Radiografia unei relatii : PARINTE - ADOLESCENT

Radiografia unei relatii : PARINTE - ADOLESCENT

Cercetarile facute in ultimii ani asupra adolescentei, au aratat ca , desi aceasta este varsta unor permanente schimbari a imaginii de sine, ea nu trebuie insotita neaparat - asa cum s-a sustinut mereu - de tensiune, revolta si crize adaptative. Se pare ca aceste caracteristici neplacute ale adolescentului vin din aspectul si calitatea, autenticitatea realtiilor cu familia, scoala si grupul de prieteni.

Adolescentul se afla la granita care marcheaza sfarsitul unei perioade de ascultare si supunere fata de mediu - care reprezenta valoarea-etalon, scopul de atins - sfarsitul epocii copilului-terapeut, a copilului-obiect de satisfactie si placere pentru parinti. In fata dorintei firesti a tanarului de a fi respectat ca fiinta independenta, cu propriul lui contur spiritual, parintii sunt dezamagiti, uneori pana la disperare, facand eforturi inutile de a-si pastra comoara tineretii lor trecute. Daca privim in urma, toata copilaria este marcata de idealul de a deveni adult si de dorinta punitiva a parintilor de a avea un copil normal, ca toti ceilalti, ca ei insisi. Aceasta atitudine numita in psihologie «  adultocentrism » este prima si cea mai grava greseala in educatia copilului. El nu are decat o singura sansa : sa devina ca oamenii mari. Tentatia conformismului prezenta din prima zi de nastere a copilului pana in adolescenta, vine din nevoia de securitate, chiar daca ea este reductionista, chiar daca ea ascunde adevarul. Copilul poate fi vaccinat impotriva bolilor, dar nu poate fi vaccinat impotriva imitarii adultilor, a identificarii abuzive cu acestia. Dragostea parintilor este intotdeauna posesiva, in loc sa fie eliberatoare si detasata. Se pare ca parintii au pentru copiii lor o dragoste care este tot timpul parazitata de nevoia de a devora. Parintele este adesea « devorat » de relatia cu propriul copil :sau este sedus sau este respins ; sau doreste sa-l comande, sa-l dreseze, dar intotdeauna cu o dragoste derivata din propriul narcisism, pentru ca el este - asa cum genial a observat Freud prin complexul Oedip - trup din trupul nostru.

Varsta adolescentei este a doua nastere, sa-i spunem « renasterea intru sine » in care « cordonul ombilical » gravitand intre familie si tanar este indepartat. Maturizarea fiziologica rapida, aparitia semnelor preganante ale sexualitatii, experimentarea primelor relatii intime sunt acompaniate de o puternica nevoie de conturare a imaginii de sine, a continuturilor profunde ale vietii. Refuzul parintilor de a accepta « eliberarea », dorinta lor de a viola continuu intimitatea propriilor copiii, teama ascunsa, neinteleasa de forta si increderea lor nelimitata duc, in final, la distorsionarea evolutiei firesti spre maturitate, spre autentica feminitate sau masculinitate.

Nu de putine ori, adolescentului i se vorbeste ca unui parazit, parintii enumerand « toate sacrificiile » facute, ceea ce implica impunerea dorintelor lor, exprimate inconstient in maniera tutelei materne sau paterne. Mania protectiei, cu radacini adanci in copilarie, se manifeata in continuare.

Adultocentrismul vizeaza sa repete societatea adultilor, ceea ce inseamna, in esenta, amputarea fortelor creative, inventine, indrazanete, poetice ale copilariei si tineretii, oprind reinnoirea societatii.

Adolescentul nu mai vrea sa fie terapeutul, preluind esecurile, nevroza sau depresia parintilor. « Mananca,  sa cresti », i se spunea cand era mic. La varsta adolescentei aceasta inseamna « pleaca , pentru a creste » ( a pleca evident in afara familiei). Casa devine un hotel mobil, luicru de altfel absolut necesar. Parintii - « patronii » hotelului mobil - trebuie sa fie bucurosi daca tinerii revin dupa distractia din exterior. Panica familiei in fata acestei frustrari este bine cunoscuta. Le e greu parintilor sa inteleaga ca adolescentii lor nu mai sunt instrumente de dorinta, ca ei nu maim aduc placeri. Ei nu mai vin decat sa profite. De aceea, in Occident exista institutii specializate in adapostirea adolescentilor care vor sa « divorteze » un timp de parintii lor, care vor sa evadeze din spatiul familial sufocant. Pedagogii responsabili din aceasta institutie anunta parintii la telefon : «  Copilul dv. Este la noi ; e mai bine asa decat sa stea in strada ! ».

Adolescenta inseamna momentul de maxima evolutie psihosomatica si spirituala si poate de aceea adultilor le este teama sa elibereze anumite energii care ar pune in umbra autoritatea, pozitiile lor sociale. Parintii proiecteaza asupra adolescentilor dorintele lor contradictorii, raul fiintei lor, impunandu-le propriul model.

Exista la varsta adolescentei numeroase forme de egocentrism, in cadrul carora un element dominant il reprezinta identitatea sexuala. Este grav faptul ca nimeni nu spune nimic despre coeziunea pe care o produce sexualitatea , despre faptul ca ea este creatoare de placere, de fericire, de implinire la nivelul profund al intimitatii. Cucerirea si apararea intimitatii reflecta nevoia de diferentiere, anuntand capacitatea de a stabilii realtii intime, fiind in acelasi timp declaratia de independenta fata de parinti. Sexualitatea premaritala este o relitate frecventa aultimelor decenii ; in schimb, adolescentul ar trebui sa afle ca angajarea in astfel de relatii implica asumarea unei responsabilitati de ordin intim si social ca aceasta presupune afectiune si daruire fata de celalalt si nu de putine ori si o independenta materiala.

Componenta sociala in procesul adaptarii este, in mare parte, definita de relatiile adolescentului in cadrul scolii. Fr. Dolto propune termenul de « scoala digestiva », in care elevul bun este cel care accepta faptul ca adultul i-a taiat radacinile sale si il forteaza sa -l imite. Aceasta place societatii, pentru ca ea are teama de schimbare si repetitia este preferata. A nu fi elev bun reprezinta un esec pentru tanar, iar pentru parinti o umilinta. Elevii buni se integraza in rol, in comedia sociala care este ceruta. Adolescentul care devine executantul zelos, elevul silitor opereaza in fapt o regresie comportamentala la pozitii antterioare de comanda si supunere, ceea ce blocheaza evolutia sa psihica si sociala printr-o nevroza obsesionala scolara. Si iata, educatorii si parintii se fe,licita pentru reusita copilului lor. Este reluata, practic, relatia prgenitala intre mama si sugar, cand mama stia tot ce ewste necesar copilului, iar el nu trebuia decat sa se supuna. Aeasta este atitudinea digestiva a unei scoli traditionale : elevii buni nu au nimic de spus, totul in mintea lor pare in ordine, astfel ca ei dezvolta nevrotic o mamiera de a fi hraniti, indopati si invatati.

Dintre tendintele proprii acestei varste una sinura atinge plenitudinea si ramane profund umana : evolutia spre dimensiunea transcedentala a spiritului, nevoia puternica de detasare de o lume stramta si meschina. Rasturnand cunoscutul rationament despre aspectul conflictual al varstei adolescentei, vom spune ca adultii intra intr-o noua criza atunci cand copiii lor devin adolescenti : ei afla ca si-au tradat idealul tineretii lor, descopera ca nu mai sunt capabili sa traiasca pe deplin sinceritatea, daruirea, loialitatea, entuziasmul si libertatea. Aceasta frustrare ii face sa proiecteze asupra copiilor lor propria criza de identitate.

Invocarea « normalitatii »de o parte sau de alta in cadrul relatiei parinte-adolecent poate fi facuta reamintind definitia data de Krapf : «  normalitatea este capacitatea de adaptare flexibila fata de situatiile conflictuale, cand, desi se pastreaza tendintele instinctuale fundamentale, individul este capabil sa suporte frustrarile si anxietatea care rezulta din ele »

Pentru adolescent, calitatea umana nu poate fi ascunsa sau diminuata, ignorata. El are geniala intiutie a adevarului : ca viata trebuie cladita pe o traire autentica si curata. Ca urmare, nu accepta compromisuri si se revolta atunci cand este obligat sa le faca. Nimic dizarmonic, nimic patologic in mintea acestor tineri. Ramanem insa cu o nedumerire: pentru cine se manifesta cu adevarat criza de identitate ?