Invatarea - principala activitate in scoala

INVATAREA - PRINCIPALA ACTIVITATE IN SCOALA

Invatarea este o forma fundamentala de activitate umana si presupune o relatie a individului cu mediul. Jocul , principala activitate a copilului , este o forma specifica si extrem de complexa de invatare , care duce la elaborarea de noi comportamente , constituie modalitati din ce in ce mai adecvate de raspuns la solicitarile externe , comportamente dobandite pe cale individuala si pe baza exersarii.

Invatarea scolara produce modificari in comportamentul elevilor ca urmare a organizarii pedagogice , a experientelor de cunoastere , de actiune si afectiv - motivationale. Invatarea este supusa rigorii si controlului sistematic al cadrului didactic. Invatarea poate fi analizata ca proces, produs sau ca functie de anumiti factori, anumite conditii. Spunem ca invatarea este un proces deoarece este o activitate care se deruleaza in timp, produce o suita de transformari care se realizeaza in plan cognitiv, afectiv, psihomotor. Este o inaintare progresiva sau in spirala pe calea cunoasterii, ducand la dezvoltarea unor insusiri esentiale ale fiintei umane.

Modificand comportamentul, invatarea este conditionata de experienta noua pe care o traieste sau o dobandeste la un moment dat cel ce invata.Succesul invatarii consta in angajarea totala a elevului in procesul de invatare prin trairea experientei date.

De exemplu, lectura unei carti ori ascultarea unei lectii nu inseamna invatare daca nu capteaza interesul si atentia elevului.

Numai o experienta traita cu intensitate este in masura sa declanseze o noua experienta capabila sa genereze invatarea temeinica.

Intreaga invatare are un caracter pregatitor pentru munca si viata, pentru integrarea subiectului in activitateasocial - profesionala mai tarziu. O prima veriga a modelului invatarii o reprezinta formarea la subiectul care invata a pregatirii motivationale si intelectuale pentru invatare. Pregatirea motivationala depinde de multe conditii: gradul de evolutie motivationala, nivelul dezvoltarii psihice, gradul dezvoltarii intelectuale.

Evolutia in varsta nu maturizeaza motivatia, la fel cum o invatare motivata poate sa apara si la subiectii de varste mici. In invatarea complexa, orice actiune sau activitate de invatare este o veriga dintr-un lant de actiuni si deci motivatia initiala a invataturii, concretizata in activitatea motivationala, se suprapune motivatiei de intarire.

Activitatea motivationala contribuie la pregatirea pentru actiune a celorlalte comportamente psihice. Subiectul va declara mecanismul autoprotejarii afective spre asociere la ceea ce isi propune sa realizeze, nivelul asteptarii.

Invatarea ramane insa un proces de autocontrol si autoreglare, dependent de asimilarea si interpretarea informatiilor atat pe parcursul secventelor de invatare, cat si la finalizarea activitatii in ansamblu.Respectarea acestor conditii acopera eficienta actului invatarii.

O data cu invatarea de concepte, reguli, operatii intelectuale, invatare senzorio - motorie, elevul este supus unui proces de invatare sociala, ceea ce presupune insusirea unui comportament adecvat cerintelor exterioare ale mediului si societatii si unor atitudini corecte in viata sociala astfel incat, odata formate, tanarul sa aiba o personalitate care sa-i permita sa se integreze in societate.

Invatatura sociala se realizeaza acasa, in grupul de prieteni, si are la baza educatia morala care induce subiectului un comportament adecvat.

E GREU SA FII SCOLAR!

Pentru unii copii, a fi scolar reprezinta o grea incercare : programa incarcata, teme cu duiumul, stres.

Mediul scolar difera considerabil de cel familial, din care provine copilul: orare ferme, invatare zilnica, un colectiv de copii cu comportamente variate etc. Totul implica solicitari si asumare de responsabilitati; trebuie insusite roluri si statute diferite de cele de acasa. De aceea copilul prea dependent de familie se adapteaza greu si uneori drumul sau este mai anevoios si mai stresant decat al celorlalti.

Elevul trebuie sa aiba capacitatea de a se supune unor norme, reguli, sa-si formeze unele deprinderi de comportare civilizata, o anumita independenta comportamentala si afectiva.

Copilul dependent nu este capabil sa se afirme prin procesul de invatare, de multe ori nereusind nici macar sa se implice in acest proces, fara a discerne ceea ce este important pentru el.

Din cauza lipsei de incredre, el intra intr-o stare de panica si anxietate ori de cate ori ii sunt retrase suportul extern si ajutorul. Mai mult, lipsa increderii in sine poate determina formarea unei imagini gresite despre copil, datorita modului sau de a reactiona - devine mai lent cand doreste sa realizeze o sarcina noua sau, pur si simplu, renunta atunci cand aceasta este mai dificila. Diminuarea atentiei fata de sarcinile scolare si tendinta de a cauta ajutor extern pot fi insotite, atunci cand subiectul este mai dificil, de tendinta de a da vina pe ceilalti pentru propriul insucces.

Neincrederea in sine reprezinta unul dintre factorii cei mai importanti ai esecului scolar.

Independenta in actiune nu apare in mod spontan. In consecinta, adultii nu trebuie sa se cufunde intr-o asteptare pasiva si nici sa persevereze in ignorarea nevoii de ajutor, de sprijin resimtite de copil. Primul pas pe care orice adult trebuie sa-l parcurga in relatia sa cu copilul dependent este de a-l face sa se simta in siguranta, de a-l ajuta sa abordeze sarcinile de invatare. In aceasta etapa trebuie sa-i oferim copilului spre rezolvare sarcini cu posibilitati limitate de alegere, pentru a-i forma sentimentul de persoana ce poate actiona fara suport extern.

Pe parcursul interactiunii cu copilul, un loc deosebit de important il detine aprobarea sociala, care are menirea motivarii, a dinamizarii, a desprinderii lui de ceilalti in procesul realizarii independente a unor actiuni cu semnificatie pentru sine. Recompensarea sociala trebuie realizata si ea gradat: la inceput laudand copilul pentru comportamentele bune, independente de ceea ce dorim sa realizam, apoi pentru initierea unor sarcini de invatare, in vederea atingerii obiectivului propus. Desi exista multi adulti care nu au incredere in metoda laudei, ea poate fi deosebit de eficienta atat in familie, cat si la scoala.Orice copil raspunde bine la incurajarea autentica, venita mai ales din partea celor pe care el ii iubeste, ii respecta, doreste sa-i multumeasca.

Un alt pas in desprinderea copilului din dependenta fata de ceilalti consta in a-l invata cum sa rezolve probleme, cum sa gandeasca cu privire la ce are de facut, sa invete ca incercarile sale de a lua decizii sunt adecvate si ca deciziile se bazeaza pe descoperirea elementului esential. Dialogul va avea la baza intrebari clare, precise: "Vei face asa sau asa?", "Cum ai mai putea proceda altfel ?", "Cum este indicat sa nu procedezi ?".

Independenta achizitionata trebuie mentinuta, lucru realizabil daca vom retine ca orice copil se dezvolta echilibrat prin incurajare si nu prin dezaprobare, prin lauda si recompensa mai mult decat prin pedeapsa.

Nimic nu e simplu cand e vorba de copil si educatie.

CLIMATUL EDUCATIV SI INFLUENTA LUI ASUPRA

FORMARII PERSONALITATII COPILULUI

Atmosfera calda si de intelegere in familie reconforteaza si creeaza climatul necesar pentru munca intelectuala a scolarului. Lipsa de intelegere, severitatea, exigenta prea mare sau "dadaceala" au efecte daunatoare asupra copilului care se afla in tensiune nervoasa, mai ales in perioada testelor de evaluare sau spre sfarsitul semestrelor, cand starea de oboseala incepe sa se instaleze.

Datoria parintilor este de a-i ajuta: copiii pot si trebuie sa invete "cum" trebuie sa-si pregateasca lectiile, cum sa-si organizeze munca, timpul, viata.

Ca parinti iubitori putem face si greseli in educarea copiilor, incat dorindu-le binele,sa le facem rau. Unii parinti sunt prea grijulii, cautand sa-i protejeze si sa-i rasfete mereu. Traind intr-o astfel de atmosfera devin fricosi, lipsiti de initiativa, sunt tot timpul "agatati de fusta mamei"; in acelasi timp insa, devin mici tirani, devin pretentiosi, neascultatori, greu adaptabili la regulile vietii sociale, in afara casei, intre colegi.Daca parintii sunt foarte severi, cu o atitudine permanenta de duritate, copiii sufera. Ei sunt continuu lipsiti de duiosie, de afectiune, traiesc permanent cu teama in suflet, stare care duce la aparitia unor tulburari de dizarmonii ale dezvoltarii sale psihice, ale personalitatii. Acesti copii vor deveni la randul lor plini de asprime fata de cei din jur, iar relatiile lor sociale vor fi intotdeauna lipsite de afectiune.

Unii parinti gresesc in educarea copiilor prin schimbarea frecventa a atitudinii: cand sunt prea severi, cand prea ingaduitori.Sunt mai rare familiile in care ambii parinti sunt in acelasi timp fie prea aspri, fie prea blanzi. Adesea, tatal si mama pot avea atitudini diferite fata de copil: unul prea sever, altul protector, gata de a-l rasfata si apara fata de excesele impuse de celalalt parinte.

Foarte frecvent, o astfel de situatie este creata prin diferenta de atitudine intre parinti si bunici, acestia din urma protejand copilul fata de cerintele disciplinare ale parintilor. In aceste cazuri copiii sunt nelamuriti, nehotarati cu privire la ce este bine si ce este rau, avand o comportare neechilibrata si oscilanta, neputand intelege ce atitudine sa ia in diferite ocazii, in familie sau in relatiile cu strainii.

Lipsa de supraveghere, dezinteresul, indiferenta fata de ceea ce gandeste copilul este o alta mare greseala educativa, care duce adesea la pierderea lui de sub control, acesta devenind un copil-problema din punct de vedere social.

In familiile dezorganizate copiii sufera si prezinta tulburari nervoase, de somn, de pofta de mancare, sunt tristi, nelinistiti. Astfel de reactii au copiii in cazul cand parintii se cearta frecvent, nu se inteleg, dar mai ales in cazul familiilor incomplete (prin deces, divort, lipsa indelungata a unuia dintre parinti).

Deosebite probleme se ridica in familiile reconstituite printr-o noua casatorie, intre copilul din prima casatorie si tatal sau mama vitrega, intre copiii proveniti din casatoria anterioara a celor doi parteneri. Daca nu dau dovada de intelegere, de afectiune, daca nu incearca sa si-i apropie, sa-i priveasca apropiat, acestia devin dezadaptati, tristi, retrasi sau incapatanati, neascultatori, ambele forme de reactie determinand scaderea randamentului scolar, obtinerea de note slabe la invatatura.

Psihicul copilului este sensibil fasa de situatiile anormale care se petrec in familie.El simte cele mai mici schimbari de afectiune fata de el si intre parinti, este puternic tulburat de certuri, neintelegeri.

Pentru buna dezvoltare a copilului, pentru formarea unei personalitati armonioase, caldura caminului parintesc, afectiunea parintilor, intelegerea familiala sunt esentiale. In cresterea, educarea si formarea acestuia este nevoie de mult tact, de o imbinare corecta a intelegerii si afectiunii cu autoritatea parinteasca, astfel incat sa lucreze disciplinat, dar cu placere, respectandu-si si iubindu-si parintii. Daca sunt neascultatori sau gresesc uneori, sa-i "pedepsim cu vorba", sa le explicam calm si cu fermitate ce au gresit, vorbindu-le ca unor "prieteni" care ne inteleg si pe care-i iubim. Sa nu insultam, sa nu lovim copilul care a gresit, el se va speria, nu ne va mai respecta, iar cu timpul se va obisnui cu bataia, se va indeparta sufleteste de noi.

Atunci cand copilul aduce note mari, sa-l rasplatim cu multa afectiune, bucurandu-l cu laude, dar sa nu conditionam obtinerea unor daruri, obiecte mult dorite, de rezultatele la invatatura si nici sa nu exageram rasplata, acordandu-le prea multa independenta de la o varsta mica.Vom obtine in acest fel modificarea in rau a comportarii copiilor, care devin neascultatori, incapatanati, nestapaniti.

"Meseria" de parinte este grea. De aceea trebuie sa fim buni parinti, plini de afectiune, pentru ca grija si eforturile noastre sa fie rasplatite prin dragostea si bunele rezultate ale copilului armonios dezvoltat psihic si afectiv. Adevarata caldura familiala se intalneste in familiile in care parintii sunt in bune relatii, se preocupa suficient, cu dragoste, dar si cu autoritate parinteasca de copiii lor, pentru care sunt si trebuie sa ramana modele vii, exemple demne de urmat.

O mare importanta are si nivelul de instruire, bagajul de cunostinte al parintilor, pentru buna educare si pentru a putea ajuta in pregatirea lectiilor acasa.

Sa avem grija sa nu rezolvam noi, parintii, temele copilului, ci doar sa-l ajutam, sa-l indrumam prin explicatii cat mai corecte si clare. Parintii care rezolva singuri problemele, deseneaza sau scriu, care practic il inlocuiesc in munca fac o mare greseala: copilul ramane dependent, nu se obisnuieste sa judece si sa lucreze singur, devine comod, rasfatat si, cu varsta, va deveni lenes.

Prin mentinerea unor legaturi permanente, stranse cu scoala, cu invatatorul, ca si prin urmarirea cu atentie discreta a prieteniilor pe care le leaga in timpul liber, intervenind la timp, ferm, dar bland, pentru a-l feri de exemple si comportari rele, parintii pot avea mai multa siguranta in educarea copilului lor, in conturarea, formarea, dezvoltarea personalitatii acestuia.

FORME SI CAUZE ALE INADAPTARII SCOLARE

Ramanerea in urma la invatatura se manifesta prin neadaptarea la efortul scolar si prin nesincronizarea la ritmul de lucru al lectiei. Formele inadaptarii scolare sunt:

esecul scolar

imaturitatea scolara

inteligenta scolara de limita

anxietatea

instabilitatea psiho-motorie si emotionala

tulburari instrumentale

tulburari de conduita.

Nereusita copilului intr-o activitate determina scaderea nivelului de aspiratie a lui, nereusita repetata favorizeaza conduite dezorganizate, regresive. Copilul prezinta frica de esec si, din aceasta cauza, se angajeaza in realizarea sarcinilor foarte usoare, in care stie ca va avea succes.

Imaturitatea scolara consta in incapacitatea mai mult sau mai putin temporala si ireversibila de a face fata sarcinilor scolare. Maturitatea scolara exprima gradul de concordanta dintre nivelul de dezvoltare biopsihica a copilului si cerintele specifice activitatii scolare. Orice nepotrivire intre dezvoltarea copilului si cerintele scolare poate determina forme diferite de inadaptare scolara de tipul imaturitatii.

Imaturitatea scolara cea mai autentica se caracterizeaza printr-un nivel al dezvoltarii inteligentei, afectivitatii si vointei sensibil apropiat de limitele existentei psihogenetice.

Un alt tip de imaturitate este cel al personalitatii dizarmonice, manifestata prin dezvoltarea inegala a unor componente ale personalitatii. La astfel de copii se observa diferente de nivel in evolutia intelectuala, intre inteligenta si afectivitate, inteligenta si conduita sociala.

Multe dintre cauzele imaturitatii scolare apar inca din primul an de viata: nasterea prematura, sub greutate, pe tot parcursul varstei anteprescolare, prescolare, subalimentatia, retardarea psiho-motorie, afectiuni ale sistemului nervos central sau periferic, influente educationale neadecvate.

Sunt cazuri in care unii copii fac fata sarcinilor de invatare numai la limita inferioara, acestia avand o inteligenta de limita. Inteligenta de limita prezinta urmatoarele caracteristici: inteligenta generala saraca, conduite operatorii inferioare varstei, aptitudine verbala nedezvoltata, oscilatii progresive in performante intelectuale, integrare slaba in colectiv, capacitate modesta de invatare.

Instabilitatea psiho-motorie si emotionala se manifesta prin: excitabilitate marita, incapacitate de concentrare, dezechilibru, tendinte colerice, brutalitate si impulsivitate. Exista astfel de copii care distrag atentia celor din jur, se agita continuu, parasesc scaunele.

Tulburarile instrumentale favorizeaza inadaptabilitatea copilului la cerintele invatarii. Acestea conditioneaza aparitia mai tarziu a limbajului (la 3-4 ani), formarea deprinderilor de calcul, muzicale si chiar a unor activitati practice. Tulburarile instrumentale sunt cauzate de leziuni ale sistemului nervos central sau de unele functionari deficitare ale creierului, care determina aparitia intarziata a limbajului, slaba diferentiere a stimulilor auditivi, tulburari in orientarea spatiala si temporala.

Retardarile instrumentale determina nereusita la un obiect de invatamant, vizat de deficientele partiale, la celelalte obiecte putand sa obtina rezultate bune.

Copii cu tulburari de conduita (numiti copii cu tulburari de caracter) pot avea diferite nivele intelectuale. Uneori, acestia au un intelect bine dezvoltat si, cu toate acestea, obtin rezultate slabe, fiind lipsiti de interes pentru activitatea desfasurata. De cele mai multe ori, astfel de copii apartin unor familii dezorganizate, in care copiii insisi au o conduita necorespunzatoare.

Rasfatarea excesiva ori neglijarea copilului sub aspect afectiv, lipsa unui regim ordonat de viata in cadrul familiei determina la astfel de copii o conduita turbulenta, nerespectarea rigorilor unei activitati colective.

Igiena scrisului si a cititului

Scrisul necesita o activitate intensa din partea muschilor degetelor, antebratului, bratului, a muschilor cervicali si spinali.

Din cauza oboselii care apare, copiii adopta pozitii incorecte, cu influente nocive asupra organismului. Pe langa obosirea acelor muschi care participa direct la procesul scrisului, obosesc si grupele musculare invecinate. In timpul scrisului de lunga durata, elevii se sprijina cu pieptul de marginea mesei sau isi cauta sprijin pentru cap. Aceasta pozitie atrage perturbarea respiratiei si a circulatiei.

Scrisul este insotit de incordarea intregului corp si reprezinta pentru elevii din clasele mici, o munca grea. Efortul ocular accentueaza oboseala ochilor.

O mare importanta in dezvoltarea fizica armonioasa o prezinta si pozitia corpului la masa de scris (spatele drept, capul sus si drept, picioarele pe stinghia mesei sau sub masa, distanta dintre piept si masa de un pumn, coatele pe masa, caietul putin inclinat spre stanga).

Devierele coloanei vertebrale se mentin si dupa incetarea scrisului, elevii adoptand posturi vicioase care intretin si complica afectiunile. Toracele deformat exercita compresiuni asupra organelor vitale (inima, plamani) conducand la instalarea tulburarilor circulatorii si respiratorii, producand slaba oxigenare a creierului responsabil de randamentul scolar scazut.

Un rol functional de baza in procesul cititului revine ochiului care executa o serie de miscari necesare analizei si sintezei, de percepere a literelor, cuvintelor si frazelor intregi. Efortul ochiului impune o activitate intensa a aparatului muscular legat de functia de acomodare care, daca se exagereaza, favorizeaza aparitia miopiei. Directia miscarii ochiului in timpul cititului trebuie sa fie realizata de la stanga la dreapta.

Durata efortului ocular trebuie limitata prin pauze, pentru ca in caz contrar se ajunge la slabirea vederii, exteriorizata prin dureri de ochi si de cap si perceperea difuza a materialului citit. Se recomanda ca durata cititului fara pauza sa nu fie mai mare de 20 - 30 de minute, iar pe parcursul pauzei se recomanda privitul in departare - distanta ochi-text de 30 - 35 cm.

Lumina trebuie sa cada din partea stanga spre locul de lucru si intensitatea ei sa fie suficienta. Se interzice citirea la lumina artificiala insuficienta, care contribuie la dezvoltarea miopiei.

Adoptareaa de catre copii a unei pozitii corecte in timpul cititului are o mare importanta igienica, de aceasta depinzand respiratia si circulatia normala a sangelui, dezvoltarea armonioasa a cutiei toracice si a coloanei vertebrale.

Cititul in pozitie culcata se efectueaza, de obicei, atunci cand copiii sunt obositi si simt nevoia de odihna. In asemenea imprejurari este mai bine sa nu se continue cititul ci sa se intrerupa activitatea pentru a se evita suprasolicitarea ochilor si in general a organismului.

INFLUENTA CLIMATULUI FAMILIAL

IN EDUCATIA COPILULUI

Climatul familial include atmosfera familiala, securitatea afectiva, armonia si jocul rolurilor in familie, nivelul de integrare a familiei in viata sociala. Climatul educativ din familie joaca un rol important asupra invatarii.

Atmosfera calda si de intelegere in familie reconforteaza si creeaza climatul necesar pentru munca intelectuala a scolarului. Lipsa de intelegere, severitatea, exigenta prea mare sau "dadaceala" au efecte daunatoare asupra copilului care se afla in tensiune nervoasa, mai ales in perioada testelor de evaluare sau spre sfarsitul semestrelor, cand starea de oboseala incepe sa se instaleze.

In literatura de specialitate s-au identificat trei genuri de atitudini negative ale parintilor fata de invatatura, si anume:

teama - manifestata prin panica, atitudine de nesiguranta fata de cariera scolara a copilului. Aceasta teama se transmite copilului, deoarece parintii traiesc cu el orice insucces marunt, pe care-l exagereaza, si, in consecinta ii acorda un ajutor mai mare decat este necesar. In acest caz copiii isi pierd treptat increderea in fortele proprii, se simt amenintati si nesiguri (de exemplu, ei isi transcriu de mai multe ori tema), cauta sprijin si ajutor la altii, chiar si cand nu este cazul.

agresiunea - ia forma acuzatiilor la adresa capacitatii copilului (il terorizeaza, il pedepsesc) sau a scolii si cadrelor didactice (invatatorul sau profesorul "nu stie cum sa-l invete" si "cum sa-l aprecieze"). Consecinta acestei conduite consta in faptul ca elevii nu recunosc nici autoritatea parintilor, nici pe cea a scolii.

nepasarea sau bagatelizarea - manifestata prin lipsa unei responsabilitati sociale fata de procesul educarii, prin absenta pretuirii locului si rolului scolii in viata. Se apreciaza ca succesele la invatatura nu conduc la succese in viata, la o pozitie onesta in familie si societate. In acest caz, copilul isi va neglija obligatiile scolare. Cu timpul, insa, insuccesele scolare vor determina stari tensionale in families au chiar crize in climatul familial.

Datoria parintilor este de a-i ajuta: copiii pot si trebuie sa invete "cum" trebuie sa-si pregateasca lectiile, cum sa-si organizeze munca, timpul, viata. Copilul obtine rezultatele scolare in functie de modul in care parintii se implica in procesul de invatare. Parintii trebuie sa-si ajute copiii la invatatura, sa-l indrume prin explicatii corecte si clare. O mare greseala a parintilor este aceea ca ei sunt cei care rezolva problemele, deseneaza sau scriu in locul copilului. In aceste cazuri copiii raman dependenti, nu se obisnuiesc sa judece si sa lucreze singuri, devin comozi, rasfatati, si cu timpul, devin lenesi. Deci, ajutorul trebuie limitat la o indrumare sau sprijin, nefiind indicat sa efectueze temele copiilor. Cu timpul, parintii se vor limita la controlarea temelor de acasa si a carnetului de note. Atitudinea parintilor trebuie sa fie una de mijloc: sa nu-l ajute prea mult pe copil, dar nici sa nu se intereseze deloc de rezultatele acestuia.

Prin mentinerea unor legaturi permanente, stranse cu scoala, cu cadrele didactice, parintii pot avea mai multa siguranta in educarea copilului lor, in conturarea, formarea si dezvoltarea personalitatii acestuia.

Cauzele atitudinii negative fata de invatatura

Un important obiectiv educativ al scolii si al familiei este formarea la elevi a unei atitudini pozitive, constiente fata de invatatura. Pentru atingerea acestui obiectiv este necesar ca elevii sa invete din convingere, din proprie initiativa, independent. Insa, in multe cazuri se observa un randament scazut la invatatura care este generat de atitudinea necorespunzatoare a elevilor fata de munca scolara.

Atitudinea negativa fata de invatatura imbraca mai multe variante, precum:

atitudinea negativa absoluta sau totala manifestata prin dezinteres, indiferenta fata de notele slabe, pasivitate, indisciplina in timpul lectiilor etc. In acest caz, elevii sunt predispusi esecului scolar.

atitudine negativa relativa sau partiala manifestata prin pregatirea superficiala a lectiilor, fara interes si preocupare pentru calitate. Rezultatele elevilor, in acest caz, sunt mediocre sau chiar slabe.

atitudine negativa deghizata sau mascata specifica elevilor care manifesta tendinta de a obtine note mari cu orice pret pentru a satisface orgoliul parintilor.

Cauzele atitudinii negative fata de invatatura sunt multiple, printre care si acelea care se datoresc familiei din care provine elevul. Aceste cauze sunt:

lipsa de preocupare a familiei pentru cultivarea la copil a interesului pentru munca scolara. Unii parinti nu se ingrijesc de pregatirea copilului pentru scoala, fiindu-le indiferent daca copilul invata bine sau nu, daca isi pregateste lectiile potrivit cerintelor sau la intamplare, daca obtin rezultate bune sau rele, daca are o conduita adecvata sau este indisciplinat. Copilul vine la scoala cu teme nepregatite, cu o tinuta dezordonata, este indisciplinat si obtine rezultate slabe.

absenta unui regim rational si stabil de viata si activitate a copilului in familie. Copilul isi desfasoara activitatea la intamplare, isi pregateste temele la ore improprii pentru activitatea scolara, nu-si formeaza deprinderi de munca ordonata si sistematica, evitand indeplinirea sarcinilor scolare.

lipsa deprinderii de a munci. Nefiind deprins in familie sa munceasca, sa invinga greutatile, primele dificultati intalnite la scoala il descurajeaza si apare delasarea. Neinvatand lectie cu lectie, in cunostintele copilului se acumuleaza tot mai multe goluri care il impiedica sa inteleaga cunostintele ce urmeaza, aparand astfel insuccesul scolar.

absenta unui control riguros si a unei exigente corespunzatoare asupra activitatii copilului din partea parintilor. Uneori, familia in loc sa se preocupe de felul cum invata copilul, de progresele inregistrate sau de lipsurile acestuia, transfera asupra scolii, intreaga raspundere pentru neimplinirile copilului. Parintii trebuie sa controleze daca copilul si-a facut toate temele si in intregime si daca respecta regimul zilnic.

satisfacerea tuturor dorintelor - chiar si pe cele neexprimate si scutirea copilului de orice obligatie de munca in cadrul familiei. Nu este bine atunci cand copilul ajunge la concluzia ca lui i se cuvine totul, ca nu are nici un fel de obligatie, inclusiv aceea de a invata si devine capricios, incapatanat si lenes.

pasiunea pentru alte activitati. Unii elevi neglijeaza sarcinile scolare si manifesta delasare, dezinteres fata de invatatura datorita faptului ca pasiunea pentru alte activitati (sport, emisiuni TV etc.) le ocupa si timpul destinat invataturii. Parintii trebuie sa se preocupe de buna organizare a activitatilor copilului si sa se sfatuiasca cu invatatorul (dirigintele) in legatura cu utilizarea timpului liber al acestuia.

Atitudinea elevului fata de invatatura este rezultatul influentelor educative exercitate de familie si scoala asupra lui. Parintii trebuie sa se preocupe de atitudinea copilului fata de munca scolara si daca elevul isi pregateste lectiile din proprie initiativa, in baza unor deprinderi de munca bine consolidate si a obisnuintei de a munci sistematic.

Autoritatea reala si falsa autoritate parentala

In multe familii, se considera ca autoritatea se vadeste in efectul supunerii. Cu asemenea copii supusi, parintii sunt linistiti si, in fapt, propria lor liniste este scopul lor real. Autoritatea stabilita pe asemenea premise poate fi usor contestata.

Exista mai multe tipuri de falsa autoritate, printre care:

Autoritatea prin suprimare: este cel mai inspaimantator fel de autoritate. Acest fel de autoritate este, de obicei, exercitat de tata; el striga intotdeauna cand este acasa, este intotdeauna furios, produce o furtuna la orice gest, cat de firav, este cu mana pe bat sau pe curea, pedepseste orice "abatere". Aceasta teroare paterna tine intreaga familie in teama si dezvolta la copii minciuna si lasitatea, ii invata sa fie si ei cruzi, la randul lor.

Autoritatea prin tinere la distanta: exista parinti care sunt cu adevarat convinsi ca, pentru a avea niste copii supusi, trebuie sa ii tina la distanta, sa vorbeasca cat mai putin cu ei si sa li se arate superiori. Tatal se retrage in biroul sau, mananca separat, are propriile sale distractii si isi transmite ordinele catre familie, prin mama. Acest lucru se intampla si cu mamele; ele isi duc propria lor viata separata de cea a copiilor lor.

Autoritatea prin laudarosenie (fudulie): este o varietate a "tinerii la distanta". Tatal sau mama se lauda acasa ca el singur face si drege si nimeni nu este mai important ca el.

Autoritatea prin pedanterie: parintii le dau atentie copiilor, lucreaza impreuna cu ei, dar lucreaza ca niste birocrati. Considera ca fiii si fiicele trebuie sa le accepte fiecare cuvant cu incantare, ca ceva sfant. Ordinele sunt date cu o voce rece si, o data date trebuie indeplinite ca o lege, cat mai curand. Asemenea parinti se tem de obicei ca fiii si fiicele lor isi vor da seama ca si ei sunt oameni supusi greselii si de aceea sunt si mai rigizi: "Daca am spus o data asa, asa ramane!". Preocuparea principala a parintilor se refera la ei insisi, iar viata si interesele reale ale copiilor trec neobservate.

Autoritatea prin rationamente: parintii isi chinuiesc copiii cu discutii si instructiuni fara sfarsit, extrem de plicticoase pentru copil. Acesti parinti sunt convinsi ca intelepciunea pedagogica inseamna predica.

Autoritatea prin dragoste: multi parinti sunt convinsi ca daca isi iubesc copiii, se vor supune, asa ca incearca sa le castige dragostea printr-un exces de mangaieri, cuvinte iubitoare, revarsari de afectiune. De cate ori copilul face o pozna, este intrebat: "Tu il iubestipe tata?". Mama se lauda cunostintelor, in fata copilului: "El iubeste teribil pe mami si pe tati! Este un copil atat de iubitor!". In aceste situatii, copiii realizeaza ca isi pot pacali parintii cand vor, totul e sa para ca sunt iubitori; acest calcul rece dezvolta nesinceritatea si egoismul.

Autoritatea prin blandete: supunerea din partea copiilor este castigata prin sarutari, flatari, exces de blandete si cedare. Tatal si mama apar copilului deghizati in ingeri ai bunatatii, care permit orice; se tem de orice fel de conflict si vor pace in familie, de aceea sunt gata sa sacrifice orice pentru a o obtine. Curand, copilul va dicta in familie; non-rezistenta parentala deschide usa larg catre dorintele, cererile, capriciile copilului.

Autoritate prin prietenie: foarte adesea, inainte de nasterea copiilor, parintii hotarasc sa fie prietenii copilului lor, ceea ce, in general,este foarte bine. totusi, parintii trebuie sa ramana membrii mai mari ai familiei, iar copiii - membri mai tineri. Foarte adesea, insa, copiii asi striga pe nume parintii, ii intrerup nepoliticos, obiecteaza la fiecare pas. Aceasta nu inseamna insa prietenie, caci lipseste respectul reciproc.

Autoritatea prin mituire: este considerata cel mai imoral fel de autoritate. Parintii spun:"Daca esti cuminte, am sa iti cumpar asta sau aia". Este normal ca intr-o familie sa existe incurajari, recompense sau premii, dar in nici un caz copilul nu trebuie sa fie recompensat pentru cumintenie si relatii bune cu parintii.