Hipocondria - o viziune psihopatologica romaneasca

Hipocondria - o viziune psihopatologica romaneasca

Scoala romaneasca de psihiatrie abordeaza cu prudenta hipocondria strabatand calea clasica, dar si relativ sigura, de la simptom la sindrom si de la sindrom la entitate nosologica. Astfel, ideile delirante hipocondriace sunt incadrate in grupa ideilor delirante depresive datorita faptului ca evolueaza pe fondul unei stari afectiv-negative, de obicei depresiv-anxioase. Aceasta incadrare pare a fi justificata si de o serie de cercetari prezentate de noi anterior, privitoare la asa numita afectivitate negativa asupra careia, in deceniul trecut si-a oprit atentia si si-a multiplicat cercetarile scoala de psihiatrie din Michigan. Trebuie subliniata insa, dificultatea de clasificare a ideilor hipocondriace, care pot apare si in cadre nosologice putin specifice (a caror intensitate nu este psihotica). Desi ele se incadreaza in tiparele ideii delirante, "nu corespund realitatii cu care se afla in opozitie evidenta si pe care o exprima deformat evoluand pe un fond de claritate a constiintei" si, desi modifica in sens patologic comportamentul, fiind impenetrabila la contraargumente, s-ar putea spune ca ideea hipocondriaca este cea mai fragila dintre ideile delirante deoarece realitatea pe care o exprima este legata de o structura greu perceptibila de un observator neutru, sau altfel spus, realitatea corporala a subiectului ii apartine in aproape toate dimensiunile.

Afirmatia lui Jahreiss (1930) ca ideea hipocondriaca poate avea caracterul de idee prevalenta, obsesiva sau deliranta este limitata de faptul ca boala sau tulburarea somatica acuzata de bolnav este cel mai frecvent fara obiect sau fara obiect perceptibil in momentul afirmarii sale. Manualul de psihiatrie din 1989 (Predescu V si colab.), trece in revista 4 sindroame hipocondriace: sindromul asteno-hipocondric, sindromul obsesivo-hipocondric, sindromul depresivo-hipocondric si sindromul paranoiac-hipocondric. Aceste sindroame evidentiaza lipsa de omogenitate a hipocondriei.

Trecerea in revista a circumstantelor psihopatologice in care acestea apar: neurastenie, astenii somatogene, schizofrenia la debut sau in remisiune, psihoza maniaco-depresiva, depresii de involutie, depresii organice, dezvoltari paranoiace, sustine afirmatia anterioara.

Alexandrescu si Predescu (1982) subliniaza tendinta la dezvoltare hipocondriaca prevalentiala a iatrogeniilor, mai ales la personalitatile cu trasaturi anancaste. De asemenea arata ca dezvoltarile hipocondriace sunt cel mai puternic structurate si mai putin reversibile, desi asteno-hipocondriace, ele raman stenice prin peregrinarea bolnavului de la un medic la altul, prin revendicarea cverulenta fata de pretinsii vinovati in cazul unor interventii chirurgicale sau altor tratamente "gresite".

Acest delir, avand un puternic suport catestezic, isi suprapune adesea continutul peste cel al paranoiei hipocondriace descrise de Schipowenski. In ceea ce priveste psihozele hipocondriace de dezvoltare, Predescu si colab.(1976) propun o serie de trasaturi care ar caracteriza personalitatea premorbida a hipocondriacului: tendinta proiectiva (capacitatea de a investi organele cu rolul unor receptori ai trairilor sale emotionale: intoarcerea spre "cosmosul somatic"), reactivitatea predominant astenica, gandirea magic-animista. Esenta fenomenului hipocondriac este conceputa ca o triada din care fac parte modificarea cenesteziei (o senzatie generala de rau, de proasta dispozitie corporala), o "gandire insistenta" directionata spre propriul corp, spre o suferinta imaginara, intentionalitate tradusa in acelasi timp de fuga catre boala si de refuzul vindecarii.

Ionescu G (1975) atrage atentia asupra unei posibile simptomatologii de natura cenestopata sau hipocondriaca care poate aduce bolnavul in sectiile de chirurgie si chiar pe masa de operatie, ca si asupra complexelor consecinte pe care interventia chirurgicala, odata efectuata, le poate avea asupra tablourilor psihopatologice.