Invatarea - forma de comunicare

Invatarea - forma de comunicare

1. Sistemul psihic uman- sistem comunicational

Natura comunicationala a psihicului pune in evidenta natura sa informational-energetica.

Informatia - este un concept de maxima generalitate, alaturi de materie si energie; ea implica o interactiune (reala sau virtuala) de tip comunicational, ce intervine intre o sursa emitatoare si un destinatar receptor. In sens general, orice obiect sau fenomen considerat fizic, poate fi emitator de informatie potentiala. N. Wiener, (1948) arata ca orice relatie informationala este mijlocita prin purtatori materiali si modificari energetice, insa continutul ei nu depinde de natura suportului substantial-energetic, acelasi mesaj putand fi transmis pe variate cai si stocat prin diverse mijloace.

Informatia se caracterizeaza prin faptul ca reduce o incertitudine in relatia subiectului cu lumea reala, masoara gradul de noutate al continutului unei comunicari). Ea este o masura a organizarii sistemului, deci a sinergiei si finalitatii.

Cantitatea de informatie a unui mesaj poate fi calculata prin formula: I = log ₂ 1/p (unde I este informatia continuta in mesaj iar p - este probabilitatea de aparitie a evenimentului). Deci, asa cum rezulta din aceasta formula, cantitatea de informatie a unui mesaj este cu atat mai mare, cu cat improbabilitatea aparitiei evenimentului este mai mare. Cu cat un mesaj este mai "neasteptat", mai putin probabil, cu atat el comunica mai multa informatie sistemului.

In conceptia lui Tudos St. (2001), informatia este un fenomen de natura subiectiva: ea rezulta in urma unei interactiuni comunicationale dintre subiect si mediu, ceea ce presupune vehicularea acesteia intre doua entitati: sursa emitatoare (ce produce evenimente) si receptorul (sistem psihic uman) care primeste si decodifica mesajul. Gradul diferit al probabilitatii de aparitie a diferitelor evenimente pentru subiect face ca realitatea respectiva sa fie purtatoare de informatie sau nu (caz in care mesajul este redundant).

Extragerea informatiei din mediu este, de fapt, legata de trebuintele fundamentale de explorare, de stimulare senzoriala, de decodificare, anticipare si, in ultima instanta, de dorinta de a obtine beneficiu. Ea este generata, de o serie de factori: interni, subiectivi (cum sunt: interesul, nevoia de stimulare, curiozitate etc) si obiectivi: (de exemplu caracteristicile situatiei externe prin care prezinta interes pentru subiect, valentele obiectului).

In aceeiasi directie, S. Herman (2002) considera ca informatia este relevanta atunci cand exista un receptor capabil sa o inteleaga dar, pentru aceasta, trebuie el insusi sa posede o anumita informatie ceea ce duce la reformularea problemei: ceea ce conteaza nu e doar cantitatea de informatie ci semnnificatia ei interpretata pe baza unei alte informatii.

"Daca mesajul este unic posibil in situatia data si transmiterea lui era sigura el nu contribuie la inlaturarea nici unei incertitudini si, obiectiv, nu aduce cu sine o informatie" 1 subliniaza M. Golu, (1975).

Asimilata de sistem, informatia creste capacitatea de adaptare la mediu prin cresterea capacitatilor anticipative si predictive subiectului si combaterea dezorganizarii sistemului.

In conceptia lui Tudos St. (2001), informatia asimilata duce la generarea a doua tipuri de situatii: o situatie "exploziva" caracterizata prin organizare informa-tionala si descarcare energetica si o situatie imploziva - caracterizata prin dezorganizare informationala si incarcare energetica.

Sistemul psihic uman se construieste (dupa M. Golu, 1975), in procesul comunicational- geneza sa presupunand o 'dubla comunicatie':

- elementele ilustratoare - actiuni de insotesc comunicarea si care ilustreaza continutul verbal al mesajului;

- manifestari afective - indicii non-verbale si paraverbale care dezvaluie trairile afective;

- elemente reglatoare - indicii non-verbale si paraverbale pe baza carora se realizeaza interactiunea;

- elemente de adaptare - caracteristici individuale care permit oamenilor sa se descurce in anumite situatii (cum ar fi diferitele miscari de descarcare: de exemplu reactia unor persoane, atunci cand sunt tensionate, de a se juca cu creionul sau cu inelul, de a-si trece mana prin par etc; de asemenea, reactia la o durere intensa, de leganare inainte-inapoi, este explicata de autori prin regresia inspre experienta copilului, care era leganat ca sa se linisteasca).

Expresie si comunicare prin miscare:

Din M. Epuran, V. Horghidan Psihologia educatiei fizice. Buc., ANEFS, 1994:

M. Epuran evidentiaza faptul ca actele si actiunile motrice sunt informatii pentru sine si pentru altii. 'Se cunoaste faptul ca muschii sunt nu numai organe de executie, ci si de semnalizare a starii lor interne. Pe aceasta proprietate se bazeaza posibilitatea coordonarii, adaptarii si corectarii miscarilor chiar in timpul efectuarii lor.    Pe plan intern, pentru sine, aceste informatii duc la structurarea schemei corporale, coordonarii, lateralitatii, echilibrarii etc (laturi ale psihomotricitatii). Pentru altii, ele sunt constituite ca mijloace de comunicare spontane sau intentionate in gesturile cu caracter 'profesional' (acuratete, precizie, coordonare, viteza, tempou, fluenta cu care se executa miscarile specifice tehnicii sportive), si cu caracter comportamental general (postura, mersul, gestica- reflectand unele caracteristici genetice de energie, moliciune, mobilitate, suplete, lentoare etc). In procesul pedagogic, demonstratia, filmul, sau inregistrare magnetica, realizeaza cunoasterea intuitiva a ceea ce trebuie realizat sau s-a realizat. Executiile accentuate, caricaturale chiar, pun 'sub lupa', unele detalii ale miscarii, evidentiidu-le expresiv sau sugestiv. Utilizarea informatiilor furnizate de miscare si reactiile ei fiziologice au in antrenamentul sportiv, au condus la constituirea biofeed-back-ului ca unul din procesele cele mai importante de psihoreglare. Exersarea cu ochii inchisi, practicata in invatarea unor secvente limitate ale exercitiilor utilizeaza o informatie proprioceptiva neconditionata de informatia vizuala si determina o diferentiere mai fina a componentelor senzoriale ale miscarii.

Miscarea corporala a constituit intotdeauna un mijloc de expresie si de comunicare interumana. In conceptia lui Allport, orice actiune are atat o dimensiune expresiva, cat si una actionala. Aspectele actionale privesc indeplinirea efectiva a unei sarcini: calitativ, prin ceea ce se face si cantitativ prin forta masurabila a acestei manifestari. Dimensiunea expresiva se refera la calitatea, modul sau stilul realizarii actului si este evaluata in functie de impactul cu constiinta noastra.

u Comportamentul expresiv- reprezinta stilul deprinderilor si obisnuintelor de miscare (maniera de actiune) si cuprinde in el vocea, expresia fetei, postura, atitudinile, gesturile si mersul. Practicarea exercitiilor fizice contribuie la formarea capacitatii de conducere a miscarilor, de stapanire a lor si de utilizare a lor nu nuami actionala ci si expresiva.

u Calitatile de comunicare ale miscarii se manifesta in contextul social. Psihologia genetica a subliniat importanta comunicarii prin miscare la copii, mai ales in faza preoperationala, cand doresc sa exprima sau sa comunice ceva.

u Miscarea expresiva intentionata dobandeste semnificatie si devine un joc informational la care participa doua persoane, joc in care elementele verbale si neverbale sunt intentionat 'anuntate' sau 'emise'. Acest gen de comunicare neverbala a primit numele de kinezie, insemnand 'studiul sistematic al modului in care fiinta umana comunica prin intermediul corpului, miscarii sau gesticii'.Cercetarile au evidentiat faptul ca ochii, fata si miscarile corpului, in general,  sunt mai edificatoare in privinta naturii emotiilor si sentimentleor decat comportamnetul verbal.

u in relatiile interspecifice generale, 'spatiul personal' se constituie ca o componenta, cu origine atat filogenetica cat si ontogenetica. (in sport, acest spatiu este dat, in mare masura prin regulament). P. Parlebas a dezvoltat o teorie a spatiului psihomotor si sociomotric si a comunicarii in acest spatiu. El introduce si notiunea de contracomunicare, pentru actiunile opozitive ale adversarilor.

( M. Epuran, V. Horghidan, Psihologia educatiei fizice. Buc., ANEFS, 1994)