Metodologia activitatilor de stimulare si corectare a componentelor psihomotricitatii in cadrul activitatilor instructiv-educative obisnuite

Metodologia activitatilor de stimulare si corectare a componentelor psihomotricitatii in cadrul activitatilor instructiv-educative obisnuite

Cunoasterea dezvoltarii psihomotrice a unei persoane ne obliga sa investigam sursele si mecanismele care stau la originea vietii mintale , gestuale si a marilor achizitii.

La inceput copilul are o reactivitate globala , motricitatea este difuza si nediferentiata. Treptat, datorita maturizarii sistemului nervos si influentelor multiple de mediu , miscarea incepe sa se organizeze si dobandeste capacitati de diversificare , specializare si diferentiere. Psihomotricitatea constituie , de fapt , o modalitate nonverbala de comunicare a persoanei cu lumea.

Consider de importanta capitala rolul pe care-l are maturizarea in dezvoltarea psihomotrica . De aceasta depind : forta, viteza, precizia gestului si organizarea pe termen lung , ceea ce conduce la ordonarea si adaptarea miscarii.

Deprinderile motrice fine se dezvolta intre 2-5 ani . Ele stau la baza deprinderilor de autoservire , dar mai ales , la baza invatarii scrierii si abilitatiilor necesare pentru o profesie si pentru viata. Modul in care copilul manevreaza obiectele , incercarile sale incomplet reusite de a se imbraca, satisfactia pe care o are cand e ajutat sa-si duca la capat aceste miscari-toate acestea sunt dovezi de evolutie normala a procesului de abilitate motrica.

In aceasta perioada , parintii trebuie sa tolereze incercarile copilului , sa le incurajeze, intrucat acestea constituie preludiul invatarii deprinderilor de autoservire si fundamentul dobandirii deprinderilor scolare.

In timpul celui de-al doilea an , copilul va fi antrenat in activitati de manevrare a obiectelor -intai cu o mana , apoi cu cealalta-si in miscari alternative. De asemenea i se cere sa intoarca paginile unei carti, una cate una. Cu astfel de exercitii se vor  imbunatatii posibilitatile copilului de a-si cooordona miscarile fine musculare.

Incercarile copilului de a imita ceea ce vede si ii starneste curiozitatea , au un rol important in dezvoltarea coordonarii motorii. Dar, intr-un asemenea proces copilul isi coordoneaza activitatea motorie cu imaginea mintala a actului perceput.

Insa , pentru un copil sa reproduca (sa imite) actiunile celuilalt , el trebuie sa fie atent , sa codifice si sa stocheze informatia in memorie , pentru a o putea actualiza atunci cand este necesar.

Un alt factor implicat in imitare este reproducerea motrica . Astfel se explica reproducerea literelor de catre copilul din clasa I , care poate fi o actiune dificila , deoarece ea implica o coordonare fina ochi-mana , care nu s-a dezvoltat adecvat pana la 7 ani.

Asadar , dezvoltarea motorie fina evolueaza de-a lungul copilariei. Intre 3-7 ani , aceasta inregistreaza

progrese deosebite, mai ales la nivelul mainilor si picioarelor.

Daca analizam desenele copiilor la aceasta perioada de varsta , nu ne limitam doar la a vedea puerilismul lor: dincolo de aceasta ,desenul efectuat in scopul dezvoltarii finei motricitati ne ajuta sa patrundem in interiorul lumii percepute de copil , sa intelegem cum vede el spatiul si distanta , ce intelegere a dobandit despre forme si marimi.

Handicapul mintal se asociaza cu retard in dezvoltarea motrica , cu dificultati in aprecierea spatiului si formei, reprezentarea imaginii corporale, estimarea marimii, profunzimii, distantei , cu dificultati de lateralizare, de precizie, de coordonare, de echilibru.

Pentru a analiza precizia, supletea , echilibrul si forta finei motricitati se pot face deferite jocuri sau teste cum ar fi : Rularea servetelului , scoaterea a 10 carti de joc dintr-un teanc , Plasarea unor margele intr-o sticla mica, aruncarea unei mingi, semnul +, etc.

Putem afirma ca fina motricitate la copilul handicapat mintal, prezinta deficite care privesc precizia, supletea, forta, echilibrul si coordonarea. Calitatea traseului grafic, neglijenta in executie, degradarea precoce a acesteia, incordarea motrica generala a intregului corp ( dovedind incapacitatea stapanirii propriei motricitati) , dificultati mari in a executa sarcina cu dubla comanda, neintelegerea sarcinii de catre unii copii-sunt caracteristici care pledeaza pentru existenta unor microleziuni cerebrale, dar si pentru carente (lipsa exercitiului) care apartin mediului familial dar si scolar.

Putem vorbi si de un studiu de nediferentiere a membrelor sale (dreapta/ stanga) , la inceput , urmat de stadiul unei recunoasteri imprecise, confuze a lateralitatii; apoi se contureaza o cunoastere precisa si consistenta a celor doua parti. In acest stadiu , schema corporala este organizata, iar limbajul joaca un rol important in fixarea imaginii corporale.

Una din calitatile motricitatii este disocierea , care consta in capacitatea individului de a efectua miscari , de niveluri diferite , intre doua elemente corporale cum ar fi : membrele superioare, membrele inferioare, pe o parte si pe de alta parte-exercitii fizice .

La inceput copilul isi foloseste corpul ca pe un tot si miscarile nu sunt descompuse, apoi el reuseste , treptat , sa disocieze , de exemplu, executia miscarilor membrelor inferioare si superioare , prin raportare la axul corpului.

Exercitiile de disociere vizeaza accentuarea kinestezica a mobilitatii globale.

Explorand spatiul in toate directiile , copilul va descoperi un camp experimental mai larg, isi va creea noi repere, va dobandi potentialitati motrice mai mari si mai variate. In cadrul unor asemenea exercitii , motricitatea dobandeste o mai mare precizie, suplete si complexitate, deoarece sunt solicitate achizitiile anterioare ale copilului- spatiale, temporale, proprioceptive.

In acelasi timp creste campul experential al copilului, capacitatea sa de control asupra propriului corp, precizia si complexitatea coordonarii motrice.

Precizia miscarii este o alta calitate , importanta si necesara mai ales in controlul grafismului, ea nu se obtine intr-o modalitate generala ci trebuie desfasurata la diferite niveluri de coordonare si control al tonusului.

Pentru dezvoltarea dominantei laterale si a motricitatii fine la copilul cu deficinte mintale putem folosi in cadrul activitatilor de educatie fizica diferite exercitii cum ar fi : balanta, lovirea unei mingi cu piciorul, joc de brate, mersul piticului, mers pe o scandura, alergare cu oprire la comanda , etc., in cadrul activitatilor de desen :pictura digitala, exercitii de dezvoltare a motricitatii fine insotite de cantec, desenarea dupa un model dat, in cadrul activitatilor de terapie ocupationala, rularea coltului unui servetel, desenarea dupa contur, scoaterea a 10 carti dintr-un teanc, etc.

In cazul copiilor cu handicap mintal , majoritatea copiilor reactioneaza spontan , cu una din maini( reactie clara), prezinta reactii confuzii- ceea ce inseamna ca unele probe sunt rezolvate cu mana drepta si altele cu mana stanga.

Cunoasterea dezvoltarii psihomotrice a unei persoane ne obliga sa investigam sursele si mecanismele care stau la originea vietii mintale , gestuale si a marilor achizitii.

La inceput copilul are o reactivitate globala , motricitatea este difuza si nediferentiata. Treptat, datorita maturizarii sistemului nervos si influentelor multiple de mediu , miscarea incepe sa se organizeze si dobandeste capacitati de diversificare , specializare si diferentiere. Psihomotricitatea constituie, de fapt , o modalitate nonverbala de comunicare a persoanei cu lumea.

Consider de importanta capitala rolul pe care-l are maturizarea in dezvoltarea psihomotrica . De aceasta depind : forta, viteza, precizia gestului si organizarea pe termen lung , ceea ce conduce la ordonarea si adaptarea miscarii.

Deprinderile motrice fine se dezvolta intre 2-5 ani . Ele stau la baza deprinderilor de autoservire , dar mai ales , la baza invatarii scrierii si abilitatiilor necesare pentru o profesie si pentru viata. Modul in care copilul manevreaza obiectele , incercarile sale incomplet reusite de a se imbraca, satisfactia pe care o are cand e ajutat sa-si duca la capat aceste miscari-toate acestea sunt dovezi de evolutie normala a procesului de abilitate motrica.

In aceasta perioada , parintii trebuie sa tolereze incercarile copilului , sa le incurajeze, intrucat acestea constituie preludiul invatarii deprinderilor de autoservire si fundamentul dobandirii deprinderilor scolare.

In timpul celui de-al doilea an , copilul va fi antrenat in activitati de manevrare a obiectelor -intai cu o mana , apoi cu cealalta-si in miscari alternative. De asemenea i se cere sa intoarca paginile unei carti, una cate una. Cu astfel de exercitii se vor  imbunatatii posibilitatile copilului de a-si cooordona miscarile fine musculare.

Incercarile copilului de a imita ceea ce vede si ii starneste curiozitatea , au un rol important in dezvoltarea coordonarii motorii. Dar, intr-un asemenea proces copilul isi coordoneaza activitatea motorie cu imaginea mintala a actului perceput.

Insa , pentru un copil sa reproduca (sa imite) actiunile celuilalt , el trebuie sa fie atent , sa codifice si sa stocheze informatia in memorie , pentru a o putea actualiza atunci cand este necesar.

Un alt factor implicat in imitare este reproducerea motrica . Astfel se explica reproducerea literelor de catre copilul din clasa I , care poate fi o actiune dificila , deoarece ea implica o coordonare fina ochi-mana , care nu s-a dezvoltat adecvat pana la 7 ani.

Asadar , dezvoltarea motorie fina evolueaza de-a lungul copilariei. Intre 3-7 ani , aceasta inregistreaza

progrese deosebite, mai ales la nivelul mainilor si picioarelor.

Daca analizam desenele copiilor la aceasta perioada de varsta , nu ne limitam doar la a vedea puerilismul lor: dincolo de aceasta ,desenul efectuat in scopul dezvoltarii finei motricitati ne ajuta sa patrundem in interiorul lumii percepute de copil , sa intelegem cum vede el spatiul si distanta , ce intelegere a dobandit despre forme si marimi.

Handicapul mintal se asociaza cu retard in dezvoltarea motrica , cu dificultati in aprecierea spatiului si formei, reprezentarea imaginii corporale, estimarea marimii, profunzimii, distantei , cu dificultati de lateralizare, de precizie, de coordonare, de echilibru.

Pentru a analiza precizia, supletea , echilibrul si forta finei motricitati se pot face deferite jocuri sau teste cum ar fi : Rularea servetelului , scoaterea a 10 carti de joc dintr-un teanc , Plasarea unor margele intr-o sticla mica, aruncarea unei mingi, semnul +, etc.

Putem afirma ca fina motricitate la copilul handicapat mintal, prezinta deficite care privesc precizia, supletea, forta, echilibrul si coordonarea. Calitatea traseului grafic, neglijenta in executie, degradarea precoce a acesteia, incordarea motrica generala a intregului corp ( dovedind incapacitatea stapanirii propriei motricitati) , dificultati mari in a executa sarcina cu dubla comanda, neintelegerea sarcinii de catre unii copii-sunt caracteristici care pledeaza pentru existenta unor microleziuni cerebrale, dar si pentru carente (lipsa exercitiului) care apartin mediului familial dar si scolar.

Putem vorbi si de un studiu de nediferentiere a membrelor sale (dreapta/ stanga) , la inceput , urmat de stadiul unei recunoasteri imprecise, confuze a lateralitatii; apoi se contureaza o cunoastere precisa si consistenta a celor doua parti. In acest stadiu , schema corporala este organizata, iar limbajul joaca un rol important in fixarea imaginii corporale.

Una din calitatile motricitatii este disocierea , care consta in capacitatea individului de a efectua miscari , de niveluri diferite , intre doua elemente corporale cum ar fi : membrele superioare, membrele inferioare, pe o parte si pe de alta parte-exercitii fizice .

La inceput copilul isi foloseste corpul ca pe un tot si miscarile nu sunt descompuse, apoi el reuseste , treptat , sa disocieze , de exemplu, executia miscarilor membrelor inferioare si superioare , prin raportare la axul corpului.

Exercitiile de disociere vizeaza accentuarea kinestezica a mobilitatii globale.

Explorand spatiul in toate directiile , copilul va descoperi un camp experimental mai larg, isi va creea noi repere, va dobandi potentialitati motrice mai mari si mai variate. In cadrul unor asemenea exercitii , motricitatea dobandeste o mai mare precizie, suplete si complexitate, deoarece sunt solicitate achizitiile anterioare ale copilului- spatiale, temporale, proprioceptive.

In acelasi timp creste campul experential al copilului, capacitatea sa de control asupra propriului corp, precizia si complexitatea coordonarii motrice.

Precizia miscarii este o alta calitate , importanta si necesara mai ales in controlul grafismului, ea nu se obtine intr-o modalitate generala ci trebuie desfasurata la diferite niveluri de coordonare si control al tonusului.

Pentru dezvoltarea dominantei laterale si a motricitatii fine la copilul cu deficinte mintale putem folosi in cadrul activitatilor de educatie fizica diferite exercitii cum ar fi : balanta, lovirea unei mingi cu piciorul, joc de brate, mersul piticului, mers pe o scandura, alergare cu oprire la comanda , etc., in cadrul activitatilor de desen :pictura digitala, exercitii de dezvoltare a motricitatii fine insotite de cantec, desenarea dupa un model dat, in cadrul activitatilor de terapie ocupationala, rularea coltului unui servetel, desenarea dupa contur, scoaterea a 10 carti dintr-un teanc, etc.

In cazul copiilor cu handicap mintal , majoritatea copiilor reactioneaza spontan , cu una din maini( reactie clara), prezinta reactii confuzii- ceea ce inseamna ca unele probe sunt rezolvate cu mana drepta si altele cu mana stanga.

resorturile emotional-afective ale copilului , transforma miscarile si ritmurile in paliere operative, de sudare a actului terapeutic , pe tot parcursul invatarii.

Concluzii

Se stie ca , in general , la copilul normal exista fluctuatii , oscilatii in procesul lateralizarii, semanalate pana pe la varsta de 5 ani . Insa cu cat lateralizarea devine mai puternica , cu atat mai mult se diminueaza instabilitatea.

La handicapul mintal , in raport cu normalul, oscilatiile si instabilitatea se mentin timp mai indelungat , exceptand cazurile foarte clare de prevalenta stanga . Faptul ca procesul de lateralizare se stabileste mai greu la handicapul mintal , se explica prin aceea ca el parcurge stadiile lateralizarii mai lent, iar stadiile de nediferentiere si indecizie sunt mai lungi , o cunoastere precisa poate avea loc la varste cronologice mai mari decat la normal. In cazul handicapului mintal sever, presupunem ca acest proces nu are loc, date fiind leziunile organice severe care fac imposibile procesele de corticalizare si constientizare clara. In consecinta , la handicapul mintal lateralizarea este imprecisa, confuza, instabila-expresie a zestrei sale genetice deficitare, dar si a lipsei exercitiului corespunzator.Asa se explica reactiile lui imprecise , la probele administrate: dreptaci -la nivelul mainii, stangaci la nivelul piciorului ,  dreptaci/stangaci la nivelul ocular.

Tulburarea psihomotrica se integreaza intotdeauna intr-un context de ordin afectiv sau social, deoarece dezvoltarea diferitelor sectoare nu are loc izolat.

Dezvoltarea tonusului si a motricitatii trebuie intelese ca fiind strans corelate cu dezvoltarea emotionala, gestuala si de limbaj.

Pentru diminuarea tuturor deficitelor descrise la nivelul psihomotricitatii copilului handicapat mintal, se impun masuri de reeducare psihomotrica.

Prin exercitiu, copilul isi imbogateste experienta motrica si in acelasi timp aceasta se diferentiaza. Corpul copilului fiind intr-o permanenta stare de receptivitate, faciliteaza realizarea noii achizitii. Am putea spune ca acesta reprezinta campul,suprafata pe care actioneaza toate experientele.Dar bogatia si ritmul acestei asimilari scapa atat parintelui, cat si psihologului.

De aceea este important sa retinem faptul ca tot ceea ce copilul vede, aude, atinge, manipuleaza, din momentul in care el vede , aude contribuie la dezvoltarea sa intelectuala si psihomotrica. si daca ceea ce asimileaza nu este evident in momentul imediat , aceasta se va releva mai tarziu, la nivelul experientei sale globale perceptive, mai fin si mai clar diferentiata, se va vedea apoi la nivelul expresiei sale psihomotrice si desigur , in ansamblu , la nivelul modului sau de comunicare cu lumea.

Reeducarea si relaxarea psihomotrica reprezinta o stiinta terapeutica de mare actualitate . La handicapul mintal sunt necesare masuri speciale de abordare a acestuia ,terapeutul trebuie sa nu dramatizeze contextul in care lucreaza cu copilul ci, sa-i explice acestuia ce are de facut pe baza unor instructaje simple verbo-gestuale.

Meloterapia si psihoterapia de expresie corporala , mijloace complexe de recuperare a psihomotricitatii copilului handicapat mintal

Dificultatile de relationare cu propriul corp ale copilului cu handicap mintal , etichetate ca "tulburare a schemei corporale" , sunt incluse in cadrul mai larg al recunoasterii si identificarii Eu-lui.

coerenta despre sine, stabila , intreaga, iar mijloacele pe care le foloseste pentru a lupta contra anxietatii se reflecta oarecum intr-o constanta tonica, ce participa la unirea sau la ruperea sa de universul inconjurator.

Se pare intr-adevar ca in aceasta zona apare esentiala terapia psihomotrica , iar pregatirea situatiei terapeutice, prin stapanirea si intelegerea pe care o avem despre propria traire , leaga o comunicare care va face poate posibil dialogul corporal dintre subiect si mediul inconjurator.

Anumite aspecte ale tulburarilor psihomotrice se intalnesc foarte frecvent la subiectii cu handicap mintal si anume cele privind schema corporala si structurarea tempo-spatiala. Se pot descrie pentru fiecare caz elementele cele mai caracteristice , insa trebuie subliniata extrema nuantare pe care o prezinta aceasta :de la tulburare usoara, decelabila numai la o examinare atenta, pana la tulburarea evidenta , de la deficitul izolat, la disfunctionalitatea globala. Handicapatii mintal prezinta tulburari ale schemei corporale, perturbari ale orientarii spatio-temporale, intarzieri de maturitate psiho-motorie si imaturizare afectiva .

Pentru obtinerea succesului , atitudinea terapetului are o importanta deosebita. Crearea unui climat special este neaparat necesar pentru ca fiecare copil sa-si poata asuma din plin unele experiente. Acceptarea binevoitoare a comportamentului , lipsa criticilor si mai ales increderea pe care i-o aratam provoaca adesea, printr-un fel de imagine "in oglina" , o modificare a felului de a fi. Anxietatea apare uneori si pune la grea incercare raspunsurile . Cu toate acestea , se pare ca situatia activa a terapiei duce cu timpul la o " dedramatizare" a situatiei si permite copilului sa integreze unele aspecte despre el insusi.

Jocurile si exercitiile de indemanare sunt recomandate , fiind apropiate intereselor imediate ale copilului. Trebuie notat ca ele sunt uneori singurul mijloc de abordare a unor subiecti dificili pentru a se asigura in primul rand participarea acestora. Ele constituie modalitati eficiente care, folosite intre exercitiile speciale cer mai multa concentrare si contribuie la ameliorarea activitatii generale a subiectului.

Jocurile si exercitii de indemanare participa la formarea automatismelor motoriii, la ajustarea dinamica a conduitelor motorii consecutiv evaluarii globale si imediate a situatiei, stimuland astfel capacitatea de perceptie si anticipare. Ele obliga pe executant sa reflecteze la corpul sau, nu numai in spatiu , ci si in timp.Exercitiile ,gradate ca dificultate, amelioreaza performantele si reprezinta un factor important al stimularii determinand aparitia unei dorinte de progres si autodepasire.

Relaxarea ocupa un loc aparte in terapie , participand la ameliorari la nivelul tonusului muscular si a gestului cat si la control mai bun al miscarilor si mai ales la constientizarea experientei sale corporale.

Se pare ca , la copiii foarte mici , se obtine destul de rapid relaxarea musculara, in timp ce la varstele urmatoare este greu sa se mearga dincolo de o senzatie difuza si generalizata.

Deconectarea musculara se obtine intr-un mod relativ usor, copilul invata sa-si stapanesca tonusul muscular , asa cum invata sa-si regleze adaptarile posturale si kinetice.

Meloterapia si psihoterapia de expresie corporala , organizate pe principiile pasilor mici, determina o stare de optimism , de disponibilitate , de angajare a copilului cu nevoi speciale. Pentru ca ele sa devina eficiente , sa modifice comportamentul negativ al copilului cu handicap , psihoterapeutul trebuie sa selecteze exercitii care sa solicite deopotriva capacitatile intelectuale afectiv-volitive si motrice.

O cunoastere a activitatilor muzicale de dans este obligatorie pentru cel care trebuie sa organizeze un demers activ in vederea recuperarii psihomotorii a copilului cu handicap mintal, astfel este necesara selectarea unui cantec , in functie de mesajul transmis, a unei melodii, in functie de starea pe care o induce.

Activitatile muzicale , de gimnastica ritmica, dansurile moderne, si jocurile populare aduc prin continutul cat si prin formele lor de exprimare , o contributie la demersul terapeutic general.

Complexitatea continutului activitatilor artistice , dar mai ales calitatea lor specifica , unica in felul ei, de a pune in miscare resorturile emotional-afective ale copilului , transforma miscarile si ritmurile in paliere operative, de sudare a actului terapeutic , pe tot parcursul invatarii.

Meloterapia si psihoterapia de expresie corporala ca elemente integrate demersului instructiv-educativ, presupun o buna cunoastere a copilului de catre terapeut. El trebuie sa anticipeze parcurgerea concreta a actului de interpretare , act care implica exprimarea fiecarui copil in functie de propria personalitate. Cunoasterea si urmarirea unui anumit plan terapeutic este sarcina fiecarui profesor-indrumator cat si a intregii echipe de specialisti.

Un alt moment obligatoriu in meloterapie si terapia de expresie corporala este selectarea acelor piese artistice care provoaca trairi emotionale puternice , care mobilizeaza si antreneaza intreaga personalitate a elevului.

Trecerea de la activitatea practica, de insusire a unei melodii, a unui dans sau a unor figuri coregrafice- sustinute de complexitatea miscarilor de gimnastica ritmica este partea cea mai importanta din actul terapeutic. Aici intervine maiestria profesorului terapeut , care din fiecare secventa  creaza o unitate stabila in ansamblul intregului act artistic , aplicand principiul pasilor mici ca unitati didactice bine consolidate si suficient de sudate.

Impletirea elementelor programei de educatie fizica , cu cele de dans ritmic, jocuri populare, insotite de melodiile adcvate ridica evident calitatea actului terapeutic si al intregului proces instructiv-educativ. Acestea, asezate cu grija si responsabilitate in opera de influentare educativ-terapeutica, face posibil progresul in sfera abilitatii motrice si generale a elevilor , creandu-se astfel o adevarata emulatie in randul copiilor , participarea cu mare interes si placere pe tot parcursul pregatiriii si mai ales la sustinerea festivalurilor artistice.

De la o clasa la alta , de la un nivel la celalalt, sarcinile pot deveni mai complexe -in raport cu aptitudinile si inclinatiile artistice, stimulandu-se individualitatea elevului, integrarea lui in colectiv , in efortul de invatare , in respectarea unor reguli de disciplina scolara-ajungandu-se in final la progres in actiunea de recuperare.

Activitatea desfasurata de elev , sporeste independenta sa si mareste , in mod evident , gradul de insertie sociala, pregatindu-l astfel pentru confruntarea cu exigentele vietii. Pe tot parcursul actului de invatare si de executie , copilul capata incredere in sine, isi dezvolta vointa si afectivitatea , devine coparticipant la propia sa perfectionare , este mobilizata intreaga sa personalitate , facilitand astfel procesul de integrare in colectivul clasei, a grupei artistice , a mediului social, considerat in ansamblul sau.