Cercetarea comunicarii astazi

Cercetarea comunicarii astazi

1. Comunicarea - tema implicit-explicita a psihologiei sociale

in psihologia sociala, abordarea comunicarii are un statut special. Analiza manualelor acestei discipline - editate sau traduse in Franta intre anii 1960-1987 (Ghiglione, 1990) - indica prezenta a doua situatii: disipare in cadrul altor teme sau prezentare in capitole de sine statatoare.

Fenomenul se regaseste si in manualele romanesti de psihologie sociala. Ca ten­dinta, se poate sesiza trecerea de la pozitia dispersatoare (Ralea, Herseni, 1966) la cea focalizata (cf. Tucicov-Bogdan, 1973; Golu, 1974; Radu s.a., 1994).

Prima varianta - nu neaparat specifica inceputurilor psihologiei sociale - este generata, mai ales, de considerarea procesului comunicarii ca aspect general, indis­pensabil si fundamental actului si cimpului psihosocial.

De aici, fie statutul sau de problema subinteleasa si familiara, a carei tratare implicita este considerata suficienta (Doise, 1978, 1982), fie cel explicit, de aspect obligatoriu, abordat in mai toate universurile tematice ale psihologiei sociale.

Lista subiectelor disciplinei care completeaza teoria asupra comunicarii a fost si este impresionanta.

Faptul este evident, chiar si intr-o incursiune ilustrativa, scurtcircuitata. De la celebrul experiment al lui Asch (1946) la cercetarile asupra complezentei (Milgram, 1964, 1974) si pina la recentele abordari experimentale ale cognitiei sociale, se poate constata prezenta unor concluzii secundare privind comunicarea.

a. Cercetarile lui S. E. Asch au evidentiat - printre altele - rolul hotaritor al "con­ceptelor monopoliste' in formarea impresiilor despre semeni. Acest rezultat a atras atentia celor preocupati de impactul mesajului asupra receptorului. Doua modele interpretative - cel globalist, de inspiratie gestaltista si cel integrationist -isi disputa explicarea fenomenului.

Primul considera ca impresiile diferite, create prin schimbarea unei singure unitati informationale, cu caracter monopolist ("fire calda/fire rece', "strain/autohton'), se datoreaza activarii diferentiate a structurilor sau schemelor cognitive.

in cazul celui de al doilea, se apreciaza ca impresia generala este "media' incarca­turii afective a indicilor informationali utilizati. Combinatia "cald' (++), "inteli­gent' (+) duce la o impresie puternic pozitiva (+ + +), spre deosebire de cea oferita de combinatia "rece' (- -), "inteligent' (+) care are un total negativ (-) (Anderson, 1974).

De rezultatele cercetarilor lui Asch se leaga si inceputurile teoretizarii "efectelor primaritatii' si "recentei' informatiei. Axata pe determinarea masurii in care pozitia in mesaj a unitatilor informationale influenteaza judecata receptorului, aceasta directie a fost ulterior intens exploatata in cadrul cercetarii comunicarii persuasive.

b. Experimentele lui S. Milgram - dedicate studierii complezentei comportamentale -
au evidentiat, secundar, modificari ale comportamentului nonverbal al interac-
tantilor. Cu cit subiectul administreaza, la sugestie, socuri electrice mai puternice
(aparent), cu atit raportarea sa vizuala la propria sa "victima' scade.

c. in lucrarile didactice ale deceniului opt (Feldman, 1985 ; Fisher, 1990; Ghiglione
s.a., 1990) capitolele dedicate cognitiei sociale includ o intreaga serie de rezultate
vizind particularitati ale tratarii informatiei sociale. Retin atentia:

statutul preferential al informatiilor subiective (stereotipuri, clisee, reprezentari)
activate de mesaj, in raport cu cele obiective (factuale) prezentate de mesaj -
«base-rate-effect» - (Fischoff s.a., 1984);

valorizarea prioritara a informatiilor marcante din punct de vedere afectiv, chiar
daca au un vadit caracter particular; ele le "ecraneaza' pe cele generale, care
sint pierdute din vedere - «base-rate-fallacy» - (Nisbett s.a., 1976);

ponderea semnificativa a informatiilor anodine in cristalizarea impresiei despre
celalalt si in judecarea acestuia - «dilution effect» - (Zukier, 1982);

generalizarea facila, pe baza unor informatii circumstantiale, in ciuda evidentei
relativismului lor - tendinta de a emite adevaruri cu caracter de generalitate por­
nind de la date valabile doar contextual;

valorizarea superioara a marturiei personale in raport cu o informatie neutra.

Dimensiunea accentuat-persuasiva a celei dintii ii asigura cistig de cauza in fata unor date certe, dar prezentate impersonal.

Inventarul temelor psihologiei sociale care - explicit sau implicit - sint in in­terferenta cu problematica intregii comunicari este in continua dilatare. El cuprinde : procesualitatea atribuirii, fenomenele de autoprezentare si autodezvaluire; proble-maticile identitatii sociale si ale schimbarii atitudinale; natura si dinamica proceselor de influenta, decizie, creatie; fenomenele intra si intergrupale, relatiile sociometrice; tematica status-rolurilor; capitolele reprezentarilor sociale, interventiei psihosociale, fenomenelor organizationale sau de masa; conflictul, competitia, cooperarea etc.

2. "Clasic' si modern in cercetarea comunicarii

Un tur de orizont al cercetarilor dedicate comunicarii pune in evidenta o alta particu­laritate.

Este, probabil, tema in care psihologia sociala se intersecteaza cu cele mai multe si cele mai diverse discipline. Stiintele biologice, medicale, filologice, socioumane, tehnice, informatice etc. au in repertoriul lor de cercetare acest fenomen. Este, de asemenea, obiect al atentiei diverselor specializari filosofice, de la logica la metafi­zica.

Acest fapt creeaza o presiune speciala asupra abordarii comunicarii. Chiar daca perspectiva psihologiei sociale are specificitatea sa - este preponderent axata pe di­mensiunea relationala a comunicarii (cf. Radu, 1994) - ea este mai puternic interdis-ciplinarizata decit alte teme.

Aceasta caracteristica se regaseste atit in abordarea problemelor clasice ale comu­nicarii, cit, mai ales, in tendintele contemporane ale cercetarii.

2.1 Aspecte "clasice'

Dintre problemele care au acest statut, se desprind citeva cu o buna reprezentare si in lucrarile romanesti de psihologie sociala.

a. Definirea si caracterizarea actului comunicativ - (cf. Tucicov-Bogdan, 1973; Golu,
1974; Rime, 1984; Hybels, 1986; Ghiglione, 1990; Radu, 1994) - comporta,
pe linga consens (o interactiune bazata pe schimbul de semnificatii), suficiente
elemente deschise si interogatii. Orice interactiune sociala este comunicativa?
Intentionalitatea si reciprocitatea reprezinta diferenta specifica a comunicarii fata
de alte forme de relationare ? Este triada relatie-informatie-inteligibilitate conditia
necesara si suficienta a comunicarii ? Se poate pune semnul egalitatii intre com­
petenta lingvistica si cea comunicativa? Exista situatii informative fara a fi co­
municative? Substituirea unei forme comunicative cu o alta antreneaza sau nu
modificari de sens si semnificatii ?

b. in ceea ce priveste modelul comunicarii, este evidenta abandonarea celui liniar,
telegrafic (E-M-R) in favoarea celor circulare.

Primul - generat de cercetarile de pionierat, prin modelare matematica, din dome­niul teoriei informatiei (Shannon, Weaver, 1949), dar si de dominarea exercitata de perspectiva behaviorista (in fapt, E-M-R apare ca proiectie a clasicului S-R aplicat comunicarii asimilate unui comportament) - a inceput sa piarda teren in perioada anilor '70.

Sub presiunea abordarii sistemice a comunicarii, s-a realizat inglobarea fenome­nelor de retroactiune, acceptarea pluricanalitatii si diversitatii de codare, evidentierea non-exclusivitatii status-rolurilor de emitator si receptor etc.

Modelele contemporane ale "complementaritatii comunicative' (Cosnier si Brossard, 1984) sau ale "contractului comunicativ' (Ghiglione et al. 1986, 1990) inglobeaza perspectiva constructivista asupra comunicarii, deschizind posibilitatea valorificarii dimensiunilor co-textuale si con-textuale ale comunicarii.

c. O permanenta in studiul comunicarii este tentativa de identificare si analiza a
formelor pe care le imbraca acest complex fenomen.

Printre cele mai frecvente distinctii sint cele operate in virtutea urmatoarelor criterii:

nivelul interactiunii: comunicarea intraindividuala, comunicarea interpersonala,
comunicarea in grup mic, comunicarea publica/mediatica (Golu, 1974; Neculau,
1977; Moscovici et al. 1984-1985 ; Hybels, 1986 ; De Vito, 1993);

finalitati: comunicarea accidentala, comunicarea consumatorie/subiectiva, co­
municarea instrumentala (Zajonc, 1967; Mucchielli, 1971; Neculau, 1977), dar
si comunicarea defensiva, comunicarea informativa, comunicarea persuasiva, co­
municarea fatica/de intretinere (Hybels, 1986; Smith, 1990; De Vito, 1993);

coduri utilizate: comunicarea verbala, comunicarea paraverbala, comunicarea
nonverbala (Mucchielli, 1971; Tucicov-Bogdan, 1973; Neculau, 1977; Golu,
1989; Kerbrat-Orecchioni, 1990; Ghiglione et al. 1990; Radula/. 1994);

continuturi dominante : comunicarea referentiala, comunicarea operational-metodo-
logica si comunicarea atitudinala (cf. Vezin, 1986; Hybels, 1986 ; Radu, 1994);

suportul informational predilect: comunicarea digitala, comunicarea analogica
(Watzlawick, 1978; Scherer, 1980; Rime, 1984; Corraze, 1992; Radula/. 1994).

Cu o circulatie mai restrinsa sint delimitarile realizate pe baza nivelului si gradului feed-back-ului: comunicarea lateralizata, comunicarea nelateralizata (cf. Filloux, 1970; Zlate, 1975 ; Paun, 1982) - sau a raportului dintre statutele partenerilor: comuni­carea verticala, comunicarea orizontala (Ferry, 1968; Mucchielli, 1971, Paun, 1982).

Chiar si pentru cei mai putin preocupati direct de problematica sistemului de comunicare este foarte evident interesul diferit al cercetarii fata de aceste forme co­municative. Traditional, "capetele de afis' le-au detinut comunicarea in grup* mai ales in forma particulara a retelelor de comunicare, comunicarea persuasiva si, evi­dent, cea verbala.

Cu o consistenta si constanta prezenta in literatura psihologica romaneasca (Tucicov-Bogdan, 1973; Golu, 1974; Zlate, 1975; Neculau, 1977; Radu, 1994), problematica retelelor de comunicare a fost dominanta in perioada 1950-1965. Nascuta ca preocupare teoretica in scoala lui K. Lewin, ea a interesat consistent si psihologia sociala franceza.

Prima contributie - legata de cercetarile experimentale ale lui A. Bavelas, HJ. Leavitt, R.F. Bales, R. Lippitt, R.K. White - aduce date despre: structuri comunicative si tipuri de retele; centralitatea comunicationala si rolurile de conducere; eficienta tipurilor de retele in grupurile centrate pe sarcina; satisfactia psihosociala si struc­turile comunicative de grup; raportul dintre structurile afective de grup si tipul de retea etc.

Experimentele francezului C. Flament (1965) continua analiza aspectelor semna­late, dar au meritul ca tin cont de dinamica a doi factori: structura retelei si cea a sarcinii. Analizate prin prisma teoriei grafurilor, fenomenele de covariatie identificate confirma ipoteza generala a cercetarilor: performanta este maxima daca, intre cele doua structuri, exista o relatie de izomorfism.

Abordarea experimentala a comunicarii persuasive - initiata in cadrul scolii de la Yale (C.I. Havland, W. Weiss, I.L. Janis s.a.) - s-a datorat interesului suscitat de aspectele procesualitatii sugestive, cit si de larg cercetata problema a schimbarii atitu-dinale.

Pe ansamblul cercetarilor - foarte numeroase si acoperind o intinsa zona tem­porala - se realizeaza o "explorare' si "exploatare' analitica a fiecarui termen al paradigmei clasice a comunicarii: * sursa - credibilitate (competenta; incredere), atractivitate (simpatie, farmec), putere de a pedepsi/recompensa etc.; * mesaj - recenta, primaritate, ancorare, asimilare si contrast, structura mono sau bilaterala, ponderea si natura argumentarii etc.; * receptor - competenta, caracteristici personale, pozitie activa/pasiva, reactanta, statut fata de referent, rezistenta la incertitudine, nevoia de cunoastere, "imunizare defensiva' si constientizare a "efectului tigrului de hirtie' (McGuire si Papagergis, D., 1961).

d. Concomitent cu diversificarea interesului pentru formele comunicarii si, mai ales, cu analiza lor experimentala s-au nuantat si pozitiile asuprafunctiilor comunicarii.

O comparatie - ilustrativa prin ea insasi - alatura doua perspective : una instru­mentala (Wackenheim, 1969) de alta constructivista (Ghiglione, 1986, 1990). Prima analizeaza cu predilectie functiile comunicarii in cadrul grupului. Amindoua au ca numitor comun tratarea comunicarii ca instrument social care :

,,a) faciliteaza realizarea sarcinii si asigura «locomotia» grupului catre obiectivul sau; b) favorizeaza coeziunea grupului, protejeaza, uniformizeaza opiniile, «sparge gheata» si creeaza ambianta; c) valorizeaza grupul: permite afirmarea originalitatii grupului, justifica existenta sa, il exprima; d) rezolva problemele grupului, are rol terapeutic pentru grup, protejeaza grupul fata de exterior; e) actioneaza ca factor de unitate socio-culturala pentru toate grupurile umane; f) faciliteaza grupului sa devina cadrul de referinta pentru individ. Aceste functii vorbesc ele insele despre rolul comunicatiilor ca acompaniament al celorlalte procese de grup (s.n.)'

(Neculau, 1977, 82-83).

Perspectiva constructivista postuleaza ca omul care comunica nu este doar o oglin­da care reflecta realitatea; el este, mai ales, constructorul permanent al realitatii sociale. Prin urmare, ca fenomen de co-constructie sociala, comunicarea indeplineste urmatoarele functii:

a)   construieste universul de referinta;

b)  construieste universurile de relationare cu altii si cu "lumea pusa in scena' ;

c)   se resitueaza continuu in spatiul acestui joc constructiv.

De pe aceasta pozitie, determinismele macro-situationale - fara a fi negate - sint sensibile la determinismele micro-situationale. Dispare rolul lor dominant, atit de prezent in perspectivele instrumentale. Ca atare, scena enuntiativa este perceputa si cercetata mai mult ca o constructie sociala, decit ca un dat (vezi si punctul 2.2 b).

Pe linia nuantarii perspectivelor asupra functiilor comunicarii pot fi luate in calcul si alte pozitii complementare (vezi punctele 2.2 a, 2.2 b, 3.3).

2.2 Tendinte actuale

Analiza a ceea ce reprezinta acum cercetarea comunicarii in cadrul psihologiei sociale impune relevarea anumitor tendinte. Ele tin fie de continuturile predilect cer­cetate, fie de perspectivele utilizate sau de cadrul principial-metodologic curent.

a. De la monocentrare la pluralitate. Doua aspecte ilustreaza pregnant aceasta ten­dinta. Primul vizeaza formele comunicarii, iar al doilea dinamica perspectivelor asupra comunicarii.

Este evident faptul ca astazi s-a depasit faza reducerii procesului comunicativ la forma sa verbala si, in particular, la expresia sa scrisa. Atit timp cit cercetarea s-a centrat asupra acesteia, a fost practic imposibila detasarea de modelul telegrafic, liniar. Fara a se renunta la explorarea actului comunicarii verbale, pluralitatea inte­resului stiintific contemporan este evidenta.

Pentru valoarea lor comunicativa, chiar si in cazul absentei intentiei comunicative sint avute in atentie urmatoarele (Moscovici, 1973; Cosnier si Brossard, 1984; Kerbrat--Orecchioni, 1990):

Semnele voco-acustice:

verbale (fonologice, lexicale, morfo-sintactice);

paraverbale (prozodice si vocale : intonatie, tonalitate, intensitate, debit, pauza,
caracteristicile vocii, particularitati de pronuntie etc.).

Semnele corpo-vizuale (nonverbalul):

statice (infatisarea/"the look'):

naturale : tipul morfologic, fizionomia;

dobindite : riduri, bronz, cicatrici;

supraadaugate : imbracaminte, machiaj, decoratiuni;

cinetica lenta (atitudini, posturi);

cinetica rapida (gesturi, mimica, privire).

3) Semnele olfactive, tactile, termice.

Paraverbalul este puternic implicat in realizarea functiilor expresive si estetice.

Nonverbalul realizeaza marcajul social si contribuie la definirea contextului situa­tiei comunicative. Prin functia sa metacomunicativa, se realizeaza incadrarea relatiei comunicative.

Informatiile despre virsta, sex, etnie, apartenenta socio-culturala, stare de spirit etc. constituie "schimburile dinaintea schimburilor verbale' care sint responsabile de introducerea anumitor expectatii si conditii ale comunicarii: distanta interlocutorie, nivel de adresabilitate, simpatie/antipatie.

Semnele statice au, mai ales, virtuti contextuale in timp ce functia cotextuala este realizata de semnele cinetice. Ele au valoare enuntiativa, participind efectiv la con­structia enuntului.

Semnele olfactive, tactile si termice, adesea neglijate de montajele experimentale, sint prezente comunicative reale, chiar daca, din punct de vedere cultural, sint prohi­bite sau strict cenzurate, dat fiind implicarea lor puternica in comunicarea intima.

Multicanalitatea si plurifunctionalitatea comunicarii umane complica si diversifica universul cercetarilor contemporane. Acestea se afla in plin proces de redescoperire -in raport cu vechile intuitii ale retoricii - ale oralului si, implicit, ale relationarii sociale pe care, in acelasi timp, o presupune si o creeaza.

Aceeasi pluralitate poate fi identificata si in dinamica perspectivelor asupra comu­nicarii.

De la cea informationala (C. Shannon, W. Weaver, CI. Flament, R.B. Zajonc etc.) -care a dominat inceputurile cercetarii comunicarii si care, prin semnul egal dintre comunicare si informatie, a impus modelul traditional, liniar - s-a ajuns astazi la acceptarea si valorificarea complementaritatii perspectivelor. Comunicarea este abor­data concomitent ca relatie (perspectiva interactionista: S. Moscovici, B. Rime, R. Ghiglione, C. Kerbrat-Orecchioni), ca actiune (perspectiva praxiologica: G. Bateson, P. Watzlawich si scoala de la Palo Alto), ca tranzactie (perspectiva pragmatica: S. Hybels, J.A. De Vito), ca act cultural (perspectiva culturala: E.T. Hali, E. Goffman).

b. De la instrument al cimpului social la co-constructie sociala. Aceasta schimbare de incadrare a fenomenului comunicativ este una dintre cele mai radicale modifi­cari survenite in ultimii douazeci de ani.

Pregatita de abordarile praxiologice (Stoetzel, 1963), ea se va impune in cele interactioniste (Moscovici, 1973) pentru a fi consolidata in cele contractualist-cogniti-viste (Rime, 1984; Ghiglione, 1986, 1990).

Primele au meritul de a fi incorporat elemente ale modelului circular din teoria sistemelor si de a fi prefigurat modelul societal al "cunostintelor impartasite'. Din perspectiva mentionata, a comunica inseamna mai mult decit informatie, mai mult decit mesaj, mai mult decit schimb. A comunica este, in primul rind, "actiune in comun', fie ca apare in plan interpersonal, in cel grupai sau public.

Cu o dubla prezenta in lucrarea editata de S. Moscovici (1973) - un capitol despre comunicarea nonverbala (M. Von Cranack) si altul despre limbaj si comunicare (C. Abravanel, W. Ackermann) - perspectiva interactionista introduce noi valente.

Pe de o parte, este puternic subliniata obligativitatea interdisciplinaritatii, nece­sitatea de a depasi modelul matematic din teoria informatiei si de a iesi din cadrul artificial al laboratorului.

Pe de alta parte, este semnificativa nuantarea perspectivei asupra functiilor limba­jului. Acestea sint: functii creatoare - care traduc adaptarea la evolutiile sociale, implicarea afectiva a locutorilor, sau la reprezentarile lor reciproce -functii destinate reglementarii interactiunii si cele care structureaza interactiunea.

Fara a mai reduce comunicarea doar la limbaj, autorii precizeaza raportul dificil, chiar contradictoriu, dintre cele doua realitati.

"Se atinge in acest punct un paradox fundamental al raporturilor dintre limbaj si comunicare: pe de o parte, locutorii trebuie sa stabileasca un nou cod care aduce o anumita redundanta si, pe de alta parte, ei trebuie sa elimine riscurile repetarii, pentru ca actul comunicativ sa-si pastreze intreaga sa valoare. Se ajunge astfel la situatia in care limbajul se opune comunicarii, ii rezista.'

(apud., Ghiglione et al, 1990, p. 202)

Aceasta perspectiva este, in fapt, prima ruptura serioasa cu modelul traditional E-M-R. Definirea comunicarii ca schimb informational intre interlocutori este serios amendata prin demonstrarea faptului ca informatia vehiculata este supusa: a) proiec­tarilor si reprezentarilor locutorilor; b) regulilor sociale care "normeaza' relatia; c) structurii interne a acesteia; d) universului social ambiental.

Ca atare, modelul clasic nu mai poate satisface. Emitatorul este fie o abstractie, fie este tratat mecanicist, fara statut psihosocial, receptorul este vazut ca "masina de reactionat', sub rezerva de a fi bine stimulat, iar mesajul este o "transparenta codata' care asigura reversibilitatea perfecta a operatiilor de codificare si de decodificare fiind axiomatixata, fapt inexistent in realitate.

Subiect absent, societate absenta, mesaj transparent, cuantificabil, categorizabil, formalizabil fara probleme - sint un pret prea mare pentru a mai putea fi acceptat.

"Saracele cuvinte, saracii vorbitori! Ei au disparut sacrificati sub masa prin­cipiilor si legilor invariante.' (Ghiglione et al., 1990, p. 188).

Mesajul a fost redus la un joc de categorii, interlocutorii la pozitia sau statutul lor, iar jocul complex al regulilor sociale de utilizare a vorbirii - la dinamica reductionista a consemnelor experimentale.

Sub influenta teoriei reprezentarilor sociale si a psihologiei cognitive, anii '80 inseamna, in fapt, incetatenirea unei noi paradigme: comunicarea - proces de co-construcjie sociala (cf. Rime, 1984, 1990; Ghiglione, 1986; Hybels, 1986; Bromberg, 1990).

B. Rime, experimentalist si teoretician predilect al domeniului nonverbalului, reali­zeaza - din perspectiva noii paradigme - o ampla sinteza asupra comunicarii. Intere­seaza prioritar cauzele personalizarii exprimarii, nivelurile de operare ale libertatii locutorului si modelul activitatilor de codare si decodare.

Pe baza unei intregi serii experimentale - personale sau ale altor autori: R.M. Blakar, E. Hoy si J.R. Mcknight, E.F. Masur, S. Moscovici, B. Rime s.a., G.M. Siegel si J.P. Harkins - este subliniat faptul ca doua persoane nu se vor exprima niciodata la fel, chiar daca mesajul este acelasi si codul comun. Cauzele personalizarii depind de variabila numita "gradul de libertate al locutorului', determinata, la rindul sau, de : a) obiectivele urmarite; b) relatia dintre parteneri; c) constringerile normative ale situatiei; d) distanta fata de referent; e) canalul comunicativ utilizat. Sint de subliniat urmatoarele concluzii:

- constringerile codurilor lingvistice sint exploatate mai mult sau mai putin deli­berat de cel care se exprima, in functie de obiectivele actului comunicativ; expri­marea nu este un dat, cit o constructie activa, continua;

forma expresiva indica raportul psihosocial dintre parteneri - cind diferenta de
competenta verbo-intelectuala creste, continutul comunicarii pierde dimensiunea
sa informativa (opinii, explicatii, date suplimentare, atitudini) pe seama celei nor­
mative si operatorii ;

constringerile normative ale situatiei (obtinerea consensului, limita de timp) au
efecte decisive asupra structurarii discursului : ele determina reducerea volumului
emisiei verbale, accentuarea redundantei acesteia si saracirea indicilor lexicali ;

atunci cind distanta referentiala creste, codul lingvistic utilizat cistiga in diversitate ;

restringerea canalului comunicativ (de la cel vizual-auditiv la cel auditiv) aduce
cu sine modificari lexicale si de vocabular. Sintaxa oralului se modifica, apropi-
indu-se de cea a exprimarii scrise, iar vocabularul devine redundant si mai putin
diferentiat.

in ceea ce priveste gradul de libertate al locutorului, el se naste din posibilitatea de a opera la diverse niveluri discursive prin :

alegerea cuvintelor si expresiilor ; chiar daca in aparenta se utilizeaza sinonime,
cuvinte diferite activeaza retele de asociatii semantice semnificativ altele ;

alegerea formei gramaticale ; schimbarile sintactice fac ca acelasi continut deno-
tativ sa fie altceva din punct de vedere conotativ ;

alegerea si ordonarea secventelor ; efectele primaritatii sau recentei sint un bun
si cunoscut exemplu ;

alegerea formulei paraverbale ; aceasta joaca un rol esential in supracodarea
enuntului, fixindu-i sensul, natura, impactul. Paraverbalul este calea exprimarii
atitudinale si, prin aceasta, a valorizarii referentului, dar si a receptorului sau a
situatiei comunicative ;

alegerea premiselor implicite ; in buna masura, ele se construiesc si se exprima
prin intermediul nonverbalului si permit locutorului ghidarea partenerului si con­
trolul situatiei comunicative.

Referitor la modelul activitatilor de codificare-decodificare, B. Rime dezvolta re­zultatele norvegianului R. Rommetveit (apud. Moscovici, 1984, pp. 436-439). Departe de a fi un simplu joc de cuvinte, activitatile de codare si decodare sint, in fapt, acte complexe de traducere, constructie si acord al reprezentarilor interlocutorilor. La nivelul emitatorului, respectiv al receptorului, categoriile cheie ale modelului sint :

Avantajele acestei perspective dinamice asupra elaborarilor progresive ale struc­turilor de semnificatii constau in faptul ca:

implica reprezentarea - bazata mai ales pe constructe decit pe concepte - ca
principal element al schimbului informational;

plaseaza actul comunicativ la nivelul jocului intersubiectiv;

face loc, in egala masura, logicii formale, categorizarii, capitalului simbolic
social - matricea categoriala -, dar si "logicii' afective, experientelor emotio­
nale, capitalului individual - matricea dinamica ; cele doua concura deopotriva in
construirea referentului, exprimat ca reprezentare, dar si in procesul de referenta;

are in vedere ansamblul formelor comunicative: verbal, paraverbal, nonverbal,
cit si cele doua modalitati informationale : digitala si analogica (Radu et al., 1994);
prima - vehiculata preponderent verbal - este incorporata in matricea conceptuala,
iar cea de a doua creeaza si exprima matricea dinamica, fiind utilizat predilect
para si nonverbalul;

explica dialectica permanenta dintre aspectele denotative si cele conotative ale
mesajului;

permite racordarea si inglobarea altor perspective explicative : a) cea a decodi­
ficarilor de "gradul intii' si de "gradul doi', prin apelul la "regulile tari' (prin
echivalenta) si la "cele slabe' (prin aproximari) - (Coteanu, 1985); b) cea a
prelucrarilor centrale si periferice ale informatiei (Petty si Cacioppo, 1986); c)
cea a prelucrarilor sistematice si euristice (Chaiken, 1980); d) cea a raportului
dintre sens si semnificatie (Pavelcu, 1976).

in concluzie, aspectul constructivist al comunicarii pe care il evidentiaza perspec­tiva lui B. Rime este o "replica' la modelul simplificat. Generat de teoria informatiei, alimentat de psihologia behaviorista si fixat de psiholingvistica traditionala, acest model a ignorat locutorul, auditoriul, si complexitatea operatiilor care-i uneste in tentativa de a atinge un anumit grad de intersubiectivitate. Astfel de cercetari au ajuns sa fie, mai ales, o "stiinta a codurilor', preocupata de analiza unui mesaj elaborat "in vitro' si, in fapt, "de un limbaj fara comunicare'.

Revenirea cercetarii comunicarii in vivo la dimensiunile ei psihosociale, coincide cu orientarea atentiei spre esenta fenomenului: efort de co-impartasire a reprezen­tarilor sociale.

Cel care articuleaza si fixeaza perspectiva cognitivist-constructivista asupra comu­nicarii - in dialogul specialistilor, dar si la nivelul literaturii didactice - este R. Ghiglione et al. (1986, 1990).

Modelul "contractului comunicativ' pe care-1 dezvolta are in vedere, in acelasi timp, subiectii care comunica, strategiile discursive potentiale si, in act, gestiunea schimburilor interlocutorii, efectul mesajelor asupra comportamentelor si reprezenta­rilor interlocutorilor.

Conceptele cheie sint: intra-locutori, inter-locutori potentiali/reali (legati prin miza si acceptarea principiilor de pertinenta si reciprocitate), situatie potential comu­nicativa (SPC), contract de comunicare (CC), interlocutiune, dialog regulat (DR), ruptura, validare/cvasi-validare/non-validare, influenta. Ele marcheaza o distantare semnificativa de cele clasice: emitator, receptor, mesaj, canal, zgomot, feed-back etc. si de modelul atita timp dominant.

Aceasta noua perspectiva nuanteaza diversele aspecte ale teoriei comunicarii, re-orientind cercetarea in mod semnificativ.

a comunica inseamna a construi impreuna, in cadrul unui sistem care are pro­
priile lui structuri formale si functionale;

omul care comunica nu este doar o oglinda care reflecta realitatea, ci, mai ales,
constructorul ei neobosit;

spatiul co-interlocutoriu nu este neutru si omogen; este un joc de permanente
ajustari si glisari semantice;

procesul discursiv vehiculeaza, mai degraba, aspectele activitatilor cognitive de
moment ale interlocutorilor, decit elemente prefixate intr-o schema enuntiativa;
de aceea, aceasta este, mai degraba, ceva construit, decit ceva dat;

ca subiecti comunicatori, sintem determinati, desigur, de structura sistemelor de
semne pe care le folosim; ele nu ne permit sa facem oricum, constringerile si-
tuationale nu ne permit sa facem orice, dar exista posibilitatea utilizarii intregii
game - suficient de vaste - de care sistemul dispune; ca urmare, determinismele
micro-situationale le nuanteaza si le contextualizeaza pe cele macro-situationale;

sistemele de semne - verbale, para si nonverbale - de care omul dispune sint
selectate si orientate de miza pe care o impune interlocutiunea. Omul le utilizeaza
si nu este doar traversat de ele ! ;

ca locutor, subiectul uman este un actor capabil sa actioneze asupra si nu doar
sa fie in;

acest raport flexibil cu sistemele de semne, in particular cu limba, se explica
prin structurarea functionala minimala a acestora si prin caracterul marcant atitu-
dinal al comportamentului comunicativ uman;

orice comunicare este, in fapt, co-constructia unui univers de semnificatii, per­
manent negociabile.

c. De la principial-macrostructural la procesual-microstructural si de la faptic-

-descriptiv la cauzal-explicativ.

Fara a fi specifice numai cercetarii comunicarii, cele doua tendinte pot fi bine ilustrate prin raportarea la una din temele clasice ale psihologiei sociale: comuni­carea persuasiva.

Odata stabilite structura si variabilele implicate in geneza si derularea influentei persuasive - cele care tin de sursa, mesaj, receptor sau situatie comunicativa - demer­sul experimental s-a orientat spre descifrarea mecanismelor psihosociale implicate de fiecare veriga. De asemenea, s-a incercat stabilirea conditiilor de validare si incidenta ale acestor procesualitati.

Astfel, in cazul celor doua variabile ale sursei - afectivitatea si credibilitatea - s-a putut evidentia faptul ca, pentru schimbarea atitudinii, fiecare din ele apeleaza la alte resorturi psihice (Bromberg, 1990). in cazul atractivitatii, schimbarea este mediata de un proces de identificare, fata de internalizare care opereaza in cazul credibilitatii.

Prin identificare, subiectul adopta punctul de vedere al sursei pe baze afective -stari, sentimente activate - si mai putin cognitive. Justetea pozitiei aparate, natura argumentelor utilizate de sursa joaca aici un rol secundar.

Schimbarea atitudinala, bazata pe atractivitate si realizata prin identificare, nu este de lunga durata, deoarece nu determina modificarea sistemului de valori si credinte al subiectului. Ea nu-i confera acestuia nici independenta fata de sursa. Lucrurile stau exact invers in cazul schimbarii determinate de internalizarea cognitiva.

Interesante sint si concluziile unor cercetari referitoare la mecanismele diferite activate de continutul persuasiv sau de intentia persuasiva (Brehm, 1966; Hass si Grady, 1975).

in cazul celui dintii, factorii cognitivi sint primordiali, structurindu-se in cadrul unui proces de contra-argumentare. Atunci cind subiectul sesizeaza intentia persuasiva, pe primul loc trece o reactie motivational-afectiva: reactanta. intr-o astfel de situatie, apare prioritara tendinta de a restabili libertatea - real sau presupus ame­nintata - si, ca atare, subiectul respinge in principiu si in totalitate continutul persuasiv, ba chiar si relatia comunicativa. Concluziile experimentale tind sa convear­ga in ideea ca cele doua mecanisme (cognitiv si afectiv-motivational) sint in interac­tiune constanta. Este probabil ca ceea ce duce la cresterea unuia il accentueaza si pe celalalt.

O alta interesanta constatare vizeaza natura similaritatii sursa-receptor in comu­nicarea persuasiva. Similaritatea este unul dintre factorii cu influenta puternica in cazul surselor atractive. O serie numeroasa de cercetari, demarate in anii '70 (a se vedea pentru detalii Bromberg, 1990, p. 237), disting similaritatea demografica (sex, virsta, rasa, rezidenta etc.) de cea ideologica (credinte, atitudini, valori etc.) precum si rolurile lor distincte. Similaritatea ideologica este mai importanta in cazul evaluarii persoanelor, in timp ce similaritatea demografica este mai eficienta atunci cind persu­asiunea urmareste convingerea celuilalt de a trece la actiune.

Aceeasi tendinta spre procesual-microstructural si cauzal-explicativ domina si cer­cetarile dedicate comunicarii nonverbale.

Suficiente date experimentale s-au acumulat ca sa permita unor autori indepen­denti (cf. Cosnier, 1989; Rime, 1984, 1990; Golu, 1989; Kerbrat-Orecchioni, 1990) sustinerea tezei facilitarii cognitive, in esenta, este vizat rolul nonverbalului in actul comunicativ, in general si in mod particular, in constructia mesajului.

Fie ca sustin teza valorii comunicative de sine statatoare a nonverbalului, fie ca o contesta, numitorul comun al autorilor il constituie acceptarea indispensabilitatii non­verbalului pentru actul de codificare verbala. Realizind direct montaje experimentale sau apelind la analiza secundara a tentativelor de a anula, dirija, controla, masura formele si "cantitatea' de miscare asociata vorbirii, concluziile rezultate - sustinind teza facilitarii cognitive - sint:

gestualitatea emitatorului este utila receptorului pentru ameliorarea si imbo­
gatirea enuntului, cit si pentru eficienta tranzactiei comunicative;

ea este, in acelasi timp, la fel de importanta, poate mai importanta, pentru
emitator in constructia mesajului. Si aceasta deoarece lantul verbal este rezultatul
unei transformari, intr-o succesiune semnificativa, omogena si liniara, a repre­
zentarilor si imageriei mentale heterogene;

nonverbalul este implicat, deci, in conversiunea unei semiotici pluridimensio­
nale (cea psihica) intr-o semiotica unidimensionala (cea verbala);

doua metafore - cea a numaratorii si cea a reziduurilor/ramasitelor - sugereaza
functiile de ordonare si de exprimare compensatorie pe care le joaca nonverbalul
fata de verbal; pe de o parte, nonverbalul da repere tempo-spatiale traducerii in
cuvinte a ideilor, starilor, trairilor - este, mai ales, cazul gestualitatii realizate
prin ilustratori care "bat masura locomotiei mentale' -, pe de alta parte, non­
verbalul ofera posibilitatea ca ceea ce nu poate fi surprins si "tradus' - ca nuanta,
completitudine, dinamica - in cuvinte sa-si gaseasca, totusi, exprimarea;

activitatea motorie este absolut necesara locutorului; tentativele de a imobiliza
anumite parti ale corpului au dus la preluarea, compensatorie, a miscarii de catre
zonele ramase libere;

prezenta nonverbalului creste odata cu densitatea, complexitatea si gradul de
elaborare a activitatii locutoare; reproducerea pe de rost sau lectura diminueaza
rolul nonverbalului;

gestualitatea nu este o reminiscenta arhaica, fiind diferita de formele primare,
infantile; de altfel, gestualitatea ideativa (de marcaj sau ideografica) apare onto-
genetic, cel mai tirziu, dupa cea evocatoare sau cea figurativa (Rime, 1992);

blocarea nonverbalului afecteaza exprimarea locutorilor, ceea ce indica foarte
clar puternica sa implicare in sarcinile de codare sau decodare, in facilitarea cog­
nitiva pe care o realizeaza;

tehnicile moderne de inregistrare sau analiza a comunicarii inlesnesc o paralela
intre structura ierarhica a discursului si cea a gestualitatii. S-a permis, astfel, avan­
sarea ipotezei izomorfismului celor doua. Lantul verbal si cel mimico-gestual sint
sinergice, fiind plasate sub controlul unui centru comun. Nonverbalul nu este doar
un accesoriu al verbalului, ci se dovedeste a fi deplin intricat acestuia.

O ultima si interesanta ilustrare a tendintei discutate pune in paralel - la distanta de citeva zeci de ani - fapticul cu explicativul. Diminuarea frecventei centrarii vizuale a subiectului asupra "victimei' - fapt evidentiat de experimentele lui Milgram asupra complezentei - poate fi astazi explicata prin legea raportului dintre nivelul motivarii sociale si centrarea privirii (Rime, 1992).

Experimental, s-a verificat ca intre cele doua variabile exista un raport direct. Cu cit scade motivarea sociala, cu atit tendinta de centrare vizuala asupra partenerului scade si ea. Ea poate fi anulata in situatiile cu motivare sociala foarte redusa (reti­centa, supunere, teama). Din contra, o relatie cu o motivatie sociala foarte puternica - pozitiva (cooperare, atractie, afiliere) sau negativa (furie, agresivitate, dominanta) -coreleaza cu un nivel ridicat al centrarii vizuale.

d. De la relational-general la relational-particularizat.

Fie ca se apropie de sfera supraordonata - actiune - fie ca se incadreaza intr-o forma speciala - tranzactie -, perspectiva psihologiei sociale asupra comunicarii ramine cu "marca sa' : relatie. Glisarea care, totusi, se produce este orientata spre identifi­carea manierei in care universuri de relationare particulare afecteaza comunicarea. Modelarea generala a fenomenului este verificata si imbogatita de abordari sectoriale.

Pe linga analiza minutioasa a comunicarii in grup mic - aspect mereu actualizat -, in organizatii, in plan public, au aparut noi preocupari si interese :

comunicarea in cadrul relatiei intime (Moscovici, 1984; Brehm, 1985). Dintre
aspectele cercetate, retin atentia: "jocul paralel', incidenta diferita a nonverbalu­
lui asupra celor doua sexe (cf. Gottman, 1981), diferenta competentelor comunicative
in cuplurile functionale si in cele disfunctionale (Noller, 1980; Gottman, 1981), auto-
revelarea gradata, profunzimea relatiei si descresterea reciprocitatii imediate (Mor-
ton, 1978), bariera instrumentalitate-expresivitate, clisee de relationare si comuni­
care : "reglarea de conturi', "lectura gindirii', "falsa ordine de zi' (Gottman, 1981).

comunicare si decizie in sistemele cu jurati (Moscovici, 1984). Aspecte cheie: peri­
colele conformitatii, rolul unanimitatii, influenta persuasiunii, necesitatea vocii dizi­
dente, ruta si semnificatia solutiei mediane - "minimax' -, refuzul acordului precoce.

comunicarea intra si interculturala (cf. Hali, 1959, 1984). Timpul care comunica,
durata formala, durata informala, spatiul care comunica, valoarea comunicativa a
spatiului in diverse culturi, distante comunicative (intima, personala, sociala, pu­
blica), proxemica, schemele spatiale formale - sint aspectele centrale cercetate.

e. De la experientele laboratorului la cadrul comunicational natural.
Cristalizarea acestei tendinte s-a datorat schimbarii de paradigma asupra

comunicarii (instrument social de co-constructie sociala) - impactul teoretic -, dar si a posibilitatilor de inregistrare si prelucrare furnizate de tehnologia contemporana -impactul metodologic.

Semnificative pentru ilustrarea acestei tendinte sint cercetarile din domeniul comu­nicarii nonverbale, al competentelor comunicationale, al influentelor mesajului pu­blicitar etc.

Impactul comunicarii vizuale si al centrarii privirii asupra celuilalt "a scos' cerce­tatorul in cadrul natural al strazii, familiei, locurilor publice: biblioteca, restaurant, sala de conferinte (Cook, 1977; Frey s.a., 1984).

Pentru descifrarea raporturilor care se stabilesc in comunicarea dintre persoane cu competente verbo-intelectuale diferite, a fost ales universul relational natural al co­piilor, adolescentilor sau adultilor cu handicap mental sau de exprimare, cel al rela­tiilor sociale dintre grupele de virsta diferite sau cu competente socio-lingvistice diferite (Ghiglione et al, 1990; Bromberg, 1990).

Alte tendinte demne de a fi luate in calcul sint: tentativa de a cuprinde ansamblul fenomenelor, de a depasi si articula tratarea "parcelara' - sub aspectul formelor, verigilor, etapelor, contextelor discursive si permanenta reactualizare. Este semni­ficativ faptul ca probleme cu statut clasic ramin in unghiul de interes al cercetarii contemporane. Aceasta se explica prin faptul ca orice noua perspectiva de impact este folosita in "recitirea fenomenului'. Astfel, sub influenta teoriei reprezentarilor sociale s-a facut prin revenirea la factorii influentei persuasive - credibilitate, atractivitate, competenta, sinceritate etc. - dar nu "in sine', ca date obiective, cum au fost tratati pina acum, ci ca factori perceputi (Bromberg, 1990).

3. Impactul intra si interdisciplinar contemporan

in cadrul psihologiei sociale, studierea comunicarii - aflata mereu sub presiunea intra si interdisciplinaritatii - valorifica astazi, mai ales, trei influente. Una interna - teoria reprezentarilor sociale (RS) -, una intermediara - psihologia cognitivista¹ -, si alta externa - etologia si psihologia evolutionista.

3.1 Teoria RS - sau despre incetatenirea perspectivei constructivist-interactioniste

Din multitudinea aspectelor demne de analiza, doua retin atentia: rolul si statutul comunicarii pentru RS si specificitatea perspectivei acestei teorii, in general, si fata de comunicare, in special, in definirea si caracterizarea RS, raportarea la comunicare este indispensabila. "Reprezentarile sociale ar trebui sa fie vazute drept un mod spe­cific de intelegere si comunicare' (s.n.) (Moscovici et al., 1984). in absenta comuni­carii, posibilitatea aparitiei si vehicularii RS ar fi profund afectata. Ca atare, limbajul si comunicarea - interindividuala, institutionala, mediatica - sint plasate, alaturi de cultura si de societate in diviziunea "conditiilor de producere si circulatie a RS' (Jodelet, 1989).

in acest context, incidenta comunicarii este examinata la trei niveluri: a) cel al aparitiei reprezentarilor; b) cel al proceselor de formare, ancorare si obiectivare a RS ; c) cel al dimensiunilor RS (Neculau, 1995). Semnificativ este faptul ca perspec­tiva RS completeaza raportul determinismelor. Daca, la nivelul simtului comun, accentul cade pe determinarea comunicarii de catre RS, perspectiva teoretica amintita subliniaza mai ales reciproca: "o comunicare sociala apare ca o conditie de posibi­litate si determinare a reprezentarilor si gindirii sociale' (Jodelet, 1989, p. 47).

Tabelul 1.

De altfel, ceea ce este specific definirii RS si, implicit, paradigmei asupra comu­nicarii este precizarea manierei de a construi: prin interactiune, co-constructie. A-ceasta face ca teoria RS sa apara ca alternativa distincta la constructivismul teoriilor cognitiei sociale.

Citeva diferente, selectiv preluate, din sinopticul realizat de Anamaria Silvana de Rosa (Neculau, 1995, pp. 269-270) au deplina acoperire si in felul in care cele doua directii de cercetare abordeaza comunicarea.

3.2 Perspectiva cognitivista - sau despre descifrarea mecanismelor tratarii informatiei

Axata pe procesualitatea receptarii si prelucrarii informatiei, psihologia cognitiva are tot mai puternice incidente si in explicarea fenomenelor cimpului social.

Pentru a intelege comportamentele sociale, nu este suficienta raportarea doar la evenimentele la care indivizii sint supusi. Este necesara intelegerea interpretarii pe care ei o confera acestora. Intervine activarea proceselor de identificare si constructie a semnificatiilor, ce se realizeaza prin procesarea informatiilor sociale.

Dezvoltate, in parte, sub auspiciile cercetarilor dedicate cognitiei sociale, contri­butiile privitoare la tratamentul informational evidentiaza particularitati de raportare (vezi l.c), dar si de procesare a acestei categorii de informatii.

O ilustrare a celor din urma este oferita de doua dintre modelele cognitive ale anilor '80: tratarea sistematica sau euristica (Chaiken, 1980) si tratarea centrala sau periferica (Petty si Cacioppo, 1986).

Desi prezinta deosebiri - modelul C/P este mai articulat, precizind detaliile unui proces elaborat de tratare globala a informatiei, in timp ce modelul S/H se bazeaza, mai ales, pe identificarea regulilor care opereaza in tratamentul informatiilor extra-discursive -, punctele de convergenta sint mult mai numeroase.

in esenta, tezele celor doua modele explicative precizeaza:

in actul receptarii informatiei, este activat un dublu proces :

de tratare centrala/sistematica - axat pe informatiile legate de continutul mesajului;

de tratare periferica/euristica - declansat de informatiile vizind caracteristicile
formale ale sursei, mesajului si receptorilor.

cele doua au conditii de activizare si mecanisme de raspuns cognitiv diferite
(vezi tabelul 2.)

Tabelul 2.

pertinenta si complementaritatea celor doua procese se datoreaza si faptului ca,
in tratamentul informatiei, nu exista resurse necesare pentru a cuprinde totul, dar nici
posibilitatea de a ignora totul.

utilizarea unuia sau altuia dintre cele doua procese cognitive depinde de factori
care tin de maniera comunicarii si de subiectul care decodifica.

Daca indicele formal decelat este, spre exemplu, statutul de "expert', regula pragmatica activata poate fi: "ceea ce zice un expert este, in general, demn de incredere', in cazul indicelui "agreabil', "simpatic', regula care intervine este: "cei ce se simpatizeaza au opinii convergente pe un mare numar de teme'.

Accentuarea factorilor care, in mod obisnuit, sint tratati printr-un proces peri­
feric creste probabilitatea ca subiectul sa utilizeze aceasta cale. Este cazul experi­
mentelor lui S.E. Pallak s.a. (1983), in care acelasi mesaj, transmis in doua variante
- neutru sau emotional - a orientat diferit auditoriul, in primul caz, spre continutul
semantic si procesare central/sistematica, iar, in al doilea, spre atractivitatea sursei si
procesare euristica/periferica.

in cea de a doua categorie, intra factori care maresc sau reduc motivatia si
capacitatea subiectului de a se raporta la continutul mesajului. Dintre acestia, au fost
vizati experimental urmatorii: implicarea, nivelul de cunostinte, predispozitiile speci­
fice sau temporare, nevoia de cunoastere, rezistenta la incertitudine.

Rezultatele indica favorizarea alternativei centrale/sistematice prin: accentuarea implicarii, prezenta unui nivel ridicat de cunostinte, acutizarea nevoii de cunoastere si grad sporit al rezistentei la incertitudine.

cercetari in curs incearca sa raspunda la intrebarea: Activarea uneia sau alteia
dintre manierele de procesare este automatizata sau se afla sub control voluntar ?

Raportate la problematica intregii comunicari, incidentele cognitiviste consolidea­za perspectiva constructivista, dar nu in maniera constructivismului RS.

Accentul este pus pe structurile formale si logice individuale, facilitate prin stra­tegiile de problem-solving existente in contextul cultural de referinta, si mai putin pe relatia sociala.

3.3 Etologia si psihologia evolutionista -

sau despre unitatea evolutiva a mijloacelor de comunicare

Aflate in plina cursa de identificare si articulare a unitatii evolutive a mijloacelor biologice de comunicare, cele doua discipline au o puternica rezonanta asupra priori­tatilor in cercetarea comunicarii.

in cazul psihologiei sociale, faptul s-a materializat in explozia - incepind din anii '60 - interesului pentru comunicarea nonverbala. La sfirsitul deceniului sapte, se aprecia existenta a mii de articole, sute de colocvii si seminarii si zeci de carti pe aceasta tema (Cosnier si Brossard, 1984). La ora actuala, probabil, o triplare a aces­tor date ne apropie de adevar.

Este semnificativ faptul ca cele mai multe manuale de psihologie sociala din spa­tiul anglo-saxon acorda cel mai larg spatiu aspectelor comunicarii nonverbale sau chiar o trateaza in exclusivitate (Feldman, 1985 ; Worchel s.a., 1991).

in studierea nonverbalului, pot fi decelate trei directii:

a)    macroanaliza : se structureaza, mai ales, sub influenta etologiei, avind ca obiectiv
descrierea si explicarea activitatilor comunicative nonverbale globale (a merge, a
gesticula, a alerga etc.). N.G. Blurton-Jones, W.C. McGrew, A. Jouenjean,
E. Goffman analizeaza activitati comunicative nonverbale situationale : in sala de
clasa, in recreatie, in interactiunile de joc, in activitatile rituale etc.;

b)    microanaliza: se dedica diverselor aspecte nonverbale particulare: "alfabetul'
unitatilor de miscare - a se vedea studiile de pionierat ale lui R.L. Birdwhistell
(Golu, 1989; Radu, 1994) -, mimica faciala, analiza secventiala a activitatii cor­
porale (Frey,   1984), analiza privirii in interactiunile sociale (Cook, 1977),
sincronia verbo-motorie (cf. Corraze, 1980), expresivitatea faciala si ontogeneza
sa (Izard, 1971), geneza si tipologia gestualitatii (Rime, 1992);

c)    perspectiva intermediara, functionala : clasificarea semnelor nonverbale (Scherer,

Aceasta din urma contributie se impune prin sinteza cuprinzatoare pe care o reali­zeaza si prin capacitatea de a armoniza perspective diverse. O reunire a principalelor date - vezi tabelul - evidentiaza raporturile nonverbalului, functiile, manifestarile si formele sale, precum si directiile contemporane de cercetare si interpretare (vezi tabelul 3, verso).

Este cert ca, in psihologia sociala, studierea nonverbalului are orizont deschis, deoarece incep sa se contureze explicatii asupra unor fenomene existente, recunoscute si extrem de importante pentru cimpul social, dar mai putin intelese si stapinite din punctul de vedere al mecanismelor de realizare si actiune: empatia, influenta, charisma, complezenta, pygmalionismul, autoritatea, simpatia/antipatia, credibilitatea, atribu­irea, mutualitatea etc.

Prezenta implicita sau explicita aproape in fiecare capitol al psihologiei sociale, cercetarea comunicarii angajeaza aceasta disciplina psihologica in rindul celor cu contributii de marca in cadrul stiintelor comunicarii.

Faptul este semnificativ in masura in care "comunicologia' este considerata unul dintre cele mai dinamice universuri aplicative si de cercetare; un adevarat "port--drapel' in intelegerea si potentarea proceselor de schimbare contemporane.

Tabelul 3

Cele trei se inscriu perspectivei semiotice clasice.

** A ramas nementionata cea de-a cincea categorie de semne non-verbale expresorii/expozitorii, care nu au nici o functie co- sau contextuala. Ei sint doar cu valoare comunicativa pentru reactiile de moment, biologice, ale locutorilor, intentia comunicativa fiind absenta (Ekerman si Friesen, 1969; Cucos, 1994).