Metoda observatiei sociologice

METODA OBSERVATIEI SOCIOLOGICE

Ca stiinta teoretico-empirica, sociologia presupune, inainte de toate, observarea realitatii sociale, in intreaga sa complexitate si diversitate. Obser­vatia reprezinta pentru multi autori una din cele mai importante modalitati de investigare a vietii sociale, sursa indispensabila de date si, totodata, "proba hotaratoare a valorii concluziilor' intr-o cercetare sociologica (V. Miftode, 1995).

Definitia observatiei sociologice. Valoare si limite

Observatia constituie una din metodele de baza ale sociologiei, funda­mentala pentru cunoasterea realitatii inconjuratoare si, totodata, reprezinta o etapa sau un moment al demersului sociologic. Ea completeaza toate celelalte metode de investigatie sociologica: interviul, metoda sociometrica, experimen­tul etc., si permite obtinerea de date si informatii, ca urmare a contactului nemijlocit al observatorului cu obiectul observatiei.

Observatia este o metoda deosebit de utila si valoroasa, cu conditia ca ea sa fie corect realizata. Cum am precizat mai sus, ea permite accesul direct si nemijlocit al cercetatorului la realitatea sociala (obiectul observatiei) si asigura un grad mare de obiectivitate si complexitate a imaginii rezultate. Observatia inregistreaza atat comportamente individuale, cat si colective, in momentul desfasurarii lor, evitand astfel erorile datorate memoriei celor vizati (cum este cazul anchetei sau studiului documentelor); de asemenea, observatia prezinta avantajul ca inregistreaza comportamentele in conditiile naturale de desfasurare a lor (spre deosebire de experiment). In plus, metoda observatiei prezinta avantajul analizei longitudinale a fenomenelor, comportamentelor, proceselor.

Dar, ca orice alta metoda din stiintele socioumane, observatia are si unele dezavantaje. Neajunsul principal consta tocmai in faptul ca necesita timp indelungat; se limiteaza la studiul unor esantioane mici si nu poate patrunde in profunzimea unor comportamente intime (de exemplu, comportamentul sexual). In principal, la nivelul observatiei nu se pot identifica relatiile cauzale, cu un rol decisiv pentru intelegerea si explicarea corecta a realitatii sociale.

De la observatia spontana la observatia stiintifica

Daca ne gandim la distinctia cunoastere comuna-cunoastere stiintifica, putem spune ca acest raport se poate transfera si la nivelul observatiei. In general, in functie de masura in care sunt urmate anumite etape teoretico-epistemologice si respectate regulile unei investigatii stiintifice de teren, se pot distinge doua mari tipuri de observatie: spontana (sau nesistematica) si stiintifica (sau sistematica).

Observatia spontana (sau nesistematica) este observatia realizata la nivel cotidian, ca rezultat al simplului contact al subiectului cunoscator cu realitatea, iar principalele ei caracteristici sunt urmatoarele:

este intamplatoare, neselectiva, nesistematica si insuficient controlata din punct de vedere critic;

este fragmentara, nu retine decat cazuri izolate, rupte de intregul fenomenelor si proceselor sociale;

este vaga si imprecisa, deoarece se realizeaza indeosebi sub influenta sentimentelor si impresiilor;

este subiectiva, dominata de opiniile si interesele observatorului;

este necritica si nu poate fi repetata in acelasi conditii;

de cele mai multe ori, observatia nu este inregistrata in momentul realizarii, ci retinuta in memorie, existand astfel pericolul de a pierde o mare parte din informatii.

Cele mai multe observatii au un caracter spontan, prezinta un anumit interes pentru viata cotidiana, dar ele sunt insuficiente pentru realizarea unor studii stiintifice. De aceea este necesara trecerea la observatia stiintifica (sistematica), observatie realizata in mod deliberat de catre specialisti si ale carei note definitorii pot fi considerate, dupa cum remarca si Henri H. Stahl (1974), urmatoarele:

este fundamentata teoretic, are la baza o conceptie stiintifica despre lumea inconjuratoare;

este sistematica si integrala, vizand totalitatea aspectelor fenomenului sau procesului studiat;

este metodica, condusa dupa anumite reguli;

este repetata si verificata, asigurand un grad mare de obiectivitate in aprecierea fenomenelor;

este analitica, procedeaza la descompunerea obiectului observat in elementele lui componente si apoi trece la evidentierea intregului;

datele si informatiile rezultate in urma observatiei sunt inregistrate intr-o fisa de observatie, in vederea prelungirii lor ulterioare.

Trebuie subliniat faptul ca, datorita specificului realitatii sociale in cercetarea fenomenelor si proceselor care o caracterizeaza, distinctia intre observatia spontana si cea stiintifica nu este usor de facut, de cele mai multe ori observatia nesistematica fiind identificata cu o cunoastere veritabila a realitatii sociale.

Tipuri de observatie

Numerosi autori au incercat sa gaseasca diferite criterii de clasificare a procedeelor de aplicare a metodei observatiei, care au dat tot atatea tipuri de observatie.

Madeleine Grawitz in Methodes des scienes sociales (1972), pornind de la criteriul sistematizarii, delimiteaza trei tipuri de observatie: nonsistematizata, elaborata (sau sistematizata) si intarita, la care adauga un al doilea criteriu, posibilitatea de cuantificare, dupa care se disting doua tipuri de observatie: calitativa (pe care o recomanda in studiul fenomenelor complexe) si cantitativa (care permite generalizarea statistica).

Dupa alti autori, observatia se imparte in observatie controlata si observatie necontrolata, observatie participativa si observatie nonparticipativa, observatie directa si observatie indirecta, slab structurata si puternic structurata, observatie de teren si observatie de laborator etc.

Lazar Vasilescu (1986,pag.213) evidentiaza faptul ca observatia se diferentiaza in functie de obiectul cererii, tehnica de inregistrare aplicata si pozitia observatorului, variante din combinarea carora rezultata trei tipuri de observatie: structurata, nedistorsionata si participativa.

Exemplele pot continua, insa noi ne vom opri doar asupra catorva din criteriile de clasificare a observatiei, mai des utilizata in cercetarile sociologice.

Astfel:

a) Dupa gradul de structurare, observatia poate fi nestructurata (sau slab structurata) si structurata.

Observatia nestructurata (sau slab structurata) constituie, in general, primul pas in cercetarea sociologica de teren; ea se realizeaza fara a se urmari anumite directii de observare si se intalneste atat in cercetarile de teren, cat si in studiile de laborator.

Metoda a fost aplicata in monografiile realizate de Dimitrie Gusti, iar Henri H. Stahl realizeaza o excelenta descriere asa in lucrarea Tehnica monografiei sociologice

Observatia se realizeaza fara a avea o schema dinainte stabilita, o serie de categorii sau ipoteze specifice, ele urmand a fi elaborate pe parcursul cercetarii sau la sfarsitul acesteia. Rezultatul unei astfel de observatii este, fie o descriere, fie o explicatie cat mai complexa a fenomenului studiat.

Observatia structurata, ca si cea nonstructurata, se poate aplica in cercetarile de teren, dar si in studiile de laborator. Ea presupune existenta unei grile de categorii si ipoteze dinainte stabilite, observatia realizand, fie clasificarea datelor, a materialului obtinut, in respectivele categorii, fie testarea ipotezelor. Septimiu Chelcea (1998) intelege prin aceste categorii de observatie "clase de fapte si fenomene omogene, in care sunt reuniti indicatori relevanti si care permit, prin codificare, analiza statistica a proceselor si relatiilor sociale'.

b) Dupa gradul de implicare a cercetatorului in sistemul studiat, observatia poate fi neparticipativa (sau externa) si participativa (sau coparticipativa).

Observatia neparticipativa (sau externa) indica situarea observatorului in afara sistemului sau grupului supus observatiei, rolul sau de martor la tot ceea ce se intampla; ea este recomandata in cazurile in care este dificil accesul cercetatorului in colectivitatea care urmeaza a fi studiata (spre exemplu, institutiile politice, religioase, militare etc.). Observatorul nu perturba in nici un fel desfasurarea normala a activitatii grupului observat, obiectivitatea si neutralitatea lui fiind, astfel, garantate in mare masura. In schimb, este dificila realizarea unei observari continue, pe timp indelungat, fapt pentru care se procedeaza la o selectie, o limitare, doar asupra unor aspecte exterioare, de suprafata, ale grupului respectiv.

Observatia neparticipativa este intalnita, cu precadere, in studiile realizate in laborator.

Observatia participativa (sau coparticipativa) presupune din partea observatorului a lua parte constient si sistematic la viata grupului studiat, deci presupune integrarea acestuia in cadrul grupului si ea este specifica cercetarilor de teren. Cercetatorul poate indeplini in cadrul acestui tip de observatie mai multe roluri (S. Chelcea,1998), si anume:

totalmente participant (cercetatorul ascunde rolul sau de observator si se integreaza in colectivitatea studiata cat mai mult posibil);

participant ca observator (isi dezvaluie rolul de cercetator, dar timpul sau este consacrat, in special, activitatilor grupului);

observator ca participant (reduce aceste activitati in favoarea cercetarii propriu-zise);

totalmente observator (nu se implica in viata grupului si nu intervine in desfasurarea fenomenelor studiate).

Observatorul este privit ca un membru al grupului si, ca urmare, ceilalti membri ai grupului nu manifesta nici un fel de retineri fata de acesta, iar observarea fenomenelor si proceselor sociale se realizeaza in mod natural.

Acest tip de observatie prezinta unele avantaje, iar cel mai important este faptul ca face posibila patrunderea in profunzime, surprinderea resorturilor intime ale vietii grupului si se poate realiza un timp mai indelungat. In schimb, exista riscul perturbarii activitatii normale a grupului si alterarii neutralitatii si obiectivitatii cercetatorului, printr-o identificare prea mare a acestuia cu grupul observat.

Observatia participativa este considerata o observatie calitativa, preocupata in special de culegerea datelor concrete, are un caracter descriptiv, de redare cat mai fidela si completa a situatiilor, fenomenelor si faptelor sociale, in desfasurarea lor naturala.

c) In functie de durata observatiei, putem distinge observatia continua si cea instantanee (sau esantionata).

Observatia continua se desfasoara vreme indelungata, permitand surprinderea grupului supus observatiei intr-o varietate de situatii, ipostaze si manifestari; este posibil de realizat, in special ca observatie participativa.

Observatia continua se refera la perioade limitate din viata unei colectivitati si doar la anumite aspecte ce o caracterizeaza, deoarece este imposibil sa cuprinzi intr-un fapt de observatie toate elementele specifice acelei colectivitati sau unui individ. In consecinta, este o observatie dificil de realizat, destul de costisitoare si, de obicei, se recurge la selectarea unitatilor semnificative care urmeaza a fi studiate.

Observatia instantanee (sau esantionata) se bazeaza pe tehnica sondajului, este un fel de fotografiere a grupului la un anumit moment. Ea este relativ comoda, usor de realizat, fara perturbarea comportamentului celor 100 studiati, dar prezinta riscul de a surprinde grupul intr-o situatie atipica, ce nu caracterizeaza comportamentul obisnuit.

Septimiu Chelcea (1998) subliniaza ca "marele avantaj' pe care il ofera utilizarea acestui tip de observatie il constituie posibilitatea de a "stabili lista operatiilor ce se efectueaza si ponderea fiecarei operatii', precum si compararea a "ceea ce efectiv se face cu ceea ce este prevazut a se face'. Desigur, toate acestea se pot obtine cu un anumit grad de precizie, considerat acceptabil pana la valoarea de 0,05%, daca avem in vedere urmatoarea formula de calcul:

P² = 4 x [(1 - p) : (N. p)],

Unde P este gradul de precizie, p reprezinta procentul operatiilor stabilit prin observatii anterioare, iar N este numarul de observatii efectuate.

Daca dorim sa stabilim numarul de observatii necesare, plecand de la un anumit grad de precizie (de obicei 0,05), formula apare sub forma:

N = (4 : P²) . [(1 - p) : p].

Fixarea intervalelor de timp dintre doua observatii instantanee depinde de mai multi factori, si anume: ponderea operatiilor in cadrul elementelor etc. In final se completeaza o fisa de observatie, care cuprinde, pe langa elementele de mai sus (precizia, numarul observatiilor, continutul observatiei etc.) si unele informatii suplimentare, cu rol explicativ.

d) Luand in considerare natura observatiei realizate, modul cum se tin datele si informatiile despre realitatea supusa investigatiei, intalnim observatia directa si cea indirecta.

Observatia directa este cea obisnuita, realizata de catre observatorul calificat din punct de vedere profesional si nu presupune decat existenta simultana atat a obiectivului observatiei cat si a observatorului.

Observatia indirecta presupune si ea o relatie intre observator si obiectul observatiei, cu singura precizare ca acest obiect, in realitate, doar intermediaza legatura dintre observator si realizarea sociala. Pentru a intelege mai bine, cand vorbim de observatie indirecta ne referim la observarea unor obiecte materiale, a unor documente sociale care ne pot da informatii despre un aspect al vietii sociale trecute sau la care nu avem acces in mod direct, observatia opiniilor subiectilor sau reactiilor acestora etc.

e) In fine, in functie de gradul de extensiune si de profunzime al observatiei putem distinge observatia extensiva si cea intensiva.

Observatia extensiva vizeaza un numar mare de aspecte ce compun realitatea sociala supusa investigatiei si permite identificarea si inventarierea lor; este mai mult o prospectare a acestora decat o investigare temeinica a lor. De fapt, aceasta permite selectarea aspectelor semnificative, asupra carora cercetatorul trebuie sa se concentreze ulterior si sa realizeze o observatie in profunzime, intensiva.

Deci, putem spune ca observatia intensiva se opreste asupra unui numar redus, selectat, de aspecte ale aceleiasi realitati, aspecte observate in mod continuu, constant si timp indelungat. Astfel, obiectul observat este surprins intr-o multitudine de ipoteze, eliminandu-se riscul de a surprinde grupul intr-o situatie accidentala, care nu il caracterizeaza. Dar, necesitatea realizarii continue si in timp indelungat a acestui tip de observatie, sunt motive pentru care observatia intensiva nu este foarte mult utilizata in investigatiile sociologice, preferandu-se alte tipuri de observatie, de exemplu cea instantanee, care permite obtinerea rapida a informatiilor.

Instrumente utilizate in observatia sociologica

Datorita complexitatii si varietatii realitatii sociale, nu exista instrumente de cercetare universal valabile, standardizate. Fiecare sociolog este obligat sa-si construiasca propriile instrumente de lucru, potrivit obiectivelor urmarite, resurselor disponibile si particularitatilor domeniului investigat.

In cazul observatiei sociologice putem vorbi, in primul rand, de ghidul de observatie, ca instrument de lucru ce urmareste culegerea de informatii si care ar trebui sa cuprinda in structura sa elemente cum ar fi:

delimitarea temei si a obiectivelor urmarite;

ipotezele utilizate;

.populatia sau unitatea sociala (persoana, grup, familie, organizatie etc.) supusa investigatiei;

.timpul de observatie preconizat a se utiliza;

.modalitatile de inregistrare a datelor de observatie, in functie de natura acestora si de ritmul derularii faptelor sau fenomenelor observate.

Alaturi de ghidul de observatie, fisa de observatie este un alt instrument destinat inregistrarii efective a datelor de observatie si ea cuprinde, de regula, urmatoarele elemente:

.locul desfasurarii observatiei;

timpul realizarii observatiei (cu precizarea momentului de inceput si a momentului incheierii acesteia;

consemnarea datelor observatiei.

In legatura cu acest din urma aspect, trebuie mentionat faptul ca datele si informatiile obtinute in urma observatiei se refera la trei mari categorii de probleme:

fapte, manifestari, obiecte;

actiuni, activitati, comportamente, reactii;

opinii, atitudini, mentalitati.

"Talentul si experienta sociologului constau tocmai in capacitatea lui de a observa aceste expresii ale socialului, ale oamenilor si ale colectivitatilor de oameni in viata lor obisnuita, la locul de munca, acasa, in locurile publice, de petrecere a timpului liber etc.' ( V. Miftode,1995).

Regulile observatiei sociologice

Indiferent de tipul de observatie utilizat, cercetatorul trebuie sa-si puna o serie de intrebari, cum ar fi: ce anume trebuie observat, cum se inregistreaza faptele de observatie, care este relatia adecvata ce trebuie sa se stabileasca intre observator si obiectul observat etc. Mai mult decat atat, este necesar ca observatorul sa respecte o serie de reguli, in vederea realizarii unei observatii riguroase, stiintifice. Theodore Calpow (dupa S. Chelcea, 1998) aprecia ca putem include intre aceste reguli urmatoarele aspecte:

inainte de inceperea observatiei propriu-zise, cercetatorul trebuie sa se familiarizeze cu obiectele cercetarii;

tehnicile de observare si procedeele de notare a faptelor de observare trebuie formulate cu precizie;

.observatorul trebuie sa noteze faptele de observatie, in limita posibilitatilor, la fata locului, pe teren;

notele de observatie nu trebuie sa continue sa contina opiniile, parerile personale si remarcile cercetatorului; acestea pot fi trecute separat, intr-o alta rubrica sau in fisa de observatie;

notele de observatie trebuie revazute, adaugite si corectate, in functie de situatie;

observarea trebuie sa se realizeze continuu si sistematic, urmarind obiective precis formulate;

faptele de observatie trebuie luate asa cum sunt, cum se manifesta ele, in totalitatea lor si in interrelatia in care se manifesta si se produc;

pentru ca observatia sa aiba valoare stiintifica, ea trebuie sa aiba ca baza o pregatire teoretica profunda, un cadru teoretic care sa o ghideze, iar datele obtinute sa fie bine grupate si sistematizate etc.

Observatia nu este o simpla metoda care ne da imaginea la un moment dat a realitatii, ea este mai mult decat atat, este o metoda care conduce la cunoasterea si intelegerea acestei realitati, la surprinderea dar si la explicarea celor observate.

BIBLIOGRAFIE

CHELCEA, Septimiu, MARGINEAN, Ioan, CAUC, Ion, Cercetarea sociologica, Editura Destin, Deva, 1998.

GRAWITZ, Madeleine, Methodes des scriences sociales,

MIFTODE, Vasile, Metodologia sociologica, Editura. Porto - Franco, Galati, 1995.

STAHL, Henri Henri, Tehnica monografiei sociologice,

STAHL, Henri Henri, Teoria si practica investigatiilor sociale, vol. 1, Editura Stiintifica si Enciclopedica, Bucuresti, 1974.

VLASCEANU, Lazar, Metodologia cercetarii sociale. Metode si tehnici, Editura. Stiintifica si Enciclopedica, Bucuresti, 1986.