Rationalitatea sociala - ca problema a sociologiei

Dincolo de diversificarile doctrinar metodologice care le asigura identitatea epistemologica in ordine istorica, orientarile si curentele sociologice ce se aseamana, intre ele, prin efortul euristic de solutionare a aceluiasi univers problematic: spatiul social global in calitatea sa de "matrice de generescenta" a "conditiei umane".

Considerate preponderent entropic, preocuparile tehnico-metodologice si praxiologice au polarizat in raport cu descoperirea surselor de "rationalitate" ale spatiului social si promovarea unor coordonate de evolutie care sa-I confere parametri de rationalitate compatibili cu asteptarile individuale si comunitare, specifice fiecarei etape de evolutie a societatii umane. Cum, insa, istoric vorbind, sociologia si-a definit relativ recent obiectul epistemic, problema rationalitatii sociale are vechi state de servicii in perimetrul reflexiei filosofice unde a fost abordata in maniera speculativa. Fie si in acest mod, rationalitatea, inclusiv rationalitatea sociala, a cumulat unele achizitii conceptuale care nu pot fi ignorate, mai ales ca unele se dovedesc benefice completarii aspectelor socilogice ale rationalitatii sociale.

Din aceasta cauza nu ne dispensam de aportul explicativ al "tipurilor" de rationalitate acreditate deja, in literatura de specialitate.

Etimologic , cuvantul ratiune provine de la "ratio", participiul lui reor (a crede, a gandi) si pare a fi semnificat, inaintea epocii clasice, mai ales calcul si raport, sens cu care a circulat in Antichitate prin echivalentul grecesc "logos", in scopul desemnarii inteligibilitatii lumii. Ulterior, cu referire la metodologia cunoasterii, termenul de rationalitate s-a impus indeosebi prin Rene Descartes care asi ramas referential sub numele orientarii care-I poarta numele: cartezianismul. In orizontul acestuia, pledoaria pentru "ideile clare si distincte" a evoluat spre "aplicarea matematicii la datele experientei" - ca principala caracteristica a rationalismului modern care, prin Leibniz aspira sa ofere fundamente filosofice in scopul legitimarii cunoasterii matematice , ca singura posibila in "rationalizarea" intregii cunoasteri umane.

O prima distinctie, care va marca "destinul epistemic" al rationalitatii, a operat-o I. Kant intre ratiunea teoretica al carei potential explicativ vizeaza domeniul naturii , si ratiunea practica, prin care are loc instituireaa umanului ca expresie a moralei libertatii. Cunoasterea analitica, expresie a etapei moderne a sriintelor naturii, isi datoreaza aparitia tot rationalismului modern.

Incercand o sinteza intre logosul grec si rationalismul modern, G.W.F. Hegel este intemeietorul categoriei de ratiune dialectica in lucrarea "Fenomenologia spiritului", prin care ratiunea cumuleaza nu numai prerogativele inteligibilitatii, ci chiar pe acelea de constructie a realului: "ceea ce este real, este si rational". In acest sens, pe baza altor premise ontologice A. Comte a sustinut posibilitatea producerii de catre om a rationalitatii lumii in care traieste. Prin intermediul stiintei, omul poate cunoaste aria de manifestare a rationalitatii si ii poate corija formele de manifestare prin reorganizarea societatii pe principiile stiintei. Rationalitatea, nu este o proprietate intrinseca a naturii, gandirii sau societatii, ci un rezultat al "proiectiei intereselor noastre ca specie , un atribut al prstatiilor umane".

Rationalitatea "globala" si cea "locala" (Husserl, Hartman) a permis clarificarea faptului ca "rationalitatea nu se redfuce la logicitatea sistemelor conceptuale ci implica si considerabile valente axiologice". Georg Klaus, incercand o definire cat mai putin controversabila a rationalitatii, propune drept criteriu una din performantele sistemului: atingerea si mentinerea stabilitatii. Rationalitate face, de fapt, trecerea "ratiunii" de la perspectiva eminamente teoretico-filosofica la cea sociologica. Referential, in ordine istorica, ramane Max Weber care, plecand de la geneza si structura actiunii umane, a stabilit patru forme de manifestare a rationalitatii:

a) zweckrational = rational in raport cu un scop, prin care se intelege utilizarea datelor impersonale ale mediului pentru atingerea unor scopuri personale (zweckrationales Handlen). In esenta, aceasta vizeaza folosirea adecvata a mijloacelor. Aici intervine o rationalitate "formala" care include calcularea mijloacelor pentru scopuri date, si o rationalitate "materiala" prin care se intelege definirea, ca atare, a scopurilor. Rationalizarea actiunii practice se realizeaza prin: "adecvarea mijloecelor in functie de consecintele lor preliminate, asumarea normativa a unei valori in virtutea convingerii" (p.98). Aceasta defineste aria de manifestare a "rationalitatii instrumentale";

b) wertrational = rational in raport cu o valoare care poate fi: etica, estetica, religioasa etc.

c) orientarea afectuala (A. Marga) a actiunii sociale prin vibratia afectiva, prin emotii sau sentimentele care motiveaza implicarea in spatiul social;

d) traditional = determinarea actiunii sociale pe baza modelelor de comportament legitimat de obisnuinta.

Spre deosebire de aceste patru feluri de determinare a actiunii sociale din "Conceptele sociologice de baza" (1921), "Knies si problema rationalitatii" (1903 -1906) Max Weber releva o "bidimensionalitatea" a actiunii umane:

1) zweckrationales (pline de scop) si prin aceasta libera (freis) inscrisa in "matricea normativa" a determinarii sociale, ceea ce-i confera rationalitate.

2) in aceasta perspectiva "irationala" este nu actiunea fara sens (Sinn), ci aceea care are alte semnificatii decat cele asociate sensului insusi.

O prima clasificare a tipurilor de rationalitate o datoram lui Giambattista Vico care a definit trei tipuri de ratiuni:

1) ratiunea divina - care opereaza practic prin revelatie;

2) ratiunea de stat - subordonata imperativului "pastrarii neamului omenesc" si cunoscuta indeosebi de cei care guverneaza;

3) ratiunea naturala - care arata ca "ceea ce este drept pentru toti sau majoritatea oamenilor, trebuie sa constituie regula vietii sociale . acesta fiind principiul "stiintei noi" .

Literatura de specialitate prezinta ca valoare de patrimoniu urmatoarele tipuri de rationalitate:

a) rationalitatea in raport cu un scop care este perceputa practic sub forma rationalitatii instrumentale si a rationalitatii strategice: se evalueaza "prin eficienta";

b) rationalitatea comunicativa - se manifesta sub forma rationalitatii axiologice;

c) rationalitatea autoexpresiva: o serie a rationalititii comunicative si se evalueaua prin "criticabilitatea veracitatii operei" (Erwin Goffman);

d) rationalitatea conceptuala - defineste procesul de crestere a gradului de concizie si pertinenta semantica a conceptelor;

e) rationalitatea logica - vizeaza consistenta logica;

f) rationalitatea epistemologica - se refera asupra optimului dintre empiric si teoretic in spatiul cunoasterii stiintifice si al legitimarii stiintifice a cunoasterii, in general;

g) rationalitatea ontologica - are in vedere relevarea consistentei interne a viziunii despre lume asociate metodologiei de cercetare, precum si compatibilitatea dintre aceasta si exigentele cunoasterii stiintifice;

h) rationalitatea valorica - are in vedere nu numai definirea incarcaturii valorice a scopului, ci capacitatea indivizilor in atingerea efectiva a scopurilor. "Matematicienii si logicienii exceleaza in rationalitatea conceptuala, logica si metodologica. Oamenii de stiinta se presupune ca raman credinciosi rationalitatii metodologice, epistemologice si ontologice. Tehnologii, managerii si oamenii de actiune accentueaza mai curand rationalitatea valorica si practica. Cei mai multi dintre noi, insa, nu tinem cu consecventa la una din celesapte rationalitati si putini sunt cei care - daca exista - sa pretuiasca toate cele sapte; cei care fac acest lucru vor fi numiti "rationalisti totali" ; (Mario Bunge: Seven Desiderats for Rationality).

i) rationalitatea integratoare - de competenta filosofiei prin viziune, ea este, pe plan practic, legitimata metodologic in abordarea profilului organizatoric al societatilor si vizeaza structura unor programe de infaptuit: economice, culturale, sociale etc.

In acest sens, cele mai valoroase contributii apartin lui Jurgen Habermas care, incercand o retrospectiva critica si novatoare asupra relatiei dintre teorie si praxis, a lansat ipoteza unei "teorii a societatii in intentie practica" . ca parte componenta a fazei moderne a filosofiei sociale. Insistand asupra finalitatii practice a stiintelor social-umaniste aflate sub riscul de a fi subordonate conjuncturilor politice, J. Habermas precizeaza: "In opera aristotelica politica este parte a filosofiei practice. Traditia ei dureaza pana in zorii secolului al XIX-lea, abia prin istorism este definitiv stopata. Albia ei seaca cu cat curentul de viata filosofica este condus in canalele stiintelor particulare. De la sfarsitul secolului al XVIII-lea, stiintele sociale nou constituite au separat apele dreptului public, pe de o parte, de politica clasica, pe de alta parte. Acest proces de dezlegare de corpusul filosofiei practice se incheie deocamdata cu stabilirea politicii dupa modelul unei stiinte experimentale moderne, care nu mai are comun cu acea veche politica ceva mai mult decat numele. Cand o intalnim pe aceasta din urma, ea ne pare a fi de moda veche. Deja odata cu inceputul epocii moderne I se contesta chiar dreptul in cadrele filosofiei: cand Hobbes la mijlocul secolului alXVII-lea se ocupa de "the matter form and power of commonwealth" el nu mai face politica in felul lui Aristotel, ci "social philosophy" .

Societatea moderna demonstreaza faptul ca in practica raporturilor sociale, motivate axiologic, pentru a evita riscul reducerii acestora la simple probleme "tehnice" este imperios necesara "o noua conceptie asupra politicii".

Filosofiei sociale a zilelor noastre I se replica faptul ca "transpunerea teoriei in praxis sta, spre deosebire de o simpla aplicare tehnica a rezultatelor stiintifice, in fata sarcinii de a patrunde in constiinta si simtirea cetatenilor dispusi la actiune: solutiile teoretice trebuie sa se dovedeasca a fi, in situatii concrete, solutii necesare practic pentru satisfacerea trebuintelor obiective, mai mult, ele trebuie sa fie concepute in prealabil din acest orizont al celor ce actioneaza" .

In spatiul social global, "actiunea instrumentala"si "actiunea strategica" se artculeaza praxilogic pentru a forma "sistemul actiunii rationale in raport cu un scop" - sistem prin care J. Habermas defineste "munca" .

Ca proiectie antropologica, la nivel institutionalizat aal individului integrat solicitarilor comunitare, "munca" este una din formele de "luare in stapanire a proceselor sociale". Disociindu-se de "ingineria sociala" generata de pozitivismul tehnocratic, J. Habermas pledeaza pentru o noua "teorie a actiunii sociale" bazata pe trei tipuri de actiuni:

a) actiunea instrumentala: orientata spre "interesul de stapanire a obiectelor exterioare";

b) actiunea comunicativa: legitimata de intersubiectivitatea vietii sociale;

c) actiunea emancipativa: operationalizeaza cunostinte critice.

Daca tipul a) serveste in acest scop, de cunostinte analitic-experimentale, tipul b) face uz de cunostinte istorico-hermeneutice; "emanciparea progresiva" este dimensiunea fundamentala a actiunii sociale orientata de valorile reprezentative pentru transformarile in curs care caracterizeaza societatea moderna.

Convins fiind ca nu filosofia sociala, ci sociologia ar putea fi in masura sa rezolve problema rationalizarii sociale, M. Crozier si-a castigat un loc distinct in istoria sociologiei prin maniera originala in care a studiat logica consensului in spatiul social organizat. In conceptia sa "emanciparea" actiunii sociale este posibila prin "rationalizarea progresiva a spatiului social", dar cel putin pe moment, practicul este sensibil diferit de rigoarea teoretica a principiilor. Mai mult, teoria politica a societatii moderne (oocidentale) desi coerenta din punctul de vedere al logicii sale interne si fondata pe o logica a consensului, isi releva in practica multe aspecte irationale.

Un exemplu tipic, propus de M Crozier pentru a demonstra "esecul rationalitatii sociale de tip american, il constitiue "rationalitatea pragmatica"potrivit careia "adevarul"vietii sociale trebuie "controlat" in functie de interesele nemijlocite ale actorilor implicati in actiunea sociala. Or, aceasta conditionare, specifica rationalitatii sistemice (in special de tip functionalist), demonstreaza o confuzie intre ordinea sociala si legitimarea ideologica a ei: coerenta argumentelor ideologice respecta prescriptiile premiselor teoretice si mai putin articularea reala a componentelor societatii globale".

Rationalitatea sociala poate fi realizata practic, dar prin alte mijloace decat cele exprimate in orizontull ideologiei. Viata reala confirma o permanenta interferenta intre logica consensului si logica dezordinii.

"In logica consensului, cu cat oamenii se intalnesc mai mult, cu atat se "aranjeaza" mai bine intre ei; fac compromisuri, invata sa se inteleaga unii pe altii si isi reglementeaza astfel conflictele; in logica dezordinii, cu cat oamenii se intalnesc mai mult, cu atat mai mult se detesta, emit pretentii mai mari, protesteaza si se supun" . Competitia efectiva dintre grupurile de interese reflecta existenta unui "pluralism al realitatilor" care trebuie, ca atare, prezentata in teoria si practica sociologica. Rationalitatea sistemului se constituie prin echilibrul dinamic dintre rationalitati "limitate".

In acest sens, sociologia este, la randul ei, o teorie a rationalitatii "imperfecte" sau "strategice", nu "teorie abstracta a unei presupuse realitati unitare". Plecand de la aceasta realitate, M Crozier isi restrange sfera consideratiilor asupra organizatiilor sociale a caror rationalitate o prezinta ca "functie in sistemul puterii".

Studierea organizatiilor permite, astfel, o abordare si a schimbarii, problema fie tratata confuz, fie ignorata de sociologia "rationalitatii sociale clasice" preocupata cu precadere de conservarea structurilor in perimetrul "imperativelor functionale". Totusi, chiar si transformarea radicala a structurilor sociale, pentru M Crozier nu reprezinta decat "un proces de invatare colectiva, care permite instituirea de noi constructii ale actiunii colective, care creeaza si exprima, la randul lor, o noua structura a campurilor sociale" .

Daca la nivel micro "pluralismul" rationalitatii isi gaseste o confirmare greu controversabila, la nivel macrosocial, modelul dihotomic al rationalitatii - a priori / a posteriori - propus de C.E. Lindblom, este considerat de M. Crozier complet artificial si schematic, deoarece reduce complexitatea realitatii sociale la niste abstractiuni defective de realitate. Practica sociala, in speta cea organizatorica, opereaza nu cu aceste dimensiuni polare, ci cu un model "intermediar" care distribuie cu multa flexibilitate ponderea "controlurilor sociale" in functie de solicitarile integrative ale mediului si de natura sarcinii care motiveaza actiunea sociala. Printre alte ipoteze si teorii ale rationalitatii, de care M Crozier se disociaza polemic, mai amintim:

a) modelul lui A. Hirschman potrivit caruia "oamenii si decidentii nu stiu niciodata precis ceea ce vor" deoarece structura optiunilor valorice nu poate fi congruenta cu structura dinamica a unei realitati in permanenta transformare. De aceea ccea ce se recunoaste a fi "scop al actiunii" este, de cele mai multe ori, un rezultat al recompunerii, retroactive, a mai multor fragmente de obiective reformulate pe parcursul "experientei": scopurile se descopera in cursul actiunii, nu se pot predetermina teoretic, intrucat orice teoretizare reprezinta o tentativa de restrangere a complexitatii sociale la "capacitatea semantica" si la "potentialul explicativ" al conceptelor. Toate acestea releva faptul ca in societate actioneaza o "mana ascunsa" alaturi de "mana invizibila" invocata de A. Smith.

b) ipoteza care sta la baza schitei de model propus de March consta in definirea dezvoltarii ca proces de diversificare permanenta a registrului scopurilor. Scopurile, fiind un rezultat al creatiei individuale si comunitare, se afirma ca resurse de inovatie sociala. Rationalitatea spatiuluisocial ar consta, in aceasta perspectiva, in lansarea oamenilor in cat mai multe si mai diversificate experiente pentru a le da posibilitatea sa contribuie la largirea gamei de scopuri posibile;

c) modelul rationalitatii limitate propus de H.Simon se bazeaza pe premisa ca "omul nu este un animal care urmareste optimizarea, ci unul care cauta satisfactia". In acest context, o "rationalitate globala" este nu numai o utopie, ci si chiar un fals deziderat: omul nu trebuie sa-si propuna noi constrangeri, ci sa caute sa restranga atat numarul de constrangeri minime, cat si aria de manifestare a constrangerilor indispensabile dimensiunii organizationale a spatiului social.

Asigurarea confortului psihologic trebuie sa primeze in spatiul social, nu "imperativele" unei rationalitati impersonale si supraindividuale.

Disociindu-se de unele aspecte ale modelelor rezumate anterior, M.Crozier le foloseste novator integrandu-le constructiv intr-un model propriu numit model al rationalitatii conflictale. Acest model se intemeiaza pe premisa rationalitatii deciziilor ca sursa primara de rationalizare a spatiului social. Astfel, prin deciziile sale, omul isi singularizeaza locul sau in ontologia sociala in care se manifesta ca principal creator de ordine intr-un domeniu eminamente entropic. Practica decizionala a confirmat, deja, faptul ca in orice decizie, secventa cea mai importanta o constituie"formularea problemei"; de aici decurge faptul ca, in plan social, continutul rationalitatii depinde in mare masura de "calitatile personale ale decidentilor". Acest adevar ne indreptateste sa afirmam ca nu exista o singura "rationalitate", ci "rationalitati multiple" specifice fiecarui actor si fiecarei "microculturi" in care s-a format si dezvoltat fiecare actor.

Cum "microculturile" din care provin "actorii" sunt diferite, sau chiar opuse, "rationalitatile actorilor" antreneaza urmatoarea situatie dilematica: ori actorii iau decizii si atunci "rationalitatile lor" intra in conflict, ori evita luarea deciziilor si genereaza riscul supravietuirii organizatiei. Restrangandu-si consideratiile, in exclusivitate asupra organizatiilor, M.Crozier sustine ca rationalitatile divergente, in practica, "negociaza" aspectele care le diferentiaza pentru a ajunge la un "compromis" in formularea problemei. Acest "compromis" asigura echilibrul dinamic al segmentului organizat al spatiului social.

In cadrul procesului de negociere se constituie "structurile care opereaza la intersectia diferitelor jocuri ale deciziei. In cea mai mare parte, lupta rationalitatilor se da in definirea problemelor. Integrarea acestor rationalitati pare a se face mai degraba prin schimbarea structurii, decat prin negociere deschisa" . Rationalitatea conflictuala se dovedeste a fi, in ultima instanta un tip "intermediar" de rationalitate intre structura sociala "standard" a societatii globale si rationalitatile "locale" ale organizatiilor.

Caracteristica principala a tipului standard de structura sociala constituie lupta permanenta dintre "grupurile strategice" si "grupurile conservatoare": daca primele exploateaza oportunitatile posibile inovarii actiunii sociale, cel187e din urma sunt preocupate de mentinerea avantajelor ce decurg din oportunitatile de care dispun, deja. "Rationalitatea conflictuala" se constituie prin competitia "exponentilor" acestor categorii de "grupuri", avand ca scop integrarea in "tipul" standard de structura; schimbarea structurii, la M. Crozier are sensul de schimbare a elitei organizationale.

Studiind "visul rationalitatii americane" , pe care o considera un "standard al democratiei", ajunge la concluzia ca rationalitatea defineste, in esenta, un proces neintrerupt de a dobandi "mereu mai multa organizare"; organizarea nefiind incompatibila cu democratia intrucat democratia nu se poate dispensa de ideea unei autoritati care polarizeaza in raport cu sine celelalte segmente ale spatiului social. Faptul ca "dezordinea" sociala din societatea americana a torpilat sistematic orice proiect de "rationalizare globala" a spatiului social, demonstreaza ca "autoritatea" si "democratia" pot exista infirmand ipoteza posibilitatii de realizare a unei "rationalitati absolute" de tip sistematic.

Caracteristica principala a societatilor moderne o constituie faptul ca intre ele "nu exista rationalitate absoluta, ci numai rationalitati partiale, contingente, legate de circumstante."

Statutul actual al organizarii democratice a spatiului social releva faptul ca rationalitatea sociala, in prezent, este dublu conditionata:

a) conditia necesara o reprezinta democratia, iar

b) conditia suficienta este asigurata de autoritate.

Cat priveste dimensiunea praxiologica a acestei "rationalitati moderne", ea dovedeste un izomorfism intre palierele micro si macro ale socialului: la ambele niveluri se stabilesc raporturi formale intre un "grup supraorganizational" si "masa organizatiei". Grupul supraorganizational (indiferent ca este Statul, grupul strategic sau cel conservator) cumuleaza prerogativele initierii si stapanirii "regulilor jocului organizational".

Rationalitatea sociala se dovedeste a fi, in ultima instanta, o rationalizare a "jocurilor" organizationale ce se desfasoara la nivelul tuturor organizatiilor din spatiul social. Intrucat "fiecare organizatie isi are reguli proprii" pentru "jocul" organizational care o particularizeaza in societatea globala, "negocierea" intre rationalitatile fiecareia este un proces fundamental pentru sensul evolutiei sociale. Obiectul de studiu este tocmai continutul acestui proces, si nu rezultatul acestui proces, deoarece sociologul nu este un simplu "grefier" al societatii, ci un participant activ la corijarea traseelor de patologie sociala ale societatii moderne in care "birocratizarea" structurilor "reprezinta un rau necesar". Problema este nu aceea a eliminarii totale a "birocratiei" ci a reducerii acesteia la un minimum necesar care face posibila organizarea eficienta a comunitatilor sociale si a grupurilor de interese existente in societatea umana in prezent.

Suspectata de obedienta fata de puterea institutionala , datorita pledoariei pentru "ordine" si "integrare", sociologia sistematica, atasata principal unei ipotetice "rationalitati absolute", a fost supusa unei virulente polemici din partea adversarilor "sistemismului". Acestia au inaugurat o orientare care nu are inca, o platforma doctrinara. Cunoscuta deja, sub numele de "criticism", aceasta orientare este, uneori, considerata ca sursa de inovare metodologica si de initiere a procesului schimbarii de paradigma pentru viitorul sociologiei ca stiinta.

O solutie de mediere intre "sistemism" si "criticism" a fost inserata in circuitul stiintific de catre E.Dahlstrom, care pleaca de la premisa ca "o societate rationala trebuie sa indeplineasca anumite cerinte, pornind de la faptul ca, totdeauna, controlul sistemului (elitei) este responsabil fata de periferie (nonelita), ca oamenii participa democratic in sistem si ca alocarea valorilor satisface nevoile oamenilor" . Inspirata din analogia dintre planificare si rationalitatea sociala, conceptia lui E. Dahlstrom se vrea o forma de protest fata de instrumentalizarea socilogiei din doctrinele sistemice. Modelul rationalitatii aferent acestora se bazeaza pe premisa stabilirii nevoilor oamenilor de la "neutru" unde se fixeaza scopurile actiunii sociale, stiintelor sociale, implicit sociologiei, revenindu-le identificarea mijloacelor operative de realizare efectiva a scopurilor.

Domeniul de impliacre pentru stiintele sociale l-ar constitui, astfel, rationalizarea instrumentala. Aceasta rationalizare instrumentala a contribuit, insa, la "sectorizarea" rationalitatii spatiului social global, antrenand o amplificare a procentului de irationalitate inerent societatii moderne. De aceea, pentru viitor, este preferabil sa fie orientat efortul de investigare al stiintelor sociale catre rationalitatea substantiala.

In particular, sociologia trebuie sa cumuleze in mod legitim, prerogativele formularii scopurilor sociale colective prin definirea clara a rationalitatii nevoilor care se reflecta in scopurile propuse. Pentru a se ridica la inaltimea acestor exigente, este imperios necesara o noua abordare a rationalitatii, care sa surmonteze atat limitele medelului tehnologico-birocratic, cat si modelul liberal autonom.

Aceasta noua abordare se impune datorita faptului ca cele doua modele amintite anterior reprezinta doua extreme: primul centralizeaza pana la monopolizarecunoasterea sociala, cel din urma disperseaza procesele dezarticuland actiunea sociala care devine, astfel, ineficienta.

Aceasta noua conceptie asuprarationalitatii sociale propusa de E. Dahlstrom este cunoscuta sub numele de model al actiunii democratice. Intrucat acest model este inspirat din social-democratia tarilor scandinave (si tocmai de aceea "pigmentat" ideologic), continutul sau nu este lipsit de unele accente politologice sau chiar de politica curenta. Semnalandu-le, o facem in primul rand pentru a ne afirma deschis intentia de a retine in exclusivitate aspectele sociologice ale acestui model.

Rezumativ, modelul actiunii democratice articuleaza urmatoarele niveluri de analiza:

a) cunoasterea sociala prin "explorarea practica" a intregului univers problematic al vietii sociale;

b) elevarea nivelului de intelegere al "maselor" prin plasarea lor in contexte participative care sa le mareasca posibilitatea de cunoastere a proceselor care definesc societatea moderna;

c) legitimarea actiunii sociale numai prin intemeierea deciziilor pe baza rezultatelor cercetarii stiintifice a spatiului social global;

d) colaborarea organelor legislative cu instantele specializate in cercetarea stiintifica a fenomenalitatii socialein scopul organizarii "cercetarii-actiune" care poate inlocui practica decizionala actualain care cei ce iau decizii sunt, de cele mai multe ori, foarte departe de "pulsul" real al problemelor pe care incearca sa le rezolve;

e) trecerea stiintelor sociale de la faza de "justificare" a realitatii sociale, sau de inregistrare pasiva a datelor de tip "sociografic" la o faza "criticista", prin promovarea unor puncte de vedere rezolutive in raport cu problemele studiate;

f) renuntarea la prejudecata conform careia numai "elitele" ar putea sa rezolve eficient si competent problemele de fond ale societatii si antrenarea tuturor "actorilor" in toate etapele "cunoasterii sociale" a problemelor, respectiv in stabilirea strategiilor de actiune rezolutiva. "Teza ca poporul este forta creatoare a istoriei poate sa devina adevarata si in aria producerii cunoasterii sociale, si aceasta poate fi semnificatia centrala a modelului actiunii democratice" .

Prin "cunoastere sociala" E. Dahlstrom defineste procesul de intelegere a genezei socialului si a sensului evolutiei societatii umane, aspecte prin care "elitele" au organizat spatiul social din punctul de vedere al intereselor de grup. O adevarata "democratizare" a spatiului social comporta nu numai o largire progresiva a ariei de "cuprindere" a elitelor, ci si un acces al tuturor membrilor la "cunoasterea sociala", respectiv o aducere a "vointei colective" a maselor in spatiul deciziei. Cum decizia eficienta presupune cunoasterea temeinica a tuturor aspectelor in numele carora se exercita, "cunoasterea sociala" este considerata de E. Dahlstrom ca parte componenta a "democratizirii" progresive prin largirea ariei de cuprindere a cunoasterii atat a "produselor" cunoasterii sociale, cat si a "procesului" de cunoastere. Logica socialului apare, in aceasta perspectiva, ca o logica a actiunii si participarii democratice a oamenilor la stabilirea scopurilor colective pe baza evaluarii nevoilor lor individuale.

In acest context, rationalitatea sociala defineste tocmai procesul de "autocunoastere si autodezvoltare a colectivitatilor umane" dezvaluindu-se a fi o parte a miscarii istorice reale, nu o "schema" sau un "model" abstract menit a "ordona" o realitate haotica si aflata sub zodia spontanului.

In prezent, ca rezultat al diviziunii sociale a muncii, societatea prezinta o diviziune structurala institutionalizata la nivelul unei "fragmentari institutionale" corespunzatoare. Refacerea unitatii organice a spatiului social este sarcina "socilogiei militante" care trebuie sa imprime "militantism" eficient tuturor stiintelor sociale in scopul reducerii conflictelor de interese pe care le genereaza actuala "faramitare institutionala".

Reconstructia rationalitatii sociale, fiind o necesitate obiectiva pentru practica sociala nemijlocita, nu poate incepe decat cu proiectarea unor programe socio-culturale compatibile cu tendintele de fond ale miscarii istorice ireversibile. Rationalitatea sociala nu este, deci, un rezultat al actiunii exogene, ci defineste procesul insusi de articulare endogena a vectorilor de actiune ai tuturor "actorilor" grpati in structurile sociale legitimate institutional.

Reprosand tuturor tentativelor de definire a "rationalitatii sociale", cunoscute pana acum, fie partialitatea, fie inconsistenta premiselor, J. Elster se disociaza critic de orice analogie a rationalitatii sociale cu alte tipuri de rationalitate. In particular, cu modelul organicist, integrat in demersul sociologic de catre rationalitatea functionala, J.Elster polemizeaza deschis pentru a-si contura mai precis originalitatea punctului sau de vedere. Astfel, daca sociologia functionalista, plecand de la preluarea mecanica a rationalitatii "perfecte" existente in spatiul biologic, a ajuns la postularea aceleiasi rationalitati in spatiul social, realitatea rarta ca "nu exista nici un mecanism social corespunzator selectiei naturale care ne-ar permite sa inferam ca functiile latente ale unei structuri mentin in mod tipic structura prin relatii de feed-back" .

Aceasta diferenta devine evidenta daca analizam "mediul inconjurator": in cazul organismelor biologice mediul este considerat constant, spre deosebire de cel specific omului care nu poate fi constant deoarece este in permanenta modificat sub impactul actiunii generate de interesele sale individuale si comunitare, institutionalizate sau nu.

Rationalitatea biologica defineste cresterea performantelor indivizilor, sau a speciilor intregi, in adaptarea la un mediu considerat constant (biotopul); de aceea ea este o rationalitate "parametrica". Acest tip de rationalitate este "locala", nu globala.

Rationalitatea sociala, avand ca obiectiv o crestere globala a performantelor si desfasurandu-se intr-un mediu dinamic nu mai poate fi perfecta; ea este, inevitabil, imperfecta. Ea ar putea deveni "perfecta" in situatia in care oamenii ar dispune in mod egal de toata informatia de care dispune sistemul social si ar actiona pe baza unor principii si metodologii impartasite si acceptate de toti actorii.

O astfel de "situatie actionala" s-ar putea crea numai prin centralizarea si distribuirea egala a informatiei disponibile la nivelul tuturor actorilor. Or, acest lucru este posibil numai in comunitatile traditionale si cele mai restranse numeric si structural. Societatilor moderne le este caracteristica "rationalitatea imperfecta" potrivit careia actorii si structurile sunt parti componente ale mediului social aflat intr-un echilibru dinamic.

Urmarind o "maximizare globala" si pe termen lung a performantelor, ea se dovedeste a fi o rationalitate strategica a carei teorie urmeaza a fi elaborata cu aportul conjugat al sociologieisi al celorlalte stiinte social-umaniste. Cu titlul de contributie personala la aceasta "teorie a rationalitatii strategice", J. Elster lanseaza in circuitul specific doua concepte: cel de "autoobligatie" si cel de "automanipulare". Autoobligatia reprezinta o cale privilegiata de a rezolva problema slabiciunii vointei; ea este tehnica principala pentru realizarea rationalitatii (imperfecte) prin mijloace indirecte .

Premisa de la care pleaca J. Elster este urmatoarea: o actiune sociala, proiectata rational la nivel global, nu poate fi urmata numai de ratiunea individuala deoarece interesul epistemic este numai una din componentele motivatiei participarii actorilor. O crestere a performantelor participarii "performante" implica si aportul vointei, sentimentelor si credintelor care fortifica energetic participarea individuala si colectiva la actiune. Cum prezenta factorilor afectvi ridica riscul manipularii "maselor", pentru atenuarea acestui risc este necesara "automanipularea" ca principala parghie de depasire a impedimentului amintit.

Un alt segment al rationalizarii imperfecte il constituie, in conceptia lui J. Elster, utilizarea unor "strategii stereotipe" de actiune. De ce sunt ele necesare?

Pentru ca, in mod practic actorii aleg cai optime de actiune intre mai multe alternative posibile, iar timpul afectat acestor alegeri ridica costurile globale ale actiunii, reducandu-I gradul de competitivitate.

Recurgerea la o "credinta (irationala) intr-o valoare determinata" cu rol de arhetip scurteaza timpul alegerilor, "rationalizeaza" actiunea prin articularea mutuala a asteptarilor actorilor, dar confera rationalitatii un caracter imperfect. Totusi, pe moment, aceasta rationalitate imperfecta reprezinta maximul posibil care poate fi obtinut in eforturile omului de a-si construi un mediu social si uman in conditii mai bune pentru dezvoltarea plenara a personalitatii sale. O caracterizare deplina a ceea ce inseamna sa fii uman ar trebui sa includa cel putin trei trasaturi: omul poate fi rational in sensul sacrificarii deliberate a gratificatiei prezente pentrucea viitoare; el nu este deseori rational, ci manifesta mai curand slabiciunea vointei. Chiar atunci cand nu este rational, stie aceasta si se poate autoobliga sa se apere impotriva irationalitatii. Aceasta rationalitate de grad secund sau rationalitate imperfecta tine cont atat de ratiune, cat si de pasiune. Ceea ce se pierde, poate, este sensul aventurii . In acest context, ceea ce se dorea a fi o teorie globala, se releva a fi, mai degraba. O "tehnica de ghidare si evaluare a actiunii marcate de inconsistenta in timp a preferintelor".

Ca pledoarie pentru integrarea subiectivitatii umane in realitatea proteica a lumii moderne, tehnica rationalitatii imperfecte constituie un element deloc neglijabil in resurectia problematicii rationalitatii sociale ca obiect al reflexiei calificate si al practicii novatoare caracteristice "expertilor" in stiintele social-umaniste contemporane.

"Rezistenta epistemologica" pe care o manifesta rationalitatea sociala este, in esenta, trasatura definitorie a realitatii sociale: un echilibru dinamic ca garantie a continuarii procesului dezvoltarii.

BIBLIOGRAFIE

G.w.f.Hegel: Enciclopedia stiintelor filosofice. Filosofia naturii,Ed. Academiei, Bucuresti, 1971;

Jonthan Benett: Rationalitet Versuch einer Analyse,Suhrkamp, Frankfurt am Main, 1967;

E.Burke: Reflections on the Revolution in France, George Bell & Sons London, 1893;

Friederich H. Tenbruch: Zur KritiK der plamenden Vernuft,Karl Alber, Frieburg-Munchen,1972;

Claus Offe: Strukturprobleme des kapitalistichen Staates, Suhrkamp, Frankfurt am Main,1973;

Kurgen Habermas: Cunoastere si comunicare (trad.), Bucuresti, 1983;

Michel Foucault: Surveiller et ounir. Naissance de la prison, Gallimard, Paris,1975;

Andre Lalande: Vocabulaire technique et critique de la philosophie, PUF, Paris, 1962;

Rene Descartes: Discurs asupra metodei, Editura Stiintifica, Bucuresti, 1957;

10. Oswald Schwemmer: Uber Natur Philosophische Beitrage zum Naturverstandnis, Vittorio Hlostermann, Frankfurt am Main, 1987;

11. Georg Klaus: Rationalitat. Integration, Informntion Wilhelm Fink Verlag, 1974;

12. Gianbattista Vico: Principiile unei stiinte noi cu privire la natura comuna a natiunilor, Editura Univers, Bucuresti, 1972;

13. I. Kant: Critica natiunii practice. Intemeierea metafizicii moravurilor, Editura stiintifica si enciclopedica, 1972;

14. H. Lenk: Pragmatische Vernuft, Reclam Stuttgart, 1979;

15. E.W. Orth: Diltey und die Philosophie der Gegenwart, Verlag Karl Albert, Frieburg, Munchen, 1986;

16. Jurgen Habermas: Die neue Unubersuchtlichkeit, Suhrkamp, Frankfurt am Main, 1985;

17. Charles Jenks: Die Sprache der Postmodern Architektur, Stuttgart,1980;

18. J.F. Lyotard: La condition postmodern. Rapport sur le savoir, Munuit, Paris, 1979;

19. N. Luhman: Soziologische Aufklarung, Westdeutcher Verlag, Opladen, 1972;

20. Jurgen Habermas: Theorie und Praxis, Frankfurt am Main, Suhrkamp Verlag, 1974;

21. Jurgen Habermas: Technik und Wissenschaft als "Ideologie", Frankfurt am Main, Suhrkamp, Verlag,   1969;

22. E. Dahlstrom: Developmental Direction and Societal Rationality. The Organization of Social Knowledge Creation, in "Acta sociologica" vol. 19, nr.1, 1976;

23. J.Elster: Ulysses and the Sirens, Studies rationality and irrationality, Cambridge, Paris, Cambridge Univ. Press, Editions de la Maison des Sciences de l'Homme, 1979;

M.Crozier: Le M al American, Paris, Fayard, 1980;

25. M.Crozier; E. Friedberg: L'Acteur et la Systeme. Les contraintes de l actions colectives, Paris, Seuil,1980.