Personalitatea -o constructie sociala

Personalitatea -o constructie sociala

in definirea personalitatii, se apeleaza frecvent la formula: "personalitatea este unica si nerepetabila'. Iar atributul de "individualitate', atasat personalitatii, accentueaza aceasta semnificatie; esenta personalitatii rezulta din trasaturile sale particulare si articularea lor originala. Si se manifesta in comportamentul persoanei, in actiunile si interactiunile sale. Citeva "idei' strabat cercetarile asupra personalitatii, crede Germaine de Montmollin (1965): "individualitate', "unitate', "stabilitate', "concret' si co­rolarul lor - "totalitate'. G.W. Allport (1981), anuntind o definitie "formulata in termeni de structura interna', insista asupra "organizarii dinamice in (s.n.) cadrul individului', aceasta definitie "esentialista' accentuind asupra calitatilor "reale', a caracteristicilor structurale ale personalitatii, "indiferent (s.n.) de modul in care ceilalti «percep» aceste calitati'. "Se stie ca modelarile personalitatii, scrie V. Pavelcu (1982), pot fi grupate in doua categorii: una are ca obiectiv determinarea diferentiata a functiilor, iar a doua se situeaza pe pozitia taxonomica, clasificatoare, a trasa­turilor si a tipurilor personalitatii' Inventarele de personalitate Guilford, Cattell si Eysenck inregistreaza, clasifica, structureaza acesti "factori' ai personalitatii, propun investigatii extensive asupra structurii de "adincime' a personalitatii. Ceea ce se obtine constituie insa adesea o arhitectura ipotetica a structurii, dedusa din compor­tamentul manifest si nu din observarea directa a acestor "trasaturi'.

Cea mai mare parte dintre cercetatorii personalitatii au pus in centrul atentiei legatura dintre structura si "convertirea' acesteia in comportament, evidentiindu-se anumite proprietati, trasaturi, dinamici interne sau factori caracteristici care deter­mina comportamentele individuale. Trasatura in sine neputind fi masurata direct, s-a recurs la evaluarea comportamentului, ajungindu-se sa se identifice personalitatea cu modelul de comportament (Marlowe, Sergen, 1969). M. Zlate (1987) atrage atentia asupra insuficientei considerari, in analiza si interpretarea personalitatii, a "insasi personalitatii'. El scrie:

"Psihologii, in incercarea de a inventaria cit mai multe elemente componente ale personalitatii (indiferent daca acestea se numesc insusiri, trasaturi, factori), in stradania de a depista structurile, sistemele si subsistemele personalitatii pierd cel mai adesea din vedere tocmai personalitatea. Or, in personalitatea totala, inte­grala a omului semnificatie nu au atit insusirile, «configuratiile de trasaturi», ci modul particular de integrare si utilizare comportamentala a acestora.'

Perspectiva constructivista asupra personalitatii

Alaturi de punctul de vedere potrivit caruia personalitatea este vazuta ca o unitate existind exclusiv in individ, ca "emanatie' a trasaturilor sale, s-a dezvoltat un punct de vedere dupa care personalitatea este o constructie (psiho)sociala, "esenta' sa pu­tind fi identificata in cadrul procesului interactional, a procesului social care are loc intre indivizi. Specificul personalitatii trebuie cautat nu prin inregistrarea unui numar cit mai mare de trasaturi, reunite in aceasta "sinteza' unica pentru fiecare individ, ci in modul in care individul interactioneaza cu ceilalti!

Punctul de vedere constructivist, desi recent, are precursori mai indepartati sau mai apropiati. Pierre Janet scria in 1929 : "personalitatea reprezinta un ansamblu de operatii, de acte mici si mari, care servesc individului pentru a construi (s.n.), menti­ne si perfectiona unitatea sa si distinctia sa fata de restul lumii', precizind ca distinc­tia este "in primul rind sociala, apoi materiala'. Un autor mai apropiat de timpul nostru considera ca, departe de a fi conditionat, omul "se construieste el insusi', "factorii' nefiind decit "materia bruta' pentru aceasta opera de autoconstruire prin fapte, prin acte responsabile (Frankl, 1971).

Cheia conceptiei constructiviste asupra personalitatii este aceea de a considera trasatura de personalitate drept un concept categorial (Hampson, 1982). Trasaturile nu sint entitati corespunzatoare lumii reale, ci categorii semantice, etichetari pentru anumite atribute, in loc sa descriu comportamente de tipul "impinge', "se pripeste', "nu are rabdare', "taie vorba', spun ca respectivul individ este un "impulsiv', co-municind celorlalti sinteza modului sau de a intretine relatii. Atit cei ce comunica, cit si cei ce recepteaza utilizeaza un cod comun pentru a denumi semnificatia sociala a unor comportamente; un limbaj acceptat atit de actorii sociali, cit si de observatorii sociali, pentru a denumi anumite "stiluri' comportamentale. Limbajul trasaturilor traduce aceste comportamente in calitati structurale, dar eticheteaza entitati care n-au putut fi cunoscute. Exista oare aceste trasaturi in psihicul Actorului sau numai in mintea Observatorului ? Trasaturile inventariate de Observatori externi, fie ei si avi­zati, sint percepute ca atare de Actor si se reflecta intr-o consistenta de comportare a acestuia, in comportamentul sau manifest sau, in autoevaluarile sale, acesta actio­neaza "altfel'¹? Semnificatia auto-aprecierii, a auto-perceptiei, se stie, are un loc central in construirea personalitatii.

Personalitatea, in termenii trasaturilor, rezuma si comunica semnificatia unor com­portamente, ea este socialmente construita din comportamentele Actorului si din sem­nificatia atribuita acestui comportament de catre Observator si de catre Actorul insusi. La Conferinta Europeana asupra Personalitatii², care a avut loc la Tilburg in 1982,

Sarah Hampson (1984) avanseaza un punct de vedere conform caruia trei componente pot fi identificate in aceasta "constructie' :

a. comportamentul pe care Actorul, ca individ biologic distinct, il aduce pe scena
sociala;

b. semnificatiile pe care le ataseaza acestui comportament Actorul insusi;

c. semnificatiile atasate comportamentului Actorului de catre ceilalti.

Mai intii, Actorul: individul furnizeaza materia prima - comportamentul - din care este construita personalitatea, inzestrarea sa biologica imprima anumite limite personalitatii individului, dar aceste diferente individuale nu sint suficiente pentru a intelege personalitatea. Diferentele de comportament trebuie sa fie sesizate si recu­noscute si de catre Actorul insusi si de catre Observatori si trebuie incarcate cu semni­ficatie sociala pentru a putea deveni personalitate. Actorul trebuie sa-si asume roluri sociale, sa participe, sa devina "personaj', sa rezolve satisfacator raportul "existenta/ aparenta', pentru a fi recunoscut ca personalitate. Ca auto-observator, individul actor trebuie sa dobindeasca acea capacitate de a se vedea cu ochii altora, de a se re­cunoaste ca individ distinct si de a se observa. Nu sintem numai constienti ca altii gindesc despre noi, sintem chiar in stare sa ne formam o impresie despre ceea ce gindesc despre noi, despre imaginea lor referitoare la persoana noastra, in centrul conceptiei despre personalitate ca o constructie sociala sta "competenta' omului de a se vedea asa cum il vad altii. Primul pas e dobindirea capacitatii de a se intoarce spre sine, de a se observa. E cucerirea constiintei de sine¹, a capacitatii de a controla auto-controlul. Al doilea: recunoasterea acestei competente la ceilalti, constientizarea constiintei de sine a celuilalt, in felul acesta, putem ajunge sa ne facem o impresie despre imaginea noastra in constiinta celorlalti. Paradoxul cunoasterii de sine, spune V. Pavelcu (1970) e urmatorul: cu cit mai departe de mine, cu atit mai aproape. E nevoie de o veriga intermediara, de o relatie indirecta, mediata intre mine ca subiect si mine ca obiect. Aceasta veriga e Altul. Prin El ajungem sa ne facem o impresie despre imaginea noastra in constiinta celorlalti. "Altul' reprezinta o sursa cruciala de informatii despre mine. Eul propriu se construieste confruntind imaginile celorlalti despre mine, comparind aceasta multitudine de euri, manifestata prin roluri pe care le joaca el in raport cu situatia sociala. Acelasi individ, mai multe roluri pe "scena' vietii. "Cariera de actor' a fiecarui individ este determinata de dorinta de a dobindi stima publica, prestigiu, reputatie morala si de a evita etichetarile negative. Ne con­struim rolul functie de asteptarile celorlalti. Parafrazindu-1 pe H. Mead: existenta noastra ca euri depinde de existenta altor euri cu care intram in relatii, in sfirsit, Actorul-observat: componenta observator a personalitatii construite se refera la con­vingerile pe care le au oamenii despre personalitate. Componentele, intr-un context social, sint inzestrate cu semnificatie sociala de catre cei care le observa. Mentali­tatile, nivelul cultural, mediul de formare creeaza o "grila de lectura' a personalitatii, potrivit unui model ideal, si cu acest instrument ii evaluam pe ceilalti. Construim personalitatea altora functie de "teoria' pe care ne-am format-o despre rolul social al personalitatii, functie de imaginea noastra despre personalitatea realizata. G.A. Kelly, autorul teoriei "constructelor', considera ca interpretam, anticipam, actionam functie de aceste "constructe' personale - idei, conceptii, convingeri, atitudini, mentalitati. Un exeget al acestei teorii afirma: "O persoana anticipeaza evenimentele prin intermediul replicilor lor' (Bannister, 1973). Cu alte cuvinte, nu reactionam la un stimul, ci la ceea ce credem noi ca reprezinta acel stimul. Acelasi eveniment poate avea o rezonanta afectiva deosebita si inregistra reactii pe potriva pentru un individ si poate ramine fara efect pentru altul. Conteaza semnificatia pe care o dam eveni­mentului. "Constructul' reprezinta insa o imagine-standard, un set de caracteristici interne cu care individul opereaza invariabil, in teoria lui Kelly, crede S. Hampson, actorul e caracterizat printr-un set unic de constructii cu care interpreteaza lumea. El a plasat personalitatea in actor. Dar, pentru a putea interpreta lumea, individul are nevoie de feed-back-ul pe care il ofera alte "constructii'. Perspectiva constructivista asupra personalitatii depaseste conceptia lui Kelly, care nu e departe de teoria trasa­turilor, prin aceea ca gindeste "constructia' personalitatii nu ca pe un set inchis, finit de variabile, chiar daca legate armonios intre ele, ci ca pe un sistem relational: imi construiesc imaginea despre mine luind in consideratie "constructiile' altora, inclusiv imaginea lor despre mine. Dobindirea capacitatii empatice aduce cu sine modificari ale sistemului propriu de constructii. Competenta empatica ne ajuta sa construim cu mai mare succes, in timp ce lipsa acesteia duce la "constructii' distonante, care ofera adesea prilej de insatisfactii. Ne construim ca personalitati, deci, apelind la o varietate de surse, multe din afara noastra (observatiile si aprecierile celorlalti), chiar auto-observarea si auto-controlul fiind determinate de grile de evaluare oferite de grup, de colectivitatea sociala. Conceperea personalitatii drept constructie sociala merge, insa, si mai departe, sustinind ca personalitatea este, de fapt, creata de catre relatiile sociale si, deci, nu poate fi localizata exclusiv in individ. Numai interactiunea sociala da forma personalitatii; ne modificam comportamentele functie de expectatii-le celor pe care-i pretuim, avem sentimentul realizarii numai daca intreaga constructie a fost validata social.

Utilizarea conceptiei constructiviste in analiza comportamentului cotidian

Teoriile si evaluarile asupra personalitatii sint formulate, de regula, din perspectiva cercetatorului, fie el psiholog, pedagog, sociolog sau filosof. Conceptia construc­tivista presupune trei perspective din care este abordata personalitatea: perspectiva personalitatii teoreticianului, perspectiva observatorului cotidian si perspectiva proprie a subiectului. Uneori, credem noi, primele doua se contopesc. S. Hampson (1982) concluzioneaza: "personalitatea este cel mai bine privita ca o constructie formata din contributiile celor trei perspective'. Cercetarile lui Shweder si D'Andrade sustin ca, adesea, observatorii (de ce nu si cercetatorii ? n. ns.) isi proiecteaza, in evaluarile lor, convingerile lor despre personalitate, fara a se sprijini pe realitate. Conform acestui punct de vedere, observatorii sint, de fapt, incapabili sa faca evaluari temeinice si precise despre personalitatea altora:

a. evaluarile din memorie sint pasibile de deformari de tip supraapreciere;

b. convingerile oamenilor despre personalitate, "teoriile' lor despre personalitate
n-au adesea o baza in realitate.

in acest caz, teoriile lui Eysenck si Cattell, care recurg la clasificarea altora de catre observatori, pe baza unor tabele de trasaturi, ar trebui abandonate? Critica Shweder-D'Andrade se sprijina pe discreditarea evaluarilor "din memorie' sau a observatiilor facute de evaluatori, avansind ideea ca doar evaluarea "pe loc' este criteriul de masura al "adevaratei' personalitati. Dar, percepindu-1 pe altul, obser­vatorul trebuie sa faca o afirmatie teoretica, "constructiva' despre acesta. Deductia observatorului e obligatorie, iar utilizarea bagajului sau informational e inevitabila. Nu se poate, deci, separa "personalitatea reala' de "personalitatea perceputa'. Ob­servatorul il evalueaza, de fapt, pe altul printr-un "filtru cognitiv' care suprapune "constructia' sa peste ceea ce este privit acum si aici. Trasaturile de personalitate, conchide S. Hampson, nu sint nici "opera' ochiului privitorului, nici "opera' perso­nalitatii celui privit. "Mai curind, ele sint construite din comportamentul celui privit si din mintea privitorului, in cadrul unui proces reciproc dependent'.

Buss si Craik (1986) propun o formula usor revizuita, pe care o numesc teoria "frecventei actului'. Departe de incercarile simplificatoare care se ghideaza dupa impresia spontana sau abordarea informala, aceasta teorie isi propune sa inteleaga tendintele comportamentului uman ca pe niste "constructe socio-culturale dispozi-tionale'. Iata propozitiile pe care se sprijina acest punct de vedere:

a. un scop principal al psihologiei personalitatii este sa descopere regularitatile din
comportamentul diurn al persoanei;

b. "constructele dispozitionale', in calitatea lor de constructii, sint deosebit de utile
in analiza comportamentului de fiecare zi;

c. constructiile sint impuse spontan de participant si observator si se refera la com­
portamentul in lumea sociala;

d. cele doua intrebuintari ale constructiilor dispozitionale, una pentru analiza stiin­
tifica a personalitatii si cealalta pentru participant si observator, sint conceptual
separate;

e. actele evaluate au potenta cauzala separat de constructiile dispozitionale, impuse
de participantii-observatori sau de cercetatori.

Ce sint aceste "constructii dispozitionale' ? Sint formulari (de exemplu "X este altruist') care descriu "rezultanta socio-culturala' a actului, care grupeaza si etiche­teaza comportamentele reale, de fiecare zi, ale individului. "Cunostintele' sociale ale persoanei vor influenta, se intelege, parerea celui care actioneaza, iar interactiunea sociala va da forma comportamentului manifest. Procedurile pentru explorarea con­structiilor socio-culturale sint urmatoarele:

denumirea actului - identificarea actelor specifice care sint subsumate fiecarei
categorii dispozitionale, fie prin observare directa, fie retrospectiv. Exemplu:
ginditi-va la trei persoane marcante pe care le cunoasteti si descrieti cinci acte
specifice sau comportari pe care le-au avut, pentru a exemplifica acest concept de
"dominatie sociala'. Au fost obtinute raspunsuri de tipul:  "a monopolizat con­
versatia', "a organizat grupul' etc.;

identificarea caracterului sau de prototip (intelesul cultural al actului pentru
individ);

sortarea actelor dispozitionale.

in tot acest demers, reputatia observatorului, caracteristicile lui si vivacitatea anu­mitor acte pot influenta concluziile sociale ale evaluatorului. Intervin si formatia sa culturala, mentalitatile, caracteristicile mediului socio-cultural in care este implicat. Stringer si Bannister (Constructs of Sociability and Individuality, 1979) vorbesc de "mostenirea sociala', in plan istoric si ontogenetic, de "corolarul socialitatii' si cel al "comunitatii', de locul central al conceptului de "rol' in formarea constructelor personale. Iar Catalin Mamali (1984) crede ca, in procesul interactiunii, are loc procesul de "transformare' a constructelor. El scrie: "Ideea pe care o sustin este aceea ca, in procesul construirii constructelor celuilalt (proces esential in intelegerea rolului celuilalt), se poate produce o transformare a propriilor constructe. Din aceasta perspectiva, transformarea reciproca a constructelor in procesul interactiunii sociale poate fi un indicator al co-dezvoltarii sociale'. Are, desigur, dreptate: cind con­struiesc, ma implic si pe mine insumi, orice constructie e si o auto-constructie. Nu numai atit: constient de aceasta transformare, actorul social isi va schimba conceptia despre sine. Si va proiecta noi "constructii', functie de aceasta "descoperire'.

Drumul de la act la "construct' este, adesea, marcat de schimbarile tehnologice care modifica, la rindul lor, atitudinile si comportamentele de fiecare zi. Apar apoi substantive, adjective care descriu aceste schimbari. Cuvintul "tehnocrat', de exem­plu, denumeste individul care a incorporat in comportamentul sau cotidian compe­tentele teoretice si abilitatile practice ale celui care stapineste si manipuleaza tehnica noua.

O veritabila neglijenta: situatia

in abordarea personalitatii, psihologii au luat prea putin in considerare interactiunea dinamica si continua cu mediul inconjurator. Abia interactiunea persoana-situatie ne dezvaluie, insa, particularitatile specifice ale sistemului mediator: cunostintele si conceptiile individului, modul sau de prelucrare a informatiei, emotiile si procesele sale fiziologice. De la nastere pina la virsta adulta, un individ este implicat intr-o actiune bidirectionala continua in mediul sau, comportamentul variind dupa carac­teristicile situatiei. Un cercetator al personalitatii ca Raymond Cattell (1963) a putut sa afirme, nu fara temei: "Neluarea in seama a situatiei este una din principalele cauze de judecare gresita a personalitatii'. Cadrul contextual solicita intreaga perso­nalitate, nu doar sectiuni cum ar fi sistemul cognitiv sau afectiv. Nu o persoana abstracta, rupta de context, ci persoana in situatie - iata cheia abordarii fiecarei personalitati pe care o propune pozitia "situationista'.

in teoriile asupra personalitatii, rolul situatiei a fost adesea subliniat: behavioristii, teoria dinamicii cimpului, personologii, interactionistii au aratat importanta contex­tului situational. Dar consecintele asupra cercetarii personalitatii au fost reduse. W. Mischel (Personality and assessment, 1968), observind ca diferitele "dispozitii' nu coopereaza decit slab cu indicatorii empirici, sustine ca variatiile se explica prin schimbarile situatiei. S-ar impune deci o taxonomic pentru a clasifica toate caracte­risticile situationale, pentru o codare a stimulilor, din partea persoanei care percepe. Potrivit acestui punct de vedere, relevante nu sint dispozitiile ca "introversiunea-extraver-siunea' sau "anxietatea', ci cognitiile, care trebuie sa functioneze ca mediatori intre modificarile mediului si comportament, cu "aptitudini discriminative'. Parametrii esentiali ai acestei teorii sint: competentele individului de a "construi' forme deose­bite de comportare in conditii corespunzatoare, "asteptarile' sale fata de anumite evenimente, valoarea pe care o poseda, "consecintele' pentru persoana care actionea­za, sistemul autoreglator al individului. Analizind stadiul actual al cercetarii acestei probleme, David Magnusson (1984), profesor la Universitatea din Stockholm, con­stata : ducem lipsa de un limbaj cotidian, cit si de unul stiintific, care sa posede conceptualizarile, distinctiile si categoriile relevante care sa ne permita sa comunicam sistematic despre situatii si persoana, prin interactiuni situationale. Se ignora inca posibilitatea diferentierii comportamentelor in functie de contextele in care apar. Teo­reticienii "trasaturilor' au neglijat sau subestimat rolul situatiei pentru intelegerea si explicarea comportamentului. Consecinta? Atribuirea unor cauze comportamentului individual, fara a acorda atentie contextului situational. Probabilitatile determinate de situatie inseamna ca anumite conditii situationale vor duce la anumite urmari in plan comportamental. De aici, se pot deduce doua aspecte :

pe de o parte, in anumite situatii, individul va astepta sa se intimple anumite
evenimente, el va percepe viitorul functie de contextul situational;

pe de alta parte, vom constata ca indivizii ataseaza anumitor situatii o incar­
catura afectiva de natura sa determine un anumit comportament.

Situatia contine, deci, suport pentru dirijarea, orientarea si stimularea comporta­mentului. Iata o ilustrare empirica, relatata de Magnusson: pe baza unor cercetari intreprinse in patru tari diferite, s-a constatat ca diferentele de virsta si sex influ­enteaza considerabil perceptia cadrului situational. Asteptarile, precum si predictiile asupra evenimentelor viitoare sint dependente de modul in care indivizii au receptat in trecut situatiile din mediu, iar scenariile actiunilor viitoare sint dependente de aceste perceptii.

Pentru a putea aborda satisfacator interactiunea individului cu mediul, Joop Hettema (1984) a propus conceptul de adaptare psihologica, inteles ca posibilitate de a "conceptualiza persoana dupa modul in care ea intra in contact cu mediul', operind in sensul "transformarii', "dominarii' acestuia. Pentru a realiza aceasta performanta, individul trebuie sa detina doua tipuri de informatii cu privire la mediul sau : privi­toare la receptarea si clasificarea segmentelor mediului si referitoare la modul de transformare a mediului intr-unul mai folositor. Esenta acestei teorii este concentrata asupra comportamentului, asa cum se dezvolta el in situatii concrete sau locale (actua­le). Cunoasterea situatiei s-ar desfasura paralel cu "faptele situationale' prin diferite tipuri de "tranzactii' care au loc intre individ si mediu, cu scopul de a restabili corespondenta dintre comportamentul individual si faptele situationale. Individul dobindeste treptat o anumita competenta in diagnosticul situatiilor si in evaluarea "eficientei' comportamentului sau viitor. La a doua Conferinta Europeana asupra Personalitatii, care a avut loc in 1984 la Bielefeld, Hettema si colaboratorii sai isi completeaza teoria privitoare la delimitarea mai precisa a "puterii' celor doi termeni: personalitatea trebuie privita ca un sistem deschis, care "permite usoare schimbari in conditiile situationale, pentru a-si exercita influenta', iar "situatia trebuie concep-tualizata ca un domeniu ce are puterea de a influenta comportamentul individului'. Pentru a considera apoi ca "puternica influenta pe care o exercita situatiile, anulind aproape complet calitatile personale ale indivizilor, a fost demonstrata in diferite studii'. Din pacate, studiile citate de autori sint realizate in cazul exercitarii autoritatii in situatii conflictuale sau asupra vietii in institutiile de reeducare, adica in situatii exceptionale, nu in situatii derivind din munca si viata cotidiana. Dar sugestia ca orice incercare de studiere a personalitatii trebuie sa contina si o posibilitate de a utiliza "proprietatile situationale' si "tipurile de situatii' trebuie retinuta. E necesara, fara indoiala, o taxonomic a situatiilor, asa cum a incercat Van Heck (1984), care a selectionat 20 de situatii cu o rata mai inalta de aparitii in viata cotidiana, intre care: conflictul, conversatia, cooperarea, declaratia de dragoste, discutia, examenul, lectia, vizita etc. David Magnusson, la rindul sau, crede ca o taxonomic a situatiilor e po­sibila atit timp cit exista ordine si regularitate in mediu. Daca aceste conditii ale mediului sint indeplinite, e de asteptat o comportare logica, subordonata unui scop, din partea indivizilor. Stimulii, ca si evenimentele, pot fi grupati in categorii omo­gene, pe baza unor caracteristici comune. Culturile pot fi categorisite, de exemplu, dupa caile folosite de indivizi pentru a-si atinge scopurile sau dupa tipul recom­pensarii oferite pentru un anumit tip de comportament. Ordinea si regularitatea din mediul fizic si social pot fi exprimate in termeni de proprietati fizice, de norme culturale, reguli, roluri, identificindu-se semnificatiile acestora pentru indivizi. Prin interactiunile pe care le intreprind in viata de fiecare zi, indivizii achizitioneaza "ma­sinarii conceptuale', crede De Raad, prin care fac plauzibila lumea din jurul lor si experientele lor in aceasta lume. Iar prin acest mecanism, pe care il putem numi si "invatare sociala', se nasc si se schimba conceptiile despre oameni, despre personalitatea si caracterul lor. Marthe Takala (1984), profesor la Universitatea din Jyvaskyla (Finlanda), crede ca situatia poate cuprinde atit "istoria invatarii' realizata de individ, cit si "tranzactiile' lui cu medii din trecut sau situatii prezente. Acest mod de abordare a personalitatii apartine, de fapt, conceptiei constructiviste: personali­tatea este "un act social artificial', un set de categorii, pentru a da un sens varietatii comportamentale, si nu poate fi inteleasa decit doar in "context', prin recurgerea la relatia dintre continutul enunturilor si intentiile celor care comunica. Modul in care cei implicati se orienteaza este ghidat de intelegerea pragmatica a rolurilor cu care ei sint echipati. Scenariile pe care le construiesc apoi descriu diferitele modalitati in care participantii isi organizeaza activitatile, comportamentele unul fata de celalalt, conceptiile despre calitatea implicarii.

Cercetarile asupra impactului situatiei se opresc, de regula, la conditiile unui anu­mit moment, imprejurare, care sint apoi clasificate in scopuri. Daca situatia este, insa, interpretata doar prin intermediul cadrului de referinta al subiectului, nu acopera intreg domeniul situatiei, deoarece aspectul obiectiv, cit si dimensiunea timp a situati­ei sint trecute cu vederea. Adesea, insa, intre "situatie' si "mediu' s-a trasat un semn de egalitate. Situatia devine atunci un fel de "variabila de fond' si poarta numele de "mediu social'. Dar, pentru a deveni "situatie', mediul trebuie personalizat, cercetat in articularile sale concrete. Takala (1984) distinge medii "percepute', "atribuite', "normative', "structurale', "ecologice', "demografice'. Despre ultimele, el afirma: identificarea unor exemple de variabile demografice si ecologice (ocupatie, sex, edu­catie, municipalitate) care sa fie in legatura cu unele tipuri de comportament si sa descrie procese psihosociale este posibila. Cu alte cuvinte, situatiile includ mediul geografic, fizic, cultural, modul de viata si stilul de viata.

Importanta abordarii situatiei concrete, pe fundalul mediului social, poate fi mai bine relevata daca ne referim la situatia de invatare din scoala, invatarea este adesea studiata ca un proces individualizat si psihobiologic, ignorindu-se mediul relational, structurile educationale, organizarea sociala a modului de educatie, in realitate,

"invatarea creeaza conditia pentru o anumita personalizare a relatiilor sociale sub forma diadica a relatiei subiect-obiect', motiv pentru care nu pot fi ignorate "rela­tiile sociale din cadrul educatiei' (Vlasceanu, 1979).

I. Radu si M. lonescu (1987) propun abordarea dinamica a "situatiei de invatare' in termenii teoriei cimpului, descriind "cimpul actiunii' elevului functie de scopul sau, stimulii, obstacolele ce se ivesc, alte persoane, sursele de distragere de la sarcina, presiunea sau influenta grupului, climatul. O analiza a situatiilor educative nu va putea ocoli subiectul situatiei si descrierea ei (Stefan, 1984). "Calitatea vietii scolare' poate fi interpretata atunci ca o rezultanta a conditiilor de mediu (viata relationala a elevului, spatiul scolar, organizarea vietii cotidiene a elevilor) care influenteaza indirect, prin intermediul sistemului afectiv, comportamentul participativ al elevilor, implicit formarea personalitatii acestora (Neculau, lancu, 1983). Situatia poate crea un "cimp de influenta' care se transforma in "cimp de putere', exprimat prin spatiile si pozitiile detinute. Indicatorii "obiectivi' se convertesc in indicatori psihosociali.

Inevitabilitatea trasaturilor

Atit timp cit cercetarea personalitatii a stat sub semnul nomoteticului, abordarea omu­lui concret, situat intr-un context social, a fost neglijata. Cercetarea idiografica, sub incidenta interactionismului, reabiliteaza interesul pentru persoana reala, dind posibi­litatea caracterizarii acesteia ca profil unic transversal-situational si a interpretarii prin comportamentul manifestat. Consecinta acestei orientari pentru "teoria trasaturilor' a fost considerabila, in urma cu doua-trei decenii, personalitatea era identificata cu o suma de trasaturi organizate ierarhic.

"Cel mai simplu mod de a descrie personalitatea unui om, scria un cercetator, este identificarea tiparului comportamental si etichetarea lui cu denumirea de trasatura in abordarea trasaturii, identificam cele mai importante caracteristici ale personalitatii umane si analizam organizarea lor' (Lazarus, 1963).

Diferentele individuale erau astfel relevate prin descrierea organizarii trasaturilor intr-o psihograma. Dovezile noastre referitoare la existenta trasaturilor, afirma G. Allport, provin din consistenta actelor separate, din prezenta "constantei' in compor­tamentul unei persoane.

A fost o surpriza cind unii cercetatori au afirmat ca "diferentele individuale' nu au, de regula, corespondenta la nivelul individului. N-au intirziat sa apara nici solu­tiile de compromis. J.T. Lamiell (1986) propune un neologism care impaca studiul indivizilor (sarcina idiografica) cu cercetarea principiilor generale ale activitatii psi­hice (misiunea nomotetica). Orientarea idiot etica se sprijina pe urmatoarele premise: o teorie a personalitatii este un cadru conceptual menit sa furnizeze explicatii com­portamentului individual; descoperirile empirice, oricit de interesante, nu pot asigura suficiente dovezi pentru a promova o teorie a personalitatii. Solutia ? Fiecare principiu nomotetic trebuie cautat in fiecare individ si nu considerat o caracteristica a indi­vidului in general. Nuanta pe care o introduce Lamiell este aceea ca trebuie cautat totdeauna un "inteles' in experienta persoanei, ca e necesar sa se identifice modul in care se reflecta in mintea sau in "psihicul' individului comportamentul sau. Aceasta "epistemologie personala' poate fi mai bine cuprinsa in conceptul de "judecata uma­na', inteleasa ca un "procedeu de informatie' pe care il dezvolta individul in situatie. Continua sa se manifeste si situari transante de partea teoriei trasaturilor. Un cerceta­tor considera ca abordarea clinica si sociala a personalitatii apartine, mai degraba, domeniului antropologiei si situationismului, decit orientarii spre studiul personali­tatii. Formularea sa este fara nici un echivoc: "teoria personalitatii se ocupa de trasaturi' (Hofster, 1984). Prima premisa a acestei concluzii este ca preocuparea psihologiei personalitatii trebuie sa fie descrierea diferentelor individuale. Interactio-nistul este psiholog al personalitatii numai in masura in care se concentreaza asupra persoanelor (in interactiune) si nu asupra situatiilor. A doua premisa este ca psiho­logia ar trebui sa incerce prezicerea comportamentului uman, explicatia fara predictie nefiind convingatoare. Rezulta acum ca scopul psihologiei personalitatii este predictia diferentelor in comportament, prin evaluari si o taxonomic a trasaturilor. Autorul acestei orientari, Hofster, propune o modalitate de evaluare prin utilizarea unor adjective care descriu trasaturi, de fapt, o abordare psihometrica. Procedura este evident partizana. Sigur este, insa, faptul ca definirea operationala a trasaturilor variaza de la studiu la studiu si de la test la test, functie de conceptiile cercetatorilor. Definitiile asupra trasaturilor apartin perspectivei biologice, invatarii sociale, teoriei constructelor sociale, etichetarilor psihometrice. Mai recent, sint considerate "acte' comportamentale. "Caracteristica definitorie a personalitatii, scrie Paul Popescu--Neveanu (1987), este nivelul de activism' Iar un cercetator american le identifica drept "parti ale evenimentului social' si considera ca pot fi redate sub forma unor caracteristici care se incorporeaza in schema unui eveniment sau scenariu (John, 1986). O taxonomic a trasaturilor interpersonale, de exemplu, ar trebui sa se bazeze pe trei caracteristici dihotomice: directia (acceptare sau refuz), obiect (eu sau altul) si re­sursa (status inalt sau scazut). Cautarea unei consistente comportamentale, sintem de acord, nu se poate petrece, inca, fara utilizarea limbajului trasaturilor.