Dezvoltarea morala a personalitatii prin socializare

Dezvoltarea morala a personalitatii prin socializare

Influenta pe care o exercita societatea asupra individului este colosala. Personalitatea este considerata de catre unii un individ socializat. Cercetarile lui Malinowski si ale Margaretei Mead au demonstrat ca cea mai mare parte a conduitei care era descrisa ca expresie categorica a naturii umane permanente, nu e in fapt decat un produs al culturii.

Literatura sociologica si antropologica distinge, in formarea personalitatii, doua garnituri de variabile: cultura si societatea. Uzual, termenul de cultura vizeaza obiecte care exprima valorile, credintele si conceptiile despre lume, cunostintele, legile, obiceiurile, arta si limba. Termenul de societate se refera la institutii, la relatiile sociale. Este greu de despartit cultura de societate, deoarece ele se subinteleg una pe alta si actioneaza impreuna asupra individului.

Indivizii se adapteaza la societatea si cultura lor. Durkheim observa ca insusi mediul fizic al unui individ este in intregime culturalizat in raport cu societatea din care face parte. Campul spatial al conduitei nu-i este dat individului in sens fizic ci cultural. In intelesul acesta, indivizii se supun unor modele care apartin unor anumite culturi. Fiecare societate si cultura poseda un model social care uniformizeaza intr-un fel conduita indivizilor.

Pe baza studiilor a opt culturi ale unor triburi primitive, populatii in stare apropiata de cea de "natura", Kardiner atesta ca, in cadrul fiecarui grup social, exista o structura de conduita comuna intregului tot social, pe care o numeste personalitate de baza. Prin personalitate de baza el intelege o configuratie psihologica specifica, proprie membrilor unui grup social concret, ce se obiectiveaza intr-un anumit stil de viata, pe care indivizii brodeaza apoi variante singulare. Kardiner precizeaza ca aceasta configuratie psihologica nu constituie pentru membrii unei populatii exact o personalitate, ci baza personalitatii, "matricea" pe care se dezvolta ulterior trasaturile individuale de caracter. Pentru el, cauzalitatea prezinta un sens dublu: pe de o parte exista raporturi cauzale de la mediu la individ, pe de alta parte de la individ la mediu. Aceasta distinctie vizeaza in interiorul unei culturi doua categorii de institutii: primare si secundare. Cele primare sunt acelea care dau continut actiunii mediului asupra individului, iar secundare acelea care se alimenteaza din retroactiunea asupra sa. Personalitatea de baza este asezata la jumatatea drumului dintre institutiile primare si cele secundare. In formarea personalitatii de baza, la modelarea ei concureaza institutiile secundare, dar ponderea principala o au cele primare. Kardiner sustine ca institutiile de baza creeaza problemele de temelie ale adaptarii individului, acesta fiind obligat sa tina seama de regulile sociale in legatura cu prohibitia sexuala, de practicile referitoare la hrana, de disciplina grupului.

In demonstrarea afirmatiilor sale, el accentueaza cu precadere rolul pe care il are familia prin educatie, regimul alimentar impus copilului, in modelarea unei conduite comune unui tot unitar.

Problema statutului personalitatii de baza a fost repusa de catre Kluckhohn si Murray in sensul ca:

fiecare om e ca toti oamenii;

ca un grup restrans de oameni;

ca nimeni altul.

Cu alte cuvinte, orice om are o natura umana, o personalitate de baza si o personalitate individuala.

Personalitatea de baza este legata direct de istorie si mai ales de istoria inteleasa ca traditie, traditia fiind supravietuire psihologica. Oricum ar fi privite lucrurile, concluziile sunt aceleasi: asa numitele institutii primare si secundare precum si personalitatea de baza, au un caracter relativ. Numai conditiile concrete determina sfera si continutul personalitatii, putandu-se vorbi astfel de o personalitate etnica si de o personalitate individuala unica. In virtutea principiului universalitatii, fiecare om este un om ca toti oamenii. Independent de rasa, religie, natiune, clasa sociala, omul este animat de aceleasi trebuinte biologice generale, de aceeasi tendinta spre autorealizare. In acelasi timp, fiecare om, prin caracterele sale anatomice, prin incorporarea unei anumite traditii, printr-o anumita modelare psihologica, seamana numai cu un grup restrans de oameni.

Toate pozitiile de mai sus vizeaza raportul individului cu grupul social la nivel sociologic, unde intra in actiune finalitatea sociala, care serveste in obiectivarea tendintelor sale, spre a si-l putea face partas pe individ, dupa cum s-a vazut, la modele sociale.

Indiferent de ipostaza sub care se manifesta, individul se exteriorizeaza esential prin actiune, prin activitate, si ca factor activ concureaza la finalitatea sociala, realizandu-si insa si propria finalitate.

Notiunea de actiune si de activitate sugereaza notiunea de rol, ce consta intr-un model de conduita prescrisa pentru toate persoanele avand acelasi statut social. Atat in cadrul finalitatii sociale, cat si a tendintei de a-si  realiza propria sa finalitate, individul, ca persoana, joaca diferite roluri pe scena vietii sociale. In discutia raportului dintre personalitate si rol se cunosc, in mare trei atitudini:

Newcomb e de parere ca rolul consta intr-un ansamblu de prescriptii si ca nu poseda nimic comun cu personalitatea;

Newman, reluand conceptia dramatica a lui Shakespeare, dupa care lumea e o scena si oamenii actori, considera ca viata consta intr-o suita de roluri asumate in realitate si pe plan imaginativ. Conduita in rol conditioneaza constiinta si constiinta de sine. Noi suntem rolurile noastre. H.Mowrer afirma ca personalitatea se constituie in mod unic pornindu-se de la rolurile jucate. Bogardus vede in rol un factor de integrarea a personalitatii. Toti acesti autori, in cele din urma, reduc personalitatea la un ansamblu de roluri;  

Kluckhohn si Mowrer explica personalitatea ca produs a trei categorii de determinanti: al factorilor idiosincratici, al determinantilor de roluri si al conditiei universale.

Dupa G.H. Mead, personalitatea rezulta in principal din conduita rolurilor. Totusi, precizeaza el, alaturi de "eu", reflectare a rolurilor sociale, in procesul de personificare activeaza un element mult mai individual si mai profund: subiectul care ia contact cu ambianta, reprezentantul tendintelor biologice si psihologice ale individului.

O pozitie mai clara o are Sarbin. Dupa el personalitatea se constituie prin interactiunea dintre sine si rol. Sinele se formeaza prin maturizarea organismului si prin contributia factorilor socio-personali. Sinele constituie fondul stabil si originar al individului. Spre deosebire de sine, rolul este dinamic si se compune din actiuni. Personalitatea rezulta din interactiunea dintre nucleul personal si profund, sinele, si roluri.

Intr-o sinteza a celor prezentate mai sus, cu exceptia parerilor lui Newcomb, se desprind doua lucruri:

rolul contribuie la formarea personalitatii;

personalitatea se manifesta incontinuu prin rol, conduita acesteia fiind intr-un procentaj apreciabil o conduita in rol.

Dintre toate rolurile pe care le joaca individul pe scena vietii, cel care-l tine angajat aproape toata viata in aria sa este rolul profesional. De felul cum se achita de rolurile profesionale membrii societatii depind avutul obstesc, civilizatia si cultura unui grup social; gradul de integrare si echilibrul psihic difera in functie de modul cum se potrivesc indivizii cu rolurile profesionale.