si dragoste, poti descoperi ca, dincolo de raceala conceptelor si geometria compozitiei, este atata caldura si atata lumina in Kant, incat ai senzatia ca el este mesagerul unei alte lumi, mai bune, mai frumoase si mai pure.

v   

Azi rrromanii au iesit sa serbeze cu mic cu mare ziua de 23 august in gradinile tarisoarei noastre. Lume, lume, lume - vreme frumoasa - mici - gratare - bere - muzica - televiziune - nepoate - matusi - tate - neni - unchi - veri - galagie - voie buna - chef. Doar cate-o efuziune de candida nostalgie tulbura atmosfera de veselie generala: "Ce mai, dom'le!? spune un cetatean protapit, solemn, in fata unei camere de luat vederi. Era Ceausescu cum era, da' era mai bine inainte."

Natiune, fii desteapta! Reactiunea a prins iar la limba. Ca un strigoi in intunerec, ea sta la panda ascutindu-si ghearele .

Ma rog, ce-am avut si ce-am pierdut.

v   

Caracterul dracesc al comunismul. Nu invazie brutala in numele unui ideal absurd (cum a fost nazismul, care-si legitima bestialitatea prin teoria aberanta a "rasei pure"), ci miraj si seductie, urmate de exterminarea lenta, ireversibila, facuta in numele egalitatii, al solidaritatii umane.

v   

Tentatia de a gandi diavolul ca o instanta absoluta. Il reprezentam pe cel viclean,  plasandu-l - prin opozitie radicala cu Dumnezeu - intr-un teritoriu al transcendentei raului, al Raului Absolut. Adica il punem pe un taler pe Dumnezeu, Binele suveran si omnipotent, iar pe celalalt taler, pe Diavol, Raul Pur, la fel de suveran si omnipotent. Simetria asta halucinanta, desprinsa parca din vechile opere maniheiste, este o capcana riscanta a gandirii, caci - intoxicati de hiperbole inspaimantatoare sau de reprezentari teratologice - devenim incapabili sa mai percepem existenta cotidiana a raului, prezenta sa discreta si amagitoare.

Caci, dintre toate numele si atributele pe care le are diavolul, cel care i se potriveste cel mai bine este Amagitorul. El nu ne invadeaza existenta sub chipuri grotesc-traumatizante ca in delirurile cinematografice hollywood-iene. Tactica sa predilecta nu e brutalizarea, ci seductia (malefica). De aceea, el apare sub travesti, in ambalaje atractive ori familiare, ca in visul lui Ivan Karamazov. Diavolul nu e invaziv, ci subversiv; nu cultiva coercitia, ci aluzia si complicitatea. Discursul demonului nu e violent (decat pentru naturile deja detracate), ci prietenos si ademenitor. El nu-ti da vant in mlastina, dar iti vorbeste de splendoarea mizeriei, nu inspira Pacatul, ci face metafizica pacatului; nu provoaca direct derapajul, insa il legitimeaza. Demonul face ca raul sa para apetisant, iar binele, indigerabil. Misiunea diavolului nu e exercitarea raului in stare pura, ci deturnarea binelui. De aceea, lotul demonilor nu poate fi bezna totala, ci penumbra, disfunctia de ecleraj. Strategia de baza e distorsiunea, deriva si obnubilarea binelui. Decredibilizarea normalitatii si escamotarea ordinii. Raul nu este alteritatea absoluta a binelui, ci alterarea binelui absolut, caricaturizarea si maimutarirea lui. (La limita, raul este absenta a binelui, este chiar "lipsa a existentei", - cum zice Sf. Vasile cel Mare -, caci nu-si gaseste principiul ontologic in creatia "buna foarte" a lui Dumnezeu.)

Raul este, in fine, accident de parcurs, efect colateral al libertatii, patologie a alegerii, criza a discernamantului. Raul e binele facut anapoda. De aceea, si binele, la randul sau, nu e opusul mecanic al raului. Fapta buna nu e, intotdeauna, ticalosia in marsarier, marlania cu sens contrar. Nu e suficient sa eviti raul, pentru a intra in posesia retetei binelui. Instalarea pe teritoriul binelui nu se face nici printr-o cumintenie timorata, dar nici prin nevroza combaterii raului. E nevoie de un ingredient in plus, din specia discernamantului, sau - ca sa raman in spiritul terminologiei crestine - e necesar "darul deosebirii duhurilor". Asta inseamna sa ai acel vaz "specializat" prin care, pe de o parte, sa identifici armonia inaparenta a lucrurilor, iar pe de alta, sa faci optima distinctie atunci cand promiscuitatea lumii aduce binele si raul laolalta.

v   

Greseala romanilor de a crede ca exorcizarea raului comunist se face prin rasucirea la 180° a viciilor comuniste! Tranzitia noastra a fost marcata, in repetate randuri, de caderea trista din lacul unor excese in putul unor excese simetrice. Cateva exemple: de la aberatia conduitei socialiste la nesimtirea generala, de la cenzura presei la desfraul mediatic, de la mandria de a fi roman la rusinea de a fi roman, de la obedienta si pasivitate la isterie civica si trufie de volintir", de la lipsa libertatii la abuzul ei patologic.

v   

Ascult Beethoven la mine in camera. La un moment dat - tocmai in timpul unui adagio rascolitor -, izbucneste alarma unei masini de-afara, navalind in camera, cu semnalele ei sacadate si isterice, care strapung melodia beethoveniana. Toata "vraja" muzicii se duce dracului in cateva clipe, inghitita de alerta sirenei si, oricat as vrea sa nu cad intr-o transa de paseism, sa nu cedez unei tentatii maniheiste, nu pot sa nu simt impetuozitatea sinistra si panica masinariei in contrast cu splendoarea si pacea muzicii lui Beethoven.

v   

M-am saturat de orasul asta scarbos, de tentatiile lui mediocre, si de mizeria sa inexorabila. Un oras  lipsit de un contur ferm, care nu are nici vocatia istoriei si nici pe aceea a tragicului, un oras posomorat si uracios, cu o arhitectura caraghioasa - in care asimetria fermecatoare a cladirilor vechi alterneaza dezolant cu uniformitatea sinistra a constructiilor ceausiste -, un oras cu locuitori dupa chipul si asemanarea lui, adica sumbri si indispusi, sau, in cel mai fericit caz, cuprinsi de o colocvialitate iresponsabila, scaldati in sosul unei veselii lipsite de substanta; un oras infectat de prost-gust, uratenie, dar, mai ales, de mizerie.

Poate ca precaritatea identitatii stilistice si psihologice a Bucurestiului e doar o tema "intelectuala", insa mizeria orasului este un cosmar cotidian pentru toata lumea. Ambalajele, hartiile, sticlele goale, chistoacele, praful, noroiul, cacatii de caine, flegmele si duhoarea - toate alcatuiesc un performing art deprimant ai carui martori suntem, invariabil, zi de zi. Deplasarea de acasa la serviciu sau la cumparaturi devine un slalom descurajant printr-un cortegiu interminabil de resturi menajere. Folosirea closetelor publice este o aventura riscanta, daca nu de-a dreptul nebuneasca, la intersectia dintre indigestie si intoxicatie, dintre asfixie si criza hepatica. (Dupa o asemenea experienta traumatizanta nu-ti vine doar sa te speli pe maini, ci sa intri de-a dreptul in carantina . ) Iesirea intr-un week-end, la un picnic in imprejurimile Bucurestiului, se transforma intr-un fel de arheologie difuza: descoperi, plin de stupoare si de scarba, vestigiile triste ale chefliilor care au trecut, nu de mult, prin zona. S-ar zice ca nicaieri n-ai scapare: oriunde te duci, dai de aceeasi utopie intunecata, de acelasi paradis al mizeriei. Intr-un final, insasi personalitatea noastra ajunge sa fie modelata de acest decor sordid. Caci, la noi, aproape totul, de la coregrafia desantata a politicienilor pana la prestatia deplorabila a gazetarilor si de la terfelirea cinica sau iresponsabila a limbii romane pana la mirosul fetid al vecinilor din mijloacele de transport, poarta insemnele unui mod-de-a-fi imund, care acompaniaza cu voiosie recitalul dezolant al cohortelor de gunoaie. Toate astea, relicve ale unei umanitati bolnave, confirma, neincetat, divortul dintre aspiratiile noastre europene si realitatile autohtone. Stiu ca nu toate capitalele europene sunt monumente de curatenie, insa decenta locuitorilor le mentine in spatiul civilizatiei. In comparatie cu ele, Bucurestiul ramane un tomberon apocaliptic, marcat de patologia nevindecabila a instinctului civic si de incompetenta stridenta a administratiei. Poate ca unii ar fi tentati sa justifice aceasta inflatie baroca a mizeriei prin saracie; saracia incurabila si injositoare, care ne apasa ca un destin inconturnabil, insa de care speram ca vom scapa acum, prin bransarea noastra la dispozitivul european. Poate ca este o parte de adevar in aceste cuvinte. Insa, daca e sa fim sinceri cu noi, trebuie sa admitem ca solutia problemelor noastre nu sta in terapeutica europeana sau in cine stie ce ecologie exterioara. Simpla saracie nu poate fi asa devastatoare. Saracia care te impiedica sa respecti imperativele minime ale bunei-cuviinte si care tradeaza o brutala indiferenta fata de datorie, institutii si semeni, saracia asta care se justifica prin delasare si ignoranta si care scoate la iveala trandavia, hotia si minciuna; saracia asta triviala si galagioasa cultivata ca un soi de virtute nationala - ei bine, aceasta saracie ascunde o maladie structurala care nu este demna de mila si nu e vindecabila nici prin cel mai asiduu tratament comunitar. Mizeria si saracia din jur nu sunt altceva decat reflexul inevitabil al mizeriei si al saraciei launtrice. Iar paradisul gunoaielor nu poate fi mantuit decat prin purgatoriul unei severe pedagogii interioare. Altfel, orice milostenie europeana nu va fi decat o biata oblojeala a unor rani mult prea profunde, care necesita o interventie radicala si responsabila a constiintei fiecaruia dintre noi.

v   

Ploua compact si marunt, si orasul se ineaca, putin cate putin, sub faldurile serpuitoare ale ploii care aduna suvoaie de nostalgie si destramare. Amintiri pierdute, experiente si imagini se precipita in ghetourile memoriei, si se izbesc nervos de ecranul constiintei, prinzand consistenta si dansand pe suprafata geamului pe care odihneste proiectat chipul palid al unui tanar dezorientat si obosit.

toamna lui 2003 venisem in Bucuresti, student in anul intai la Facultatea de Teologie. Plecasem din Buzau, orasul copilariei mele, al primelor pasiuni si dorinte, al lecturilor insomniace si al suetelor interminabile cu prietenii, orasul plimbarilor singuratice pe aleile din Crang, orasul in care am simtit infrigurarea iubirii si delirul cunoasterii, orasul chinurilor si desfatarilor traite in caminul Seminarului Teologic, al deliciilor carnii, al cautarilor si tensiunilor unei adolescente consumate nesatios si agonic. Am ajuns in Bucuresti, vrajit si infricosat de maretia acestui oras ca de aparitia unei creaturi misterioase si impunatoare in fiinta careia se amesteca seductia si teama. In fata mea, se ivise o lume fabuloasa, plina de ispite si promisiuni, o lume imbietoare si nesigura, inauntrul careia aveam sa ma simt ca un strain pofticios, intoxicat de planuri, sperante si ambitii, de amagiri si deziluzii, de toate fervorile si regretele tineretii

Fusesem de multe ori in Bucuresti, dar niciodata orasul nu mi se paruse - si nu avea sa mi se mai para - atat de irezistibil, invaluit de atata splendoare ca in dimineata aceea de octombrie, cand am inceput facultatea. Era tot o zi ploioasa, cu oameni care se grabeau bombanind spre metrou, cu soferi care accelerau iritati in dreptul baltoacelor si caini rapanosi ce se inghesuiau sub stresinile blocurilor si ale magazinelor. Eu insa eram vioi si binedispus, atras de magnetismul orasului si nepasator fata de vremea ostila de afara. Scaldat in oceanul de extaze si nazuinte al inceputului de drum, Bucurestiul era insusi Taramul Fagaduintei, dar nu al unei fagaduinte implinite, ci al uneia care, tocmai, se aseza in fata mea, luminoasa si insufletitoare.

Imi aprind o tigara si privesc cum siroaiele de apa se scurg din jgheaburile plangacioase si se strang la picioarele blocurilor invechite, peste care se intinde, ca un batran neputincios, cerul istovit si ursuz. Imi intorc privirea catre patul lasat nefacut de dimineata si trag apatic din tigara al carei fum se unduieste in ritmul lasciv al Ellei Fitzgerald: "Life is bare,/ Gloom and misery everywhere/ Stormy weather/ Just can't get my poor old self together/ I'm weary all the time, the time, so weary all of the time". Ma bag in pat cu privirea imobilizata intr-un punct invizibil de pe tavan, in jurul caruia se infasoara materia tot mai subtire a amintirilor, si astept, in tacere, sa ma ia somnul.

v   

Stau in camera si privesc pe geam cum ploua. Ploaia - preludiul unei descompuneri cosmice. Am senzatia ca cerul sucomba sub povara unei presiuni inexorabile si incepe sa-si lepede materialitatea sub forma picaturilor mici si dese. Parca e o analogie a caderii ingerior: prabusire vertiginoasa, urmata de o violenta invazie a pamantului. Ninsoarea e altfel. Ea creeaza presentimentul unei con-descendente a cerului, unei blande "ofensive" a lui Dumnezeu, Care Se pogoara, lin, sub intruchiparea imaculata a fulgilor de zapada - parca niste ingeri mangaind, protector, pamantul; pamantul acesta pe care, acum, il vad galgaind sub rafalele ascutite ale ploii.

v   

Niciodata n-am simtit mai intens ca zilele trecute caracterul infernal al orasului. Am stat aproape tot timpul in casa, iar cand am iesit afara, nu am vazut decat soferi repeziti si irascibili, pietoni buimaci, batrani ofuscati batandu-se pentru locuri in tramvaiele murdare, agenti de circulatie gesticuland epileptic in mijlocul intersectiilor supraaglomerate si aceeasi insuportabila mizerie - toate pe fundalul unei ploi taioase si interminabile ce ineca, fara astampar, orasul. Oamenii erau agitati si nelinistiti, iar natura, nehotarata si nerabdatoare ca in preajma unui mare cataclism. Bucurestiul parea un cadavru gigantic pe suprafata caruia alte cadavre misunau violent si bezmetic, hranindu-se din duhoarea si putrefactia lui. Un imens nimb de zadarnicie acoperise orasul, care mi se dezvaluia in goliciunea sa exasperanta.

Exilat (de buna voie) intre peretii camerei mele, m-am simtit neputincios si inutil ca un actor care si-a uitat replicile sau ca un muzician care si-a pierdut partiturile pretioase. N-am vrut sa ma vad cu nimeni, n-am avut chef sa merg nicaieri si, cu toate ca aveam la dispozitie un timp nesperat, nu am avut apetit nici pentru scris, nici pentru lectura. Mi-am pierdut dispozitia si, odata cu ea, mi-am pierdut lumea. Dar, in mijlocul acestui abandon si al acestei pierderi, m-am regasit intr-un final pe mine. M-am descoperit cu spaimele si neputintele mele, cu framantarile si exasperarile mele ultime, cu pasiunile mele ascunse si ambitiile mele nebanuite sau uitate.

In chip paradoxal, intalnirea cu mine insumi s-a petrecut tocmai pe locul in care s-a prabusit tot ce aveam mai propriu, adica lumea mea. A fost nevoie ca toata sistematica vietii mele obisnuite sa intre in colaps, ca toata scenogafia vietii sociale sa-si piarda semnificatia, pentru ca, intr-un final sa ma intalnesc din nou - dupa atata timp - cu mine insumi. Acum, sunt din nou impacat, odihnit si intreg, cu melancoliile domesticite si proiectele recuperate, gata sa plonjez din nou in jocul centrifug al tragicomediei sociale.

v                         

Cersetori care-si ingana litania cu mana intinsa, trecatori care se grabesc, aferati, la serviciu, indragostiti care se tin, visatori sau infrigurati, de mana. Trei figuri emblematice ale peisajului citadin care evoca tot atatea posibilitati esentiale ale fiintei umane: foamea, grija si erosul. Si numai intr-un oras, aceste posibilitati ale omului isi mai pot recupera semnificatia originara, relevand caracterul aprig si tumultuos al fiintei omului. Intr-un oras, foamea iese la iveala sub cele mai dramatice chipuri, grija este agonica, stimulata de nesiguranta unor interactiuni sociale incordate si violente, iar erosul este chinuitor, marcat de tensiunea unei despartiri oricand posibile. In mediul rural, nu exista figura cersetorului si foamea e lipsita de dramatism, grija s-a preschimbat in gospodarire eficienta si monotona, incremenita prin reiterarea unui model valabil de atatea generatii, iar erosul, controlat prin intermediul unor canoane stravechi, sucomba in conjugalitate mecanica si indisolubila. Satul de astazi nu mai este nici stihial, nici bucolic. Cu mici exceptii, traiul taranesc a ajuns o experienta sterila, lipsita de autenticitate si profunzime, o umbra palida a vietii patriarhale. De aceea, daca umanitatea mai are vreun viitor, acesta nu e posibil decat in orasele noastre neastamparate, cu ambianta lor efervescenta si oamenii agitati, imprevizibili, coplestiti de urgente si tribulatii.

v   

Dimineata de octombrie, cu soare luminos si afabil, ce se amesteca, tandru, cu racoarea matinala a inceputului de saptamana. E luni si ar trebui sa merg la facultate, dar eu stau in pijamale pe balcon si fumez, intoxicat de farmecul acestei dimineti superbe. Totul in jur emana aerul molcom al armoniei si al tihnei, al unei candide multumiri de sine: doi batrani se intorc de la piata, mergand pe mijlocul stradutei de vizavi, un alt batran pedaleaza greoi la o bicicleta atemporala, iar cei cativa muncitori, care lucreaza pe o strada alaturata, abia au venit si isi instaleaza tacticos instrumentele, cascand inofensiv, ca intr-o duminica infinit prelungita - toate astea sub asistenta cordiala a teilor si a castanilor, care isi mai pastreaza, semet, podoaba vegetala. Totul, in dimineata asta, arata altfel, pana si blocurile uriase de la sosea, care, acum, imi par transfigurate, invaluite intr-o bonomie placida si surazatoare. Un peisaj purificat si eteric, in atmosfera caruia pluteste zvonul indulgentei cosmice, al complicitatii cu amanarea nevinovata a urgentelor curente si a zbuciumului cotidian .

Deja e ora noua si la zece ar trebui sa inceapa al doilea curs la facultate. Trag cu coada ochiului in camera, catre hainele care zac sifonate pe scaun, apoi imi las privirea sa odihneasca peste peisajul de afara si, impacat cu decizia pe care o iau, imi mai aprind o tigara.

v   

Nici un gand si nici o emotie nu trebuie sa ocupe mai mult de cateva pagini. Restul e fie abuz didactic, fie vanitate.

v   

E noapte si fumez pe balcon o tigara. Imi ridic privirea catre cerul acoperit partial de nori, care acopera splendoarea stelara cu fasii neregulate de bezna. Si totusi, simt aceeasi incantare ca si atunci cand cerul e impanzit de stele. Nu numai kantianul "cer instelat" este o anticipare a eternitatii divine, ci si spectacolul discret al luminitelor razlete. Eflorescenta baroca a boltei instelate e parca prea coplesitoare, ca un miracol amutitor ce suspenda tensiunea credintei printr-o evidenta strivitoare. Pe cand tabloul din noaptea asta e in perfecta concordanta cu modelul aparitiei divine: sub camuflajul bland care nu obliga pe nimeni.

Am senzatia ca fumul tigarii mele se inalta, uzurpator, spre cer si ma incearca un sentiment de irepresibila vinovatie .