PREMISE TEORETICE ALE STUDIERII SINGURATATII

1.1. IstoricUL IMPUNERII SINGURATATII

CA TEMA PENTRU CERCETAREA PSIHOLOGICA

Impunerea singuratatii ca o tema majora in cercetarea psihologica reprezinta un fenomen de data recenta, principalele evenimente ale istoriei acesteia circumscriindu-se, in mare, in intervalul ultimelor doua decenii. In ciuda unei recunoasteri unanime a existentei acesteia si chiar a frecventei cu care ea este acuzata de catre persoanele care solicita asistenta psihologica, pana catre sfarsitul anilor '70 referirile bibliografice la singuratate pot fi apreciate doar ca sporadice.

Se apreciaza ca primul care a incercat sa impuna tema singuratatii, atat atentiei specialistilor, cat si celei a marelui public, a fost psihanalistul american Zilboorg, care o explica prin narcisismul si ostilitatea infantila, in studiul sau 'Loneliness', publicat in 1938 in Atlantic Monthly. Atribuirea prioritatii in abordarea singuratatii articolului de mult uitat al lui Zilboorg este intrucatva nedreapta fata de Horney, care trateaza, deja, in cartea ei 'Personalitatea nevrotica a epocii noastre', publicata in 1937, tema 'groazei de singuratate'. Recunoasterea calitatii de deschizator de drum a psihanalistei de origine germana, in investigarea singuratatii, se justifica nu doar prin publicarea lucrarii ei cu un an inaintea articolului semnat de Zilboorg, ci si prin influenta net superioara exercitata de cartea si conceptiile ei.

Daca anii '40 sunt consemnati de catre istoria studiului singuratatii doar prin publicarea catorva lucrari ramase fara ecou, deceniul urmator a insemnat perioada in care au fost editate doua dintre scrierile citate frecvent chiar si in zilele noastre. Prima dintre ele apartine lui Sullivan, considerat parintele teoriei interpersonale a personalitatii si a psihiatriei. Publicata in 1953, aceasta lucrare continua sa fie citata mai ales datorita faptului ca ea contine prima definitie notabila a singuratatii. A doua lucrare, a carei actualitate este ilustrata si de republicarea ei, in 1990, in Contemporary Psychoanalysis, a aparut initial in 1959 si s-a dovedit a fi ultimul articol al autoarei, Fromm-Reichmann. Autoarea se dovedeste a fi prima care scrie despre rolul esential jucat de singuratatea reala in geneza tulburarilor mentale. Mult mai discutabila ramane afirmatia autoarei referitoare la faptul ca la baza esentei umanitatii ('heart of humanity') s-ar gasi potentialul pentru o indescriptibila experienta psihotica a izolarii profunde.

Daca numarul lucrarilor de psihologie consacrate temei singuratatii, publicate inainte de 1960, era de abia o duzina, in anii '60 apar 64 de titluri noi (Peplau si Perlman, 1982). Desi se evidentiaza in continuare tendinta autorilor de a se sprijini, in redactarea lor, pe sintetizarea experientei lor clinice, studiile empirice incep sa devina mai proeminente. Se finalizeaza in acest deceniu si primele trei doctorate, avand ca tema singuratatea, semn ca tema incepe sa fie acceptata si de catre comunitatea academica. Cele mai importante scrieri raman, insa, cartea lui Riesman, Glazer si Denney 'Lonely Crowd', publicata in 1961, si primul volum 'Attachment' al lucrarii lui Bowlby (1969), 'Attachment and Loss'. Tot in 1961 apare si prima carte de popularizare a lui Moustakas, 'Loneliness'. Anii '60 raman, totodata, perioada in care se formuleaza deschis si nevoia dezvoltarii unor instrumente capabile sa abordeze diferentele individuale sub aspectul singuratatii.

Anii '70 aduc cu sine o veritabila explozie a interesului fata de cercetarea singuratatii, astfel incat, chiar inainte de sfarsitul deceniului, in 1977, numarul publicatiilor depasea, deja, 2000! O importanta contributie in aceasta directie a avut-o publicarea, in 1973, a cartii lui Weiss 'Loneliness: The experience of emotional and social isolation', o lucrare puternic influentata de teoria lui Bowlby despre atasament. Simptomatica pentru impunerea singuratatii ca tema majora a cercetarii psihologice este evolutia interesului manifestat fata de aceasta tema de Dan Perlman, care, in 1976, poposea la UCLA in intentia de a se documenta pentru o portiune de 2 pagini despre singuratate, pe care intentiona sa le includa intr-o lucrare mai vasta. Peste nici trei ani, Perlman organiza, alaturi de Letitia Peplau, o conferinta importanta despre singuratate in cadrul aceleiasi universitati, iar in 1982 devenea, impreuna cu aceeasi Peplau, coeditor al unui volum de peste 400 de pagini: 'Loneliness. A Sourcebook of Current Theory, Research and Therapy'. Aceasta carte avea sa devina lucrarea de referinta pentru studiul singuratatii, ea continuand sa fie citata si azi, la peste un deceniu si jumatate de la data editarii. Conferinta organizata in primavara anului 1979 si publicarea cartii editate de Peplau si Perlman (1982) au generat o "fertilizare intelectuala reciproca, un entuziasm crescut si crearea, in consecinta, a unei bibliografii ce cuprinde sute de carti si articole" (Shaver si Brennan, 1991, p. 247). La aceasta veritabila efervescenta si-a adus contributia si elaborarea in 1978, de catre Russell, Peplau si Ferguson, a Scalei de Singuratate UCLA ('UCLA Loneliness Scale'), care, in varianta ei revizuita, publicata doi ani mai tarziu, avea sa devina masuratoarea cea mai des utilizata in abordarea singuratatii.

Cu toate dimensiunile ei impunatoare, imaginea zugravita de autorii citati este, mai degraba, una retinuta. In cele numai doua decenii care s-au scurs de la inventarierea din 1977 a publicatiilor despre singuratate, soldata cu identificarea a 208 titluri, PsychLIT (baza de date a Asociatiei Psihologilor Americani) a ajuns, inainte de sfarsitul anului 2000, sa contabilizeze peste 2000 de lucrari in domeniu. Numarul scalelor psihometrice adresate singuratatii este astazi greu de estimat, iar singuratatea constituie la ora actuala subiect de cercetare, literalmente in toate colturile lumii, incepand cu China si terminand cu tarile Africii sau ale Americii Latine. Singuratatea este, insa, departe de a se cantona exclusiv in sfera de interese a cercetatorilor fenomenelor psihosociale. Ea continua sa stimuleze creativitatea clinicienilor angrenati in tratarea acestei conditii, interesati in gasirea modalitatilor terapeutice cele mai eficiente. Astfel, daca redactarea unui capitol despre terapia cognitiva a singuratatii prilejuia, in urma cu nu foarte mult timp, lui Young, constatarea ca "putini psihologi sau psihiatri au adresat la modul specific problema tratamentului singuratatii" (1981, p. 139), practicianul poate opta azi intre o gama larga de metode, ce vizeaza cu precadere interventia asupra acestei categorii de pacienti.

Aceasta trezire brusca, fara de precedent, a interesului fata de singuratate, consecutiva unei atat de lungi perioade in care tema a fost o veritabila cenusareasa a cercetarilor psihologice, se impune a fi explicata. In ceea ce priveste latura pozitiva a argumentatiei, adica cea menita sa ne ajute in intelegerea popularitatii actuale a temei, sarcina este cat se poate de simpla. Practic, toate argumentele insirate in sectiunea introductiva a acestei lucrari pot fi invocate pentru a fundamenta demersul. Atunci cand ne gasim in fata unui fenomen a carui raspandire ii confera un caracter social, nu motivele ce o impun ca tema de studiu sunt cele care necesita o explicitare aparte, ci acelea care se interpun ca obstacol in calea impulsului firesc de a indrepta interesul asupra ei.

Un prim argument, prezentat de McWhirter (1990), face trimitere la foarte frecventa asociere a singuratatii cu alte variabile, mult mai bine individualizate si, implicit, mult mai intens studiate. Ca o consecinta, multa vreme singuratatea a fost tratata ca un simptom al unor tulburari ca depresia, anxietatea sociala, suicidul si ideatia suicidara, lipsa sau insuficienta dezvoltare a abilitatilor sociale si de comunicare, ostilitatea si pasivitatea sau deteriorarea ce acompaniaza abuzul de alcool, etc. sau chiar ca o subspecie a unora dintre aceste tulburari. Acest argument al 'eclipsarii' singuratatii de catre stari cu care se asociaza frecvent poate fi sustinut si prin pozitia asimetrica a singuratatii fata de celelalte emotii, valorizate superior, inclusiv prin includerea lor de vreme indelungata ca entitati diagnostice in cadrul unor sisteme nosologice 'oficiale' ale psihopatologiei. In atari conditii, impuse de co-incidenta unor conditii sau stari a caror apreciere sociala este semnificativ diferita, probabilitatea ca cea 'inferioara' sa fie tratata ca simpla componenta, subspecie sau consecinta a celeilalte este foarte mare. Consideram, deci, ca ipoteza formulata de McWhirter (1990) poate fi creditata ca o posibila explicatie partiala a neglijarii indelungate a temei singuratatii de catre cercetatori.

Un alt element explicativ ar putea fi cel remarcat de Murphy si Kupshik (1992) in legatura cu dificultatile legate de definirea operationalizabila a singuratatii. Cercetatorii prefera, de regula, sa investigheze fenomene a caror definitie poate fi operationalizata, fiind bazata pe factori concreti, masurabili; o astfel de definitie poate dicta operatiile prin care fenomenul studiat poate fi detectat si masurat. Inaintea publicarii in 1973 a cartii lui Weiss, nu numai ca lipsea o astfel de definitie, dar, chiar si absenta unei diferentieri clare intre singuratate si solitudine crea multa confuzie. Aceste dificultati metodologice au fost surmontate practic odata cu publicarea scalei UCLA si nu este deloc intamplator ca, tocmai dupa producerea acestui eveniment, a sporit considerabil si numarul studiilor dedicate singuratatii.

Dificultatea cu care unele persoane isi asuma singuratatea, evidenta mai ales in cazul barbatilor, si-a adus si ea contributia la intarzierea cu care singuratatea s-a putut impune ca tema pentru cercetarile psihologice. Semnificativa in acest sens este experienta lui de Jong-Gierveld si Raadschelders (1982), care, cautand subiecti pentru un studiu asupra singuratatii, s-au confruntat cu refuzul din partea a aproximativ 30% dintre persoanele casatorite solicitate in acest sens, chiar in conditiile in care insistentele pentru a convinge aceste persoane au mers pana la a le telefona de trei ori. Autorii remarca, totodata, ca atragerea persoanelor care traiau singure s-a dovedit a fi si mai anevoioasa. Comentand indicatorii statistici ai incidentei singuratatii, Cramer (1992) sesizeaza posibilitatea ca cifrele sa subestimeze frecventa reala cu care acest fenomen ar fi raspandit in populatia generala, datorita rezistentei persoanelor intervievate de a recunoaste trairea unui sentiment care i-ar putea pune intr-o lumina nefavorabila. McWhirter (1990) se raliaza si el la aceasta opinie, afirmand chiar ca aceasta tendinta de a evita etichetarea negativa este atat de puternica, incat ii impiedica chiar pe cei care resimt singuratatea cu pretul unei nelinisti considerabile sa-si asume deschis conditia. Se recunoaste, de asemenea, biasarea asimetrica a rezultatelor investigatiilor asupra singuratatii, de catre influenta diferentiata a dezirabilitatii sociale, in cazul reprezentantilor celor doua sexe. Numeroase cercetari au constatat inregistrarea unor cote superioare la diferitele scale de singuratate de catre femei (vezi sectiunea corespunzatoare din prezenta lucrare). Cercetatorii s-au aratat, insa, circumspecti in a trata aceste diferente ca fiind o expresie obiectiva a afectarii diferentiate a reprezentantilor celor doua sexe de catre singuratate. Rezultatele au fost interpretate mai degraba ca fiind o consecinta a expectatiilor sociale diferite carora trebuie sa le faca fata barbatii intervievati, in comparatie cu cele cu care se confrunta femeile. Aceste diferente sunt, dealtfel, evidentiabile, in cazul acelor scale care recurg in mod explicit la termenul 'singuratate', pe cand acele instrumente care circumscriu singuratatea in termeni de emotii, cognitii si comportamente, inregistreaza rezultate mult mai apropiate la barbati si la femei ( Shaver si Brennan, 1991). Astfel, Marangoni si Ickes (1988) pot afirma ca diferentele constatate cu ajutorul unor scale ce contin termenul 'singuratate' ar reprezenta doar un artefact, si nu o diferenta reala intre sexe. Tot acesti autori atrag atentia si asupra faptului ca insasi masura in care persoana confruntata cu singuratatea isi poate constientiza starea poate fi foarte diferita. Aceasta pozitie este in acord cu observatia lui Young (1982), conform careia persoanele pot trai tensiunea psihologica cauzata de singuratate, fara a fi insa constienti de natura exacta a problemei lor sau fara a-i aplica 'eticheta' corespunzatoare.

Considerentelor de mai sus, care au drept consecinta raportarea anevoioasa a singuratatii de catre persoanele confruntate cu aceasta, li se adauga si obstacolele generate de deficitul functiei de relevare a unor informatii asupra propriei persoane ('self-disclosure'). Exista numeroase date empirice care atesta faptul ca singuratatea se asociaza cu o frecventa statistic semnificativa cu capacitatea de deschidere in fata celorlati (Ben-Artzi, 1996; Schwab, 1998; etc.). Desigur, aceste dificultati metodologice nu sunt specifice investigarii singuratatii; cu ele se confrunta practic orice studiu empiric care recurge la inventare de tip 'self-report' si care trebuie intotdeauna sa-si puna problema validitatii rezultatelor obtinute (de ex. Cronbach, 1970; Finn si Butcher, 1991; Lindsay si Powell, 1994). Datorita motivelor deja amintite, insa, aceste probleme par a fi mai accentuate in cazul singuratatii si, din aceasta cauza, ele au contribuit in mare masura la scaderea considerabila a gradului de atractivitate al temei in ochii cercetatorilor.

In sfarsit, un ultim motiv ce poate fi invocat, tinand de data aceasta de subiectivitatea cercetatorilor si de nevoia acestora de a-si proteja imaginea sociala, poate fi dedus dintr-o atitudine tipica manifestata de catre membrii comunitatii academice sau chiar de catre laici, exprimata fata de aceasta optiune tematica, caracterizata prin suspiciunea ca cel ce isi propune ca obiectiv studiul singuratatii, ar fi el insusi o victima a acesteia (Perlman si Peplau, 1982).

Chiar aceasta scurta retrospectiva a istoriei impunerii singuratatii ca tema pentru cercetarea psihologica se constituie in inca o ilustrare a modului cum confruntarea cu obstacole metodologice, cu ambiguitatile conceptuale sau cu prejudecatile comunitatii academice poate contribui, prin mobilizarea creativitatii stiintifice si a resurselor energetice, la progresul stiintei in general si al psihologiei in mod particular.