Saracia ca fapt social

Saracia ca fapt social

Saracia a fost multa vreme acceptata ca un fenomen natural, ca un fapt inevitabil, iremediabil. Explicatia saraciei era cautata in nenoroc, in decesul sau neputinta celui ce trebuia sa castige painea zilnica - dar, adesea, saracia era explicata prin unele defecte personale: prostia, necinstea, slabiciunea de caracter, iresponsabilitatea. Numai in ultimele decenii s-a constientizat faptul ca un fenomen atat de raspandit nu poate fi rezultatul unei nesanse individuale sau al unor defecte personale; saracia este un fapt social, un fapt public, un fapt politic.

Dependent de un anumit context socio-cultural, acest fenomen variaza in timp si in spatiu si se distribuie in cadrul societatii, nu in functie de factori individuali ci de variabile macrosociale (rasa, etnia, sexul, varsta, statutul ocupational, statutul matrimonial etc.). Saracia este o stare sociala (chiar o categorie sociala) si nu o situatie, o circumstanta privata a indivizilor. Amprenta sistemului social asupra saraciei face ca aceasta sa capete continuturi foarte diferite: saracia din tarile bogate este altceva decat saracia din tarile sarace; saracia din tarile cu regim comunist a fost, la randul ei, un fenomen distinct. De aceea, comparatiile sunt dificile, masurarea saraciei fiind intotdeauna ceva arbitrar[1].

Dezvoltarea tehnica si economica a facut ca pe planeta sa poata trai un numar din ce in ce mai mare de oameni. Multi dintre acestia sunt, insa, saraci, in ciuda faptului ca toate sistemele sociale pretind, implicit sau explicit, ca vor eradica saracia.

Tarile bogate si-au cladit prosperitatea actuala pe secole de acumulari de dezvoltare a avutiei nationale. Capitalismul si democratiile occidentale isi intemeiaza dinamismul pe existenta unei clase mijlocii numeroase si prospere. Aceasta clasa este flancata la nivelurile superior si inferior de un numar relativ mic de bogati, respectiv, saraci. Intregul sistem economic si politic actioneaza in favoarea acestei clase mijlocii si a mentinerii, intre anumite limite, a numarului celor foarte bogati sau foarte saraci. Masurile ce au creat "statul bunastarii generale" (welfare state) si legile anti-trust au avut ca scop protejarea acestei clase mijlocii. Atunci cand clasa mijlocie este frustrata, afectata (sau nu exista) este posibila generarea unor miscari sociale periculoase pentru echilibrul social.

Satisfacerea nevoilor primare ale vietii biologice si dispunerea intr-o masura apreciabila de mostenirea unei societati industrializate sunt doua lucruri diferite. Saracii din tarile bogate nu traiesc la limita supravietuirii biologice, unii dintre ei dispunand  chiar de semne exterioare ale unei bunastari materiale, cum ar fi televizorul color sau chiar automobilul. Pentru ei, a avea destul nu este suficient pentru a nu se mai considera saraci. Important este, pentru a nu mai fi sarac, sa ai la fel de mult cu ceilalti . In cazul lor, aspiratia se metamorfozeaza in nevoie. Saracia ,acest unic concept, cuprinde astfel in el o confuzie, o ambivalenta, desemnand de fapt doua continuturi foarte diferite. Saracia semnifica si privatiune si inechitate, doua situatii care, in realitate, pot sa nu aiba nicio legatura una cu alta.

Definitia saraciei fiind diferita in tarile bogate fata de cele sarace tipurile de schimbari recomandate si metodele de combatere a saraciei sunt si ele diferite. In analiza saraciei din tarile bogate se folosesc concepte precum: devianta, inadaptare, inechitate, care duc la metode

precum: redistribuire, integrare sociala, asistenta sociala, politici anti-discriminatorii. In analiza saraciei din tarile sarace conceptele-cheie sunt: subdezvoltare, analfabetism, mortalitate, subnutritie, iar metodele sunt: distributia rationala a resurselor, planificare sociala, modernizare.

Daca in tarile bogate programele specifice pentru saraci sunt "exceptionale", in tarile sarace sunt necesare strategii vaste si complexe ce inglobeaza problema saraciei, alaturi de celelalte probleme economice si sociale majore.

Cheltuielile sociale destinate combaterii saraciei sunt, totusi, mai mari in tarile bogate decat in tarile sarace . De altfel, si costurile sociale (pierderile de avutie nationala) datorate saraciei sunt mai mari in tarile bogate decat in tarile sarace. Acest lucru se poate explica prin faptul ca resursele umane au o mai mare importanta si valoare intr-o economie avansata si competitiva si orice pierdere de capital uman se resimte.

In multe tari bogate au existat si exista programe anti-saracie, care cuprind: stimularea economiei si crearea de noi locuri de munca, cursuri de recalificare profesionala, educatie compensatorie, reabilitare urbana, dezvoltare locala, programe de asistenta medicala, asistenta sociala, asistenta juridica etc.  Dar nici aceste programe, nici  politica nationala de redistribuire nu au dat rezultatele scontate in combaterea saraciei, in ciuda costurilor ridicate ale acestor programe si a unor ameliorari lente sau de scurta durata.

Principale critici care se pot aduce acestor programe sunt urmatoarele:

atitudinea paternalista fata de saraci, care diminueaza capacitatea de initiativa si dorinta de autonomie ale saracilor;

descurajarea muncii;

divizarea societatii in doua paliere: unul care traieste din ajutoare si alte transferuri sociale si altul alcatuit din platitorii de impozite;

cheltuieli si impozite apasatoare pentru restul populatiei;

accentuarea fenomenelor patologice caracteristice saraciei;

deturnarea beneficiarului

risipa de fonduri (ineficienta);

ineficacitatea.

Un exemplu clasic de esec este cel al locuintelor sociale construite de catre primariile marilor metropole americane. Acestea au fost proiectate si realizate dupa toate standardele estetice si de confort (recompensate chiar cu premii de arhitectura) dar au ajuns la o stare de degradare accentuata, devenind in mod rapid periculoase focare de delincventa. Aceste locuinte au fost populate, in general, cu familii dezorganizate si dependente de sistemul de asistenta sociala.  De aceea, frustrarea majoritatii populatiei fata de esecul al programelor anti-saracie, atat de costisitoare, a dus la reducerea acestor programe si la schimbari majore in politica sociala a tarilor bogate[3].

Politica sociala generoasa, redistributiva, de tip social-democrat a fost din ce in ce mai putin practicata, acuzata fiind ca intretine recesiunea economica, reduce interesul de a munci, de a inova, de a acumula capital.