 |  |
|
Normalitate si adaptare
Functionand ca un subsistem in sistemul social, cultural sau istoric, individul uman trebuie sa se incadreze in dezvoltarea sa in coordonatele sistemului respectiv pentru ca aceasta evolutie sa fie considerata normala. Adaptarea e un reper important in evaluarea comportamentului uman fiind "criteriul cel mai generic" (Prelipceanu D) de raportare.
Termenul de "adaptare" a fost preluat si de psihiatrie, care a dezvoltat in context o adevarata patologie legata atat de adaptare, cat si de stres; desi aceasta nu mai este in legatura directa cu conceptia initiala, urmeaza, in linii mari, etapele de desfasurare ale procesului de adaptare.
Campbell J arata ca "diversele cai pe care individul le urmeaza cu intregul sau echipament, cu echilibrul si dificultatile sale interioare, cu experienta din trecut si cu cea din prezent pentru a se adapta la viata pe care este chemat sa o traiasca" reprezinta domeniul de studiu al psihiatriei si al psihiatrului. Pentru aceasta, tulburarile de adaptare ale persoanei la "situatia totala" raman problema fundamentala alaturi de functiile prin care acestea se realizeaza.
Meyer A va defini boala mintala ca o adaptare gresita, insuficienta sau inadecvata. Psihanaliza va sustine acest punct de vedere, considerand inadecvate acele mecanisme de adaptare care genereaza boala psihica. Regresia ar fi una dintre aceste inadecvari adaptative, subiectul renuntand la adaptare la nivelul de solicitare cerut, pentru a cobori catre unul mult mai redus.
Starobinski J descrie procesul de inadaptare in urmatoarea secventialitate
in reactii, intre raspuns si stimul nu exista nici o adecvare, primul fiind mult mai intens decat ar trebui sa fie in mod normal sau inadecvat. Acelasi lucru este valabil si pentru dezvoltari in care acest proces se amplifica atat vertical (in dimensiunea temporala) cat si longitudinal, ca intensitate si nespecificitate.
in nevroze exista o slaba capacitate adaptativa la lume si la problemele personale, resimtite dureros de subiectul care ramane in restul timpului "in afara jocului".
Dupa Enachescu C nevrozele ar aparea ca un conflict intre actiunea practica si rezultatele acesteia.
in procesele organice si in endogenii nu se mai poate vorbi despre adaptare ca mecanism fundamental declansator sau patoplastic. Exagerarile in acest sens au fost sanctionate cu respingerea de catre majoritatea psihiatrilor (vezi in acest sens exagerarile reactioniste ale psihiatriei americane din deceniile 4-6 ca si antipsihiatria)
Dezadaptarea este aici un efect, si nu o cauza a bolii.
Adaptarea ofera celor care evalueaza starea de sanatate si specialistilor un nou si contrastant aspect al conceptualizarii starii de sanatate si bolilor. Mai mult decat atat, focalizandu-se pe tulburari, dureri, stres, destabilizari si alte dereglari ale functiilor umane, adaptarea ne permite sa cautam starea de sanatate, resursele, competentele si alte aspecte ale succesului functionarii umane.
Dupa cum rezulta din cele de mai sus, adaptarea este un fenomen cu vadite tente finaliste, care atinge la nivelul personalitatii nivelul de maxima complexitate. Dupa parerea noastra adaptarea este un echilibru care se stabileste intre personalitate si lumea inconjuratoare, lume constituita din persoane, situatii, spatiu cultural, obiecte etc.
Aceasta inseamna ca adaptarea se poate realiza atat prin mecanisme stereotipe sau scheme comportamentale asimilate si algoritmizate, cat si prin scheme comportamentale a caror finalitate este doar presupusa, urmand sa fie validate, ceea ce implica chiar si asumarea riscului unui esec. In acest context trebuie nuantata insasi semnificatia psihologica a esecului in sensul ca daca indeobste esecul este, in expresia sa concreta, efectul "dezadaptarii", uneori este intruchiparea explorarilor cu finalitate adaptativa, deci este semnificantul inceputului unui proces de tip adaptativ.
In al doilea rand trebuie nuantat intelesul notiunii de adaptare in ceea ce priveste aspectul general de fenomen dinamic. Se stie ca adaptarea presupune de regula un efort adaptativ care de cele mai multe ori ia forma unor actiuni mintale si motorii, mai mult sau mai putin evidente in exterior. Dar sunt destule situatii cand efortul adaptativ nu presupune declansarea, mentinerea sau modificarea unor scheme comportamentale anume, ci intreruperea, stoparea acestora. Uneori blocarea la timpul cuvenit a unei simple reactii sau a unei operatii complexe este de o importanta fundamentala pentru insasi existenta fizica a persoanei.
Pentru psihiatru este esential sa aiba puterea de a masura limitele campului de actiune terapeutica daca vrea ca bolnavii sa si-l poata regasi pe al lor. Psihopatologia trebuie sa aiba puterea de a-si gasi limitele si reperele fara de care nesiguranta frontierelor ar conduce catre disparitia distantei intre ideologie si practica si ar face psihiatria un demers imposibil.
In psihiatrie intre entitati rigide care reduc instrumentul de reprezentare si de gandire la o stare concreta si antinosografismul care are drept corolar confuzionismul este de preferat calea aleasa de Chaslin P si Daumezon G care considera bolile mintale ca modele iar daca acestea sunt modele se poate construi si un model al normalitatii.
Problema este daca psihiatrul definind modelul normalitatii si scapand de confuzionism nu cade in cursa idealizarii sau standardizarii. Etiologia bolii psihice ramane eclectica scrie Lanteri Laura G (1968) amestecand imprejurarile, sexul, temperamentul, intoxicatiile, singuratatea, emotiile, circumstantele organice, si multe altele intr-un ansamblu care poate sa para omogen.
A compara individul cu el insusi in logica conduitelor sale, contradictiilor si conflictelor sale, in alegerile sale, in propriile sale norme este cea mai fecunda perspectiva in comparatie cu a confrunta cu o norma externa (Zaguri D, 1998).
Pentru psihiatru anormalitatea nu este doar o variatie, o ,,indepartare" pur cantitativa de normalitate ca medie statistica: un individ nu poate fi categorisit ca bolnav psihic doar pentru ca este vehement in apararea ideilor proprii, exaltat prin convingerile sale, genial prin creativitatea sa, raufacator prin comportamentul sau delictual sau scandalos, prin perversiunile sale (Ey H, 1979)
Se poate rezuma ca modelul normalitatii este reprezentat prin primatul unei constiinte clare "continand" inconstientul si dand in acest fel posibilitatea dezvoltarii activitatilor superioare care garanteaza libertatea umana. Norma este inscrisa in interioritatea corpului psihic normal, boala determinata organo-genetic este o alterare a ordinii normative de o destructurare a campului constiintei.
Acest document nu se poate descarca
| E posibil sa te intereseze alte documente despre:
|
| Copyright © 2024 - Toate drepturile rezervate QReferat.com | Folositi documentele afisate ca sursa de inspiratie. Va recomandam sa nu copiati textul, ci sa compuneti propriul document pe baza informatiilor de pe site. { Home } { Contact } { Termeni si conditii } |
Documente similare:
|
Cauta document |