Obiectul si metoda sociologiei

Georges Gurvitch

(1894 - 1965, sub influenta lui Marcel Mauss - discipol al lui E. Durkheim - de la care imprumuta termenul de "fenomen social total", sociologia lui Gurvitch vizeaza sesizarea realitatii sociale in totalitatea si dinamismul sau. Gurvitch isi centreaza analiza in jurul conceptului de structura sociala. Intermediar intre fenomenul social total si manifestarile sale, intre actele si operele colective, structura sociala este pentru el reflectarea esentei dialectice a realitatii sociale. Realitatea sociala este dispusa in paliere, nivele, planuri etajate si se incarneaza in tipuri sociale : manifestari ale sociabilitatii, gruparilor particulare, si societatile globale care sunt tipul cel mai general. Caracterul static al acestei analize este atenuat de importanta pe care Gurvitch o da fenomenelor de structurare, de destructurare si de restructurare.)

Deosebita complexitate a sociologiei rezulta dintr-o dubla sursa : a) domeniul pe care il exploreaza - societatea luata in specificitatea sa, ireductibila la orice alta sfera a realitatii ; b) metoda pe care o aplica la studiul acestui domeniu si care consta in faptul ca ia in considerare ansamblul, tipologia discontinuista si deci in aceea ca recurge indispensabil la dialectica. Obiectul sociologiei, rezultat al stransei legaturi dintre domeniul complex al realitatii in fata careia ne aflam si metodda complexa adaptata studiului sau, nu poate decat sa castige din aceasta dubla complexitate.

Cu alte cuvinte, a defini sociologia ca stiinta nu este deloc simplu. Desigur, dificultatea de a delimita in prealabil o stiinta exista pentru fiecare in parte : stim ce este ea abia dupa ce am studiat-o si mai ales dupa ce am reusit sa ne aducem contributia la edificarea ei. Totusi, fiindca n-a atins inca varsta maturitatii sale si fiindca n-a ajuns inca la legatura atat de mult dorita dintre teorie si cercetarea empirica, sociologia se gaseste la o raspantie. Ea se confrunta cu multimea de stiinte care vizeaza omul, constituite inaintea ei si cu care ea interfereaza. Le este oare superioara, egala sau inferioara? Trebuie sa le incorporeze sau, dimpotriva, sa se dizolve in ansamblul lor? Sau trebbuie sa le sintetizeze? Sa se afirme ca baza a colaborarii lor, servindu-le ca punct de concentrare? Acuitatea acestor probleme a dus la o varietate de definitii privind obiectul si metoda sociologiei, care, in majoritatea lor, nu sunt lipsite de prejudecati, nici de dogmatism.

Avand in vedere cca realitatea sociala este studiata nu numai de sociologie, ci si de stiinte sociale particulare, constituite inaintea ei si partial autonome, nu se poate defini caracterul specific al sociologiei fara a preciza totodata domeniul si metoda sa, a caror intrepatrujndere da nastere obiectului ei.

Domeniul sociologiei este realitatea sociala - aceasta participare a umanului la uman - , ireductibila la orice alta realitate. Ea se afirma, inainte de toate, in "fenomenele sociale totale" sau totalitati in devenire - focare de framantare vulcanica, cuprinse intr-o miscare de flux si reflux, rezervoare de unde izvorasc acte si eforturi colective care vesnic au de luptat impotriva obstacolelor externe si interne si prin care noi (les Nous - fr.), grupurile  si societatile se creeaza si se modifica ele insele.

Fenomenele sociale totoale produc multiple semnificatii umane, care le conditioneaza sau se grefeaza pe ele. Operele lor, nu numai operele de civilizatie si produseele materiale, ci si structurile lor - aceste echilibre nestatornice de multiple ierarhii - , nemaivorbind de organizatii, de modele, de activitati diferentiate, nu exprima niciodata decat partial si in mod necorespunzator totalitatile subiacente totdeauna pe cale sa se constituie, sa se destrame, sa se refaca. Intensitatea miscarii, mai precis timpii sau multiplicitatea de timpi in care se succed fenomenele sociale totale sunt variabile ; acestea din urma pot fi in avans sau in intarziere fata de structurile lor. Oricum ar fi, intregul lor individualizabil primeaza intotdeauna asupra manifestarilor sale, opere sau cristalizari, si nu permite sa fie alienat cu totul de nici una dintre ele.

Fenomenele sociale totale sunt pluridimensionale, dispuse in etajari, straturi, paliere in profunzime, care pot servi drept puncte de reper pentru reconstituirea unitatii lor indisolubile. De la invelisul exterior al societatii - baza sa morfologica (geografica, demografica, ecologica, instrumentala etc.), trecand prin aparatele organizate, practicile cotidiene schimbatoare, modelele tehnice, semne si simboluri, pana la conduitele colective derogatorii sau novatoare, care modifica practicile si modelele si creeaza simboluri noi, pana la valori si idei colective si, in fine, pana la mentalitatea sociala - colectiva si individuala in acelasi timp - este un vesnic du-te-vino. In profunzime, toate aceste straturi formeaza un ansamblu indisolubil in fenomenele sociale totale, fara a fi exclusa o oarecare discontinuitate intre straturi, precum si posibilitatea conflictului intre ele. Reliefarea palierelor, intensitatea lor, avansurile si intarzierile lor variaza in functie de fiecare cadru social, fiecare noi, fiecare grup, fiecare clasa, fiecare societate global[, fiecare element microsociologic si fiecare unitate macrosociologica, reprezentand ele insele fenomene sociale totale. La aceasta se adauga rasturnarea ierarhiei palierelor in functie de diferite tipuri de structuri partiale si globale, schimbarile in accentuarea lor survenind tot in urma schimbarii conjuncturilor.

Fenomenele sociale totale nu sunt numai pluridimensionale si nu se reduc numai la societatile globale exclusiv. Diferitii noi (mase, comunitati, comuniuni), gruparile particulare, clasele sociale sunt si ele fenomene sociale totale. Gruparile particulare sunt microcosmosuri de noi, plecand de la fenomene sociale totale, dupa cum clasele sociale sunt macrocosmosuri de grupari particulare, din care fiecare reprezinta o totalitate. Bogatia fenomenelor sociale totale nu poate fi inteleasa pe deplin decat atunci cand ne dam seama ca tendinta de preeminenta a globalului asupra partialului admite grade cvasiinfinite si ca o drama vesnica se desfasoara intre fenomenele sociale totale, partiale si globale, care pot fi in acelasi timp complementare, in situatie de implicatie mutuala, de ambiguitate, de polarizare si de reciprocitate de perspective. Acest joc dialectic complex dintre diferitele cadre si nivele ale fenomenelor sociale totale este tot atat de important ca si aclea al palierelor in profunzime, oferind un al doilea punct de reper pentru sesizarea totalitatilor sociale in desfasurare.

In sfarsit, considerand fenomenele sociale totale la nivelul unitatilor colective reale (grupuri, clase, societati globale) - nu la nivelul de noi si la nivelul raportuilor cu ceilalti, care sunt astructurale prin excelenta - , asistam la o lupta indarjita intre elementele astructurale, structurabile si structurate, completata cu aceea care se da intre ceea ce e spontan si ceea ce e organizat. Aceasta din urma nu este de fapt decat un pion posibil pe tabla de sah a echilibrelor constituind o structura. Structurile cuprinse intr-o neincetata miscare de structurare, destrucurare, restructurare sau dezagregare sunt in raporturi stranse cu fenomenele sociale totale subiacente care le fac posibile, nemaivorbind de luupta grupurilor si a claselor sociale si de conflictele lor cu societatea globala in care se integreaza. Extrema lor bogatie reiese deci in modul cel mai evident din decalajele, tensiunile, conflictele si antagonismele inscrise in cadrul fenomenelor sociale totale. Miscarea lor dialectica face ca totalitatea lor indisolubila psi, in acelasi timp, discontinuitatea care le este poroprie sa fie manifesta. Aceeasi dialectica exclude punerea in opozitie a realitatii sociale si a civilizatiilor. Fenomenele sociale totale sunt producatoare ale operelor de civilizatie, dupa cum ele sunt adeseopir beneficiarii lor. Fenomenele sociale totale nu sunt niciodata identice cu nici unul din continuturile lor, reprezinta intotdeauna mai mult decat ansamblul lor si indeosebi mai mult decat suma lor. Este vorba aici de insasi viata realitatii sociale, de miscarea ei infinit de complexa.

Aceasta realitate sociala poate fi studiata dupa trei metode diferite :

a.dupa o metoda sistematizanta si analitica, urmarind de obicei scopuri de ordin practic si care - sprijinindu-se pe un singur palier in profunzime, detasat mia mult sau mai putin artificial de totalitate - cauta sa-l faca coerent pentru a obtine cel mai mare randament intr-un cadru social specific, a carui supozitie, de obicei, nu este constienta. Acesta e procedeul celor mai multe dintre stiintele sociale particulare. Astfel, de exemplu, "stiinta dreptului",  in sensul tehnic al termenului, nu ia in considerare decat modelele si simbolurile abstracte sistematizante ale dreptului, pentru a usura aplicarea lor de catre tribunalele si serviciile administrative ale unei tari date. La fel, gramatica nu tine seama decat de semnele si simbolurile unui limbaj, pentru ca prin sistematizarea lor sa usureze invatamantul si difuzarea acestui limbaj. Geografia - care chiar atunci cand este fizica este umana si deci sociala - nu depaseste palierul morfologic al realitatii sociale atunci cand descrie rfelierurile, climatele, populatiile, solul si resursele in functie de nevoile unui cadru social specific. Economia politica clasica analizeaza si sistematizeaza unele modele economice si unele conduite colective normale privind productia cea mai eficace si schimburile cele mai avantajoase, pentru a indica cele mai bune mijloace de realizare a prosperitatii intr-un cadru social determinat (a carui variabilitate ii scapa adeseoir din vedere).

b.a doua metoda de abordare a realitatii sociale este individualizanta, sau, mai bine,l zis, singularizanta. Ea este specifica istoriei si etnografiei, cele doua stiinte sociale totale, considerate in ansamblul lor. Etnografia intampina insa unele dificultati pentru a trece de la structura fenomenului social total propriu-zis, deoarece ea vizeaza societati nonprometeene, adica societati care nu au constiinta schimbarilor si rasturnarilor posibile prin actiunea umana concentrata. Istoria, dimpotriva, reuseste mai bine decat sociologia sa urmareasca peripetiile debordarii structurilor de catre fenomenele lor sociale totale subiacente. Ca stiinta, istoriografia studiaza societatile prometeene (sau istorice) in ceea ce ele au irepetabil si unic, plasand miscarea lor singularizata intr-un trecut transformat in prezent si intr-un prezent devenit trecut. Aceasta implica reconstructia celor doua, plecand intotdeauna de la o societate data, prin prisma unei clase sau a unui grup dat, pentru a ajunge la o continuitate a structurilor si a timpilor a caror multiplicitate si singularitate o releva insasi istoria. Paradoxul, care consta in a studia o realitate privilegiata din punct de vedere al discontinuitatii printr-o metoda care accentueaza constiuitatea si care in explicatii face o stransa legatura intre cauza ssi efect, se compenseaza mai intai prin caracterul ideologic al "adevarului istoric", apoi prin "ambiguitatea timpurilor istorice" (timpuri reale si timpuri proiectate de istorici, timp care s-a scurs deja si s-a iplinit, fiind doar reconstituit, timpuri multiple si totusi presupuse continue etc.) si, in fine, prin intensificarea simultana a intelegerii si a explicaatiei in stiinta istoriei. Aceste caracteristici ale modului in care istoria studiaza realitatea sociala nu trebuie in nici un caz sa serveasca la compromiterea ei :  ele tind, dimpotriva, sa demonstreze caracterul ei specific si necesitatea de a colabora cu sociologia, careia ii furnizeaza nu numai materialul absolut indispensabil ci si cele mai sigure scheme explicative, asigurand tranzitiile intre fenomenele sociale totale si structurile lor. La randul ei, sociologia furnizeaza istoriei armatura cadrelor sale conceptuale din care fac parte tipurile de structuri, avand posibiolitatea de ao ajuta sa reduca, atat cat e posibil, caracterul ideologic al adevarului ei.

c.o a treia metoda de studiu a realitatii sociale este metoda tipologiei calitative si discontinuiste, proprie sociologiei, metoda care, pe de o parte, este legatpa in mod necesar de aplicarea unei vederi de ansamblu, refuzand sa sacrifice atat unitatea cat si multiplicitatea, iar pe de alat parte de faptul ca recurge la dialectica empirista, singura capabila sa puna in evidenta complexitatea metodei sociologice, facand sa esueze orice tentatie de a unifica tipurile si de a stabiliza privirfea de ansamblu.

1.Metoda tipologica, deosebita atat de metoda generalizanta a stiintelor naturii, cat si de metoda analitico-sistematizanta a majoritatii stiintelor sociale particulare, deoseibta si de metoda singularizanta a istoriei si etnografiei, construieste in sociologie tipuri calitative si discontinue, dar care pot totusi sa se repete. Astfel, metoda aceasta generalizeaza pana la o anumita limita, dar generalizeaza pentru a pune mai bine in evidenta specificitatea tipului. Construind tipuri diferite in functie de varietatea cadrelor sociale reale si de structurile lor, aceasta metoda singularizeaza pana la un anumit punct, dar singularizeaza pentru a repera mai bine cadrele care se pot repeta. Ea utilizeazza datele istoriei, dar o face pentru a accentua discontinuitatile sau chiar rupturile intre noi, grupuri, clase, societati globale, pe de o parte, si intre fenomenele sociale totale si structuri, pe de alta parte. Ea presupune intelegerea ansamblurilor si a semnificatiilor lor, dar pentru a face din acestea din urma elemente imanente ale totalitatilor inn desfasurare. Ea pastreaza uneori sistematizarile pe care le ofera stiintele sociale particulare, dar le utilizeaza ca puncte de reper pentru a cerceta in profunzime palierele subiacente, demonstrand relativitatea oricarei coeziuni de modele, simboluri, semnificatii in functie de particularitatile fenomenului social total. In sociologie, metoda tipologica nu are sens decat atunci cand se aplica totalitatilor si structurilor acestora. Aceste tipuri nu sunt elaborate pentru a stabili imagini, simulacre sclerozate sau "rationalizari utopiste" (Weber); ele nu se impart in "fenotipuri" si "genotipuri" (Kurt Lewin). Ele reprezinta cadre de referinta dinamice, adaptate fenomenelor sociale totale, chemate sa usureze explicatia in sociologie.

E suficient sa ne dam seama de acest caracter intermediar al tipurilor socioloogice, intre generalizare, singularizare si sistematizare, intre explicatie si intelegere, intre repetitie si discontinuitate, pentru a constata ca ele nu pot fi construite cu rezultate bune fara a recurge la dialectica, aceasta refuzand imobilizarea conceptelor.

Observatia de mai sus se confirma daca facem distinctia intre trei genuri de tipuri care sunt adeseoir confundate si care in realitate sunt cand complementare, camd mutual implicate, cand in raport de polarizarre, cand simetrice (in raport de reciprocitate de perspective) : tipurile microsociologice, tipurile de grupari particulare si tipurile de societati globale.

a.Tipurile microsociologice sunt tipuri de relatii sociale (noi, raporturi cu altii) sau, cu alte cuvinte, "manifestari ale sociabilitatii". Acestea sunt tipurile de fenomene sociale totale astructurale, care se actualizeaza, se combina, se confunta in modul cel mia variat in sanul fiecarui grup. Tipurile microsociologice sunt tipurile cele mai abstracte si mai generale, pentru ca ele admit o repetitie frecventa in interiorul cadrelor macrosociologice.

b.Tipurile de grupari particulare sunt tipuri de fenomene sociale totale, constituind unitati colective reale, dar partiale (uni sau multifunctionale), unitati care sunt structurate sau structurabile. Aceste tipuri sunt mai concrete decat tipurile microsociologice, dar mai putin concrete decat tipurile societatilor globale sau ale claselor sociale. In realitate, repetitia acestor tipuri in diferite cadre globale produce genrui diferite (de exemplu, clanul in societatile numite arhaice, familia in societatile numite patriarhale, menajul in societatile actuale etc.).

c.Tipurile de clase sociale  si de societati globale sunt tipuri de fenomene sociale totale suprafunctionale, reprezentand macrocosmosuri de grupari particulare. Aceste tiprui sunt cele mai conrete si mai apropiate de existenta istorica, sau, altfel spus, ele nu se repeta decat rareori. Deoarece clasele sociale si societatile globale sunt intotdeauna structurate, tipurile lor se pot construi cel mai usor prin structurile lor, mai ales ca fenomnele sociale totale corespunzatoare sunt de o mare bogatie.

Stabilirea tipurilor de structuri globale presupune utilizarea unui sir de criterii care n-au nimic arbitrar sau utopic. Dintre acestea, cele mai importante sunt : a)ierarhia gruparilor functionale, uneori in commpetitie cu aceea a claselor sociale ; b)imbinarea manifestarilor sociabilitatii, actualizandu-se in ansamblu si in grupari particulare ; c)accentuarea palierelor in profunzime, a caror importanta, dinamism si raporturi mutuale variaza ; d)scara modurilor de diviziune a muncii si a acumularii ; e)ierarhia reglementarilor sociale sau a "controlurilor sociale"; f)sistemul de modele, semne, semnale, simboluri, idei, valori, pe scurt a operelor de civilizatie particulare care cimenteaza structura globala ; g)scara tipurilor sociale ;h)ierarhia determinismelor sociale, care da formula particulara a determinismului sociologic, variind dupa fiecare tip de societate.

Deosebirea celor trei specii de tipuri sociologice (abstract sau microsocial, abstract-concret sau privind gruparile, concret sau privind societatile globale si clasele sociale) duce la urmatoarele concluzii : a)cele trei feluri de tipuri servesc ca puncte de reper pentru constructia lor succesiva, ajutandu-se mutual pentru verificarea lor reciproca ; aceasta inseamna ca ele se gasesc in raporturi dialectice de complmentaritate, de implicatie mutuala sau de reciprocitate de perspective , fara a exclude totusi posibilitatea unor polarizari de intensitati diferite ; b)constructia tipurilor sociale accentueaza mai mult intelegerea - sesizarea directa a ansamblului si a semnificatiilor sale - atunci cand este vorba de societati globalle si de clase sociale unde problemele operelor de civilizatie sunt mai intens implicate decat in cazul fenomenelor microsociale sau grupale, a caror constructie de tipuri este mai usor de facut ; c)nu numai intensitatea si importanta corespunzatoare a structurilor in profunzime precum si a elementelor astructurale si structurate sunt esential variabile, nu numai ierarhia gruparilor se rastoarna dupa tipurile de structuri si de fenomene sociale totale subiacente, ci si scara determinismelor sociale, care provoaca schimbari in societatile globale, este diferita in functie de aceste tipuri. Daca, de exemplu, in societatea burgheza si capitalista determinismul modelelor economice si tehnice a jucat in fiecare schimbare un rol de prima importanta, nu este deloc sigur ca in alte tipuri de societati baza morfologica si indeosebi cea demografica, credintele magice si religioase (sau conflictul lor), dreptul, stiinta sau chiar planificarea in mod rational voita etc. sa nu se fi putut sau sa nu se poata plasa in fruntea determinismelor sociale, a caror unificare constituie singura determinismul sociologic. Acest relativism radical, care in sociologie este consecinta tipologiei dialectice, se confirma si in rasturnarea prorpietatilor insesi ale realitatii sociale. Caracteristicile acestei realitati se schimba odata cu fiecare tip de fenomene sociale globale si uneori partiale, facand sa apara o conceptie diferita privind insasi "natura" socialului

2.Al doilea aspect ale metodei sociologice, care consta in a lua intotdeauna in considerare toate palierele, toatele nivelele, toate sectoarele (astriucturale, structurabile, structurate) realitatii sociale in acelasi timp, deodata, aplicandu-le o privire de ansamblu, este de asemenea legat de metoda dialectica. Cum s-ar putea studia efectiv acest du-te-vino, intrepatrunderea si tensiunea intre paliere, intre trepte (noi, grupuri, societati globale), intre elementele astructurale, structurabile si structurate, intre spontan si organizat, intre miscarile de structurare, destructurare si restructurare, intre individ si societate - toate indisolubil legate si in conflict virtual si actual - fara a recurge la dialectica? A supune toate aceste elemente analizei dialectice a complementaritatii, a implicatiei mutuale, a ambiguitatii, a reciprocitaatii de perspective nu este oare o posibilitate de a obtine imaginea concreta a realitatii sociale si a tipurilor ei, pe cale de a se constitui si a se destrama?

Din acest punct de vedere, nimic nu poate ilustra mai bine diferenta dintre socioloogie si stiintele sociale particulare decat insesi ramurile speciale ale sociologiei, cum ar fi sociologia economica, sociologia morfologica sau demografica, sociologia industriala, sociologia dreptului, a limbajului, a cunoasterii, a reliei, a psihologiei colective etc. Caci daca, asemenea stiintelor sociale particulare, ele pleaca de la unul din palierele sau sectoarele realitatii sociale pe care il accentueaza, atunci fac totul pentru a nu ramane pe loc si termina intotdeauna prin a lega punctul lor de plecare cu toate celelalte etajari si sectoare, ceea ce inseamna ca il integreaza in fenomenul social total, in cadrele si in miscarea sa. Aici dialectica este in avans fata de sistematica.

Dar, se naste intrebarea : istoria, studiind de asemenea nfenomenele sociale totale, este si ea tributara dialecticii si, daca este, in ce masura? Raspunsul pe care-lo voi da este ca istoria, desigur, nu poate evita sa faca apel la dialectica, ea fiind calea pe care a ales-o omul pentru a sesiza totalitatile reale schimbatoare ce poarta mai mult sau mai putin pecetea sa, inclusiv realitatea sociala insasi. Cu toate acestea, istoria, daca nu se lasa sabsorbita de o filosofie a istoriei, care este cel mai mare dusman al ei, are nevoie de dialectica mult mai putin decat sociologia. De fapt, cercetand singularitatea desfasurarii si continuitatea tranzitiilor, ea nu se gaseste - ca sociologia - in fata unor multiple discontinuitati, in mod special accentuate pentru a fi construite in tipurile calitative ale fenomenelor sociale totale, astructurale, grupale sau globale. Deci pluralismul dialectic este caractereistic indeosebi metodei sociologice, modului ei specific de a aplica privirea de ansamblu, fara a absorbi multiplicitatea in unitate.

3.Empirism, relativism si pluralism dialectic - am ilustrat deja pe parcurs acest al treilea aspect al metodei sociologice. Ne vom multumi sa adaugam un singur exmplu, acela al problemei raporturilor dintre sociologie sin stiintele sociale particulare - problema adeseori evocata de noi, indicand si solutia de principiu. Cu toate acestea, nu putem nega faptul ca, la diferitele raspantii ale dezvoltarii reciproce, relatiile lor au fost cat se poate de diferite. Nu putem sesiza situatia reala decat in cazul cand punem sociologia si stiintele sociale particulare cand in raport de complementaritate, cind in raport de implicatie mutuala, cand in raport de ambiguitate dialectica sau in raport de polaritate. Astfel Durkheim, pretinzand disocierea stiintelor sociale particulare de sociologie si provocand o violenta reactie a acestora, a ajuns fara sa stie la alt rezultat, caci stiintele sociale particulare s-au "sociologizat" in mod imanent, pastrand totusi o autonomie metodologica. Reciprocitatea de perspective, sau, cu alte cuvinte, simetria dialectica, este sarcina pe care sociologia trebbuie sa si-o asume fata de stiintele sociale particulare, sarcina pe care inca n-au realizat-o complet.

Suntem de parere ca posedam acum elementele esentiale care ne vor permite incercarea de a da sociologiei propria noastra definitie.

Sociologia este tipologia calitativa si discontinuista - fondata pe dialectica - a fenomenelor sociale totale astructurale, structurabile si structurate pe care ea le studiaza in profunzime in acelasi timp la toate palierele, la toate nivelurile si in toate sectoarele paentru a urmari miscarile lor de structurare, destructurare, restructurare si de destramare, gasindu-le explicatia in colaborare cu istoria.

Daca am vrea sa realizam o formula mai scurta, am putea spune ca sociologia este o stiinta care studiaza fenomenele sociale totale in totalitatea aspectelor si miscarii lor, captandu-le in tipuri dialectizate microsociale, grupale si globale, in curs de constituire sau de destramare.