Agresivitatea

Agresivitatea

Ce este agresivitatea?

intr-un mod mai putin pretentios, agresivitatea poate fi considerata a f i o carac­teristica a acelor forme de comportament orientate in sens distructiv, in vederea producerii unor daune, fie ele materiale, moral-psihologice sau mixte. Deci actul agresiv poate viza unele obiecte (casa, masina, mobila etc.), fiinta umana (individul uman izolat, microgrupurile, colectivitatea) sau ambele. Opusul agresivitatii ar fi comportamentul prosocial, care presupune cooperare, toleranta, echilibru. Pentru a gasi exemple privind comportamentul agresiv nu este nevoie de eforturi speciale. Datorita uriaselor disponibilitati privind mediatizarea, sintem, din nefericire, aproape zilnic martorii diferitelor forme de manifestare a agresivitatii (razboaie, crime, jafuri, tilharii, violuri, incendieri, distrugeri etc.). Delincventa si infractionalitatea constituie formele "de virf' ale manifestarii agresivitatii, iar statisticile intocmite in diferite tari arata o crestere ingrijoratoare a ratelor acestui "flagel', acum la sfirsitul celui de-al doilea mileniu. Numai in SUA, de exemplu, la fiecare 6 minute se comite un viol; in fiecare minut, o alta persoana devine victima unui atac tilharesc; la fiecare 22 de secunde se comite un furt de masina; la fiecare 25 de minute se comite un omor etc. (cf. A. Karmen, 1990).

Referitor la incercarile de definire, analiza si interpretare a agresivitatii de catre specialisti, nu numai ca nu regasim un consens mai general, dar se pare ca nivelul de "imprastiere' a punctelor de vedere este chiar mai mare decit in cazul altor fenomene psihologice. Rezistenta extrem de crescuta intilnita la diversi cercetatori din domeniul socio-uman in fata incercarii de construire si utilizare a unei "grile' de analiza si interpretare a agresivitatii se explica, inainte de orice, prin marea complexitate a acestei realitati. Iata, totusi, citeva din punctele de vedere exprimate mai recent. Autorii lucrarii intelegerea psihologiei sociale (cf. S. Worchel et al., 1991) pun prob­lema daca, in definirea agresivitatii, trebuie sa punem accent pe actul agresiv in sine sau pe intentie ? De exemplu, un parinte poate manifesta agresivitate fata de copil, dar cu intentia clara de a "face om din el'. Optiunea autorilor este mai mult pentru accentuarea asupra intentiei. Astfel, agresivitatea poate fi definita ca orice act ce are ca intentie producerea unui prejudiciu tintei vizate (cf. R.A. Baron, 1977). Acceptind faptul ca intentia este cel mai important factor in definirea agresivitatii, autorii mentionati ajung in fata unei alte dificultati si anume, cea legata de modalitatile de determinare a intentiei.

Privite din perspectiva scopului urmarit, unele conduite agresive sint orientate in directia producerii "unui rau' altei persoane, in timp ce altele sint orientate in directia demonstrarii "puterii' agresorului (cf. K.E. Boulding, 1989) sau a masculinitatii (cf. M.H. Segall, 1988). Dupa alti autori, insa, nu este necesara aceasta diferentiere, deoarece "aceste variate scopuri nu sint mutual exclusive si multe alte acte de agresiune pot fi orientate spre atingerea unora sau a tuturor acestor scopuri' (M. Carlson et al., 1988). David G. Myers face o distinctie clara intre comportamentul de tip coope-rant-suportiv si cel agresiv. Acesta din urma poate fi definit ca fiind comportamentul fizic sau verbal orientat cu intentie spre a rani pe cineva. Cu toate acestea, pentru Myers, agresivitatea este un termen nebulos. El este folosit in multe feluri si pentru multe ratiuni.

in ceea ce ne priveste, consideram ca este necesar sa se faca, mai intii, anumite delimitari conceptuale. Agresivitatea nu se confunda cu un comportament antisocial, cu delincventa si infractionalitatea. Conduita boxerului nu este orientata antisocial si cu cit este mai agresiva, cu atit este mai performanta. Si invers, nu orice compor­tament antisocial, inclusiv infractional, poate fi caracterizat prin agresivitate. Sint comise infractiuni prin inactiune, deci agresivitatea nu este prezenta. Destul de frec­vent, agresivitatea este asociata si chiar confundata cu violenta. Desigur, de cele mai multe ori, comportamentul agresiv este si violent, dar sint si cazuri de conduita agresiva (este clara intentia de a vatama, de a face rau), dar in forme nonviolente. Otravirea lenta a unei persoane este o conduita agresiva, dar nonviolenta. Privitor la comportamntul agresiv cu rasunet antisocial, unii autori (cf. T.V. Dragomirescu, 1990) diferentiaza mai multe tipuri, cum ar fi:

agresivitatea nediferentiata, ocazionala, care nu are un rasunet antisocial obli­
gatoriu ;

comportamentul agresiv propriu-zis, polimorf si cronic, in care se include si com­
portamentul criminal;

comportamentul agresiv ca expresie integranta, nemijlocita a unei stari patologice,
fie consecutiva unei afectiuni neuropsihice preexistente, fie dobindita.

Comportamentul agresiv este orientat nu numai in afara subiectului, ci si asupra sinelui. Si aici trebuie sa diferentiem intre actele comportamentale autoagresive, for­ma cea mai grava fiind sinuciderea si actele comportamentale care pot periclita sanatatea si echilibrul organismului (fumat, alcool, droguri). Elementul esential de diferentiere il constituie, desigur, prezenta intentiei autodistructive.

Asadar, in sinteza, consideram agresivitatea ca fiind orice forma de conduita orientata cu intentie catre obiecte, persoane sau catre sine, in vederea producerii unor prejudicii, a unor raniri, distrugeri si daune.

Forme ale agresivitatii

Data fiind marea complexitate a acestui fenomen psihosociologic, orice incercare de tipologizare se loveste de dificultati mai mari sau mai mici. Criteriile de clasificare ies in evidenta in mod direct sau indirect din analiza coordonatelor de definire a agresivitatii. Fara a ne pierde in prea multe detalii, consideram ca pot fi identificate urmatoarele criterii:

in functie de agresor sau de persoana care adopta o conduita agresiva.

in functie de mijloacele utilizate in vederea finalizarii intentiilor agresive.

in functie de obiectivele urmarite.

in functie de forma de manifestare a agresivitatii.

in raport cu primul criteriu, diferentiem:

agresivitatea tinarului si agresivitatea adultului;

agresivitatea masculina si agresivitatea feminina;

agresivitatea individuala si agresivitatea colectiva;

agresivitatea spontana si agresivitatea premeditata.

in raport cu al doilea criteriu, diferentiem:

agresivitatea fizica si agresivitatea verbala;

agresivitatea directa, cu efecte directe asupra victimei, si agresivitatea indirecta,
intre agresor si victima existind intermediari.

Privitor la al treilea criteriu, diferentiem :

agresivitatea ce urmareste obtinerea unor beneficii, a unui cistig material;

agresivitatea ce urmareste predominant ranirea si chiar distrugerea victimei.

in aceasta privinta, unii autori (cf. S. Worchel et al., 1991) fac distinctie intre agresivitatea datorata supararii sau miniei (angry aggressiori) si agresivitatea instru­mentala. Diferenta principala consta in faptul ca prima forma apare, mai ales, ca urmare a supararii sau ostilitatii, in timp ce a doua (instrumentala) este orientata, in primul rind, in directia obtinerii unui cistig material (bani, obiecte etc.), iar actul agresiv in calitate de mijloc de obtinere a unor asemenea achizitii. O forma particu­lara de agresivitate instrumentala o constituie conflictul realistic de grup, formulare ce apartine autorilor americani Levine si Campbell (cf. P. Ilut, 1994). Specific pentru acest tip de conflict este faptul ca anumite grupuri de dimensiuni diferite intra in raporturi competitive (de cele mai multe ori acutizate) pentru o resursa de existenta limitata (teritoriu, locuri de munca etc.). Mentinerea starilor conflictuale, cu manifes­tare efectiva, reciproca, a agresivitatii, inclusiv fizice, conduce, din nefericire, in loc de cistiguri, mai ales la pierderi, de cele mai multe ori irecuperabile, cum este cazul vietilor omenesti.

Privitor la al patrulea criteriu, putem diferentia:

agresivitatea violenta si agresivitatea nonviolenta;

agresivitatea latenta si agresivitatea manifesta.

Desigur, nici pe departe nu se poate considera ca aceste tipologii epuizeaza toate criteriile de clasificare si toate formele de existenta si manifestare a agresivitatii. Si aici, ca si in alte cazuri, utilizarea unor scheme de clasificare forteaza realitatea sa se simplifice si sa se subordoneze tendintelor de realizare a unei "ordini' stiintifice. O dovada clara o constituie faptul ca agresivitatea manifestata la nivel interpersonal este, prin excelenta, un fenomen psihosocial si, ca atare, el ridica problema "co-participarii' celor doi membri ai relatiei conflictului (agresor-agresat). Nu intotdeauna si oriunde "rol-status-urile' celor doi membri ai diadei sint aceleasi si exclusive (unul numai ataca, numai face rau, iar celalalt "are sarcina' numai de a suporta consecintele directe si indirecte ale agresivitatii). Un exemplu tipic pentru ceea ce incercam sa demonstram aici il constituie cuplul penologic infractor-victima. Fara a intra in detalii de ordin juridic, infractorul este persoana care comite o fapta de agresiune (loveste, ataca, ucide, violeaza etc.) asupra altei persoane (victima) care suporta consecintele. Asa privind lucrurile, vina celor doi membri ai diadei penologice este foarte clara:

primul, vinovat si al doilea, complet nevinovat. Realitatea, insa, demonstreaza ca lucrurile nu stau deloc asa, deoarece, in multe cazuri, "vina' se imparte intre cei doi, culminind cu situatia in care victima poate sa fie mai "vinovata' chiar decit infractorul. Sa ne referim la doua exemple concrete :

Sotul ramine infirm pe viata in urma unui act de agresiune din partea sotiei (in
fata instantei juridice, sotul apare in calitate de victima, iar sotia in calitate de
infractor). Se afla, insa, ca actul de agresiune al sotiei a fost consecinta batailor
repetate din partea sotului si, mai ales, a incercarilor acestuia de a viola fetita in
fata ei (deci, anterior actului de agresiune al sotiei, "rolurile' celor doi erau
schimbate).

O femeie tinara, sub influenta alcoolului, intra in miez de noapte intr-un bar in
care erau numai barbati si adopta o conduita provocatoare (danseaza obscen, se
dezbraca partial etc.); la un moment dat, barbatii o ataca si o obliga la un viol
colectiv. Deci, in urma acestui act de agresiune, barbatii apar in calitate de infractori,
iar femeia in calitate de victima. Care este, insa, gradul ei de participare si de
raspundere privitor la actul de agresiune produs ?

Nu intimplator, in cadrul unei clasificari a victimelor, cum este cea a lui Stephan Shaffer (1977) (T. Bogdan, 1988), apar categorii precum:

a) victime provocatoare, care, anterior victimizarii lor, au comis ceva - constient sau
inconstient - fata de infractor. Asemenea cazuri pot fi intilnite atunci cind o
persoana (victima ulterioara) se comporta arogant fata de viitorul infractor sau
daca nu-si tine o promisiune data solemn, ori daca intra in lateguri amoroase cu
iubita infractorului etc.;

b)    victime care precipita declansarea actiunii raufacatorilor. Este cazul persoanelor
care, prin conduita lor, influenteaza raufacatorii in a comite infractiuni, desi intre
ei nu a existat niciodata vreo legatura.

Concluzia este ca, de multe ori, comportamentul agresiv este stimulat, provocat, declansat, intretinut de conduita partenerului relatiei interpersonale ce suporta con­secintele agresiunii. De aici, ideea clara pentru psilohogia aplicata, cum este cazul psihoterapiei, de a actiona nu unilateral (fie numai asupra celui acuzat de compor­tament agresiv, fie numai asupra celui agresat), ci asupra cuplului (marital, parental, profesional etc.) care capata in timp proprietatea de a oferi "cadrul' manifestarii agresivitatii (cel agresat poate, direct sau indirect, voluntar sau involuntar sa se con­stituie intr-un factor de potentare a conduitei agresive a partenerului respectiv).

Agresivitatea este o trasatura innascuta sau dobindita?

Una dintre cele mai vechi si, totodata, dificile intrebari adresate psihologilor a fost aceea daca "echipamentul' psihocomportamental al individului uman este dependent de factorul ereditar (zestrea ereditara) sau de factorul de mediu. Daca problema s-a pus in legatura cu "totul', desigur ca, si in ceea ce priveste "partea', ea a fost si ramine valabila. Nu numai in legatura cu agresivitatea ne putem intreba daca este sau nu innascuta, ci si in legatura cu oricare alta trasatura de personalitate.

Raspunsurile date de specialisti, privitoare la agresivitate sint urmatoarele :

1. Agresivitatea este innascuta, pozitie sustinuta de autori precum Sigmund Freud si Konrad Lorenz. in viziunea lui Freud, agresivitatea este un instinct. Oamenii se nasc cu instinctul de a agresa si de a fi violenti, intrucit aceasta "presiune' ereditara nu poate fi inlaturata, este necesar ca, in procesul influentarii educational-culturale, sa se gaseasca modalitati nedistructive de canalizare a tendintelor agresive. Pe de alta parte, cunoscutul etolog Konrad Lorenz - cistigatorul premiului Nobel in 1968 - mai ales, dupa publicarea lucrarii sale On aggression, 1966, accentueaza asupra naturii biologic-instinctuale a comportamentului agresiv, pe care-1 regasim si la nivel infra-uman. insa, in timp ce la Freud agresivitatea aparea ca fiind predominant distructiva, la Konrad Lorenz, agresivitatea interspecii are o valoare adaptiva si este esentiala pentru supravietuire. Animalul isi apara teritoriul, disponibilitatile de hrana si, inde-partindu-i pe altii, previne supraaglomerarea, in plus, datorita faptului ca cel puternic si viguros il invinge pe cel slab si neputincios, se produce o selectie naturala a celor cu un bun potential genetic ce va permite, odata cu transmiterea lui urmasilor, repro­ducerea agresivitatii.

in cadrul aceleiasi specii, este posibil, insa, ca agresivitatea (conspecifica) sa fie dublata de un alt instinct ce inhiba distrugerea totala a adversarului, inlaturindu-se astfel pericolul diminuarii drastice a efectivului unei specii. De aceea, la multe specii de animale, intilnim comportament agresiv ritualizat (P. Ilut, 1994), ce consta in faptul ca, in desfasurarea unei lupte dintre doi masculi, de exemplu, atunci cind "sansele' de cistig ale unuia dintre ei devin evidente, cel invins da semne ca se retrage si paraseste scena de lupta, iar invingatorul se opreste si el si nu-si mai conti­nua atacul pina la distrugerea totala a adversarului.

Teoriile ce au abordat agresivitatea ca pe un instinct au fost supuse unor multiple critici. La animale, agresivitatea este influentabila si modificabila in mai mare masura decit sugereaza aceste teorii. De exemplu, inca din anul 1930, Zing Young Kuo (S. Worchel, 1991) a crescut pui de pisica impreuna cu mama ce minca soareci, alti pui de pisica izolati si o a treia categorie de pui de pisica i-a crescut impreuna cu soarecii. Cind au crescut mari, toti puii de pisica au fost pusi intr-un loc in prezenta unor soareci. Comportamentul lor a fost foarte diferit: cei care au crescut cu mama minca-toare de soareci au omorit soareci in procent de 85 %, iar cei care au crescut impreuna cu soarecii au manifestat agresivitate numai in procent de 17%.

Privitor la agresivitatea umana, daca ea ar fi de natura instinctuala, ar fi de astep­tat sa intilnim foarte multe asemanari intre oameni, legate de modul de adoptare a comportamentului agresiv. Or, realitatea a demonstrat si demonstreaza continuu ca exista mari diferente interindividuale in manifestarea agresivitatii. Sint populatii, co­munitati care aproape ca nu cunosc agresivitatea si altele care se manifesta deosebit de agresiv. De exemplu, in cadrul unei statistici oferite de Archer si Gartner, privi­toare la rata omuciderilor, in perioada anilor '70 situatia (exprimata la 100.000 de locuitori) se prezinta astfel: aproape zero (Norvegia); sub l (Anglia); 2 (Canada si Ghanda); 3 (India si Italia); 4 (Ungaria); 9 (SUA); 13 (Irlanda de Nord); aproape 14 (Thailanda).

Respingerea cvasi-generalizata a naturii instinctuale a agresivitatii nu inseamna, insa, si ignorarea unor influente biologice asupra ei, cum ar fi :

influente neuronale; exista anumite zone ale cortexului care, in urma stimularii
electrice, faciliteaza adoptarea de catre individ a comportamentului agresiv;

influente hormonale; masculii sint mult mai agresivi decit femelele datorita
diferentelor de natura hormonala;

influente biochimice (cresterea alcoolului in singe, scaderea glicemiei pot
intensifica agresivitatea).

2. Agresivitatea este un raspuns la frustrare. Cei care sustin aceasta afirmatie pleaca de la convingerea ca agresivitatea este determinata de conditiile externe, in acest sens, cea mai populara si cea mai cunoscuta este teoria frustrare-agresivitate, formulata de John Dollard si alti colegi de la Yale University. Chiar in prima pagina a lucrarii lor, intitulata Frustrare si agresivitate, apar cele doua postulate :

"agresivitatea este intotdeauna o consecinta a frustrarii' ;

"frustrarea intotdeauna conduce catre o anumita forma de agresivitate'.

Blocarea caii de atingere a unui anumit scop creeaza frustrari, care, la rindul lor, se constituie in sursa de manifestare a agresivitatii. Destul de frecvent, insa, agresivitatea nu este indreptata asupra sursei starii de frustrare, ci este reorientata, redirectionata (displacemenf) catre o tinta mai sigura, in sensul ca este foarte putin probabil ca ea sa se razbune. Un exemplu (cf. G.D. Myers, 1990) il constituie anecdota privind omul care, fiind umilit de sef, isi mustruluieste zdravan sotia, care tipa puternic la copil, acesta loveste ciinele, care musca postasul.

Teoria lui Dollard a fost supusa ulterior unor revizii. Astfel, Leonard Berkowitz (1978, 1988), considerind ca teoria lui Dollard exagereaza legatura dintre frustrare si agresivitate, sustine ca frustrarea produce suparare, o stare de pregatire emotionala pentru a agresa. O persoana frustrata poate sa dea curs furiei atunci cind sint prezente si anumite semne ale agresivitatii sau, uneori, cind nu sint prezente asemenea semne, in primul caz, stimulii asociati pot amplifica agresivitatea.

3. Agresivitatea este un comportament social invatat. Aceasta pozitie este legata, in special, de numele lui Albert Bandura, care formuleaza teoria invatarii sociale a agresivitatii. Conform acestei teorii, comportamentul agresiv se invata prin mai multe modalitati si anume:

direct, deci prin invatare directa (prin recompensarea sau pedepsirea unor com­
portamente) ;

prin observarea si imitarea unor modele de conduita ale altora, mai ales ale
adultilor.

Cel mai frecvent, considera Bandura, modelele de conduita agresiva pot fi intilnite in:

a. familie (parintii copiilor violenti si ai celor abuzati si maltratati, adesea, provin ei insisi din familii in care s-a folosit ca mijloc de disciplinare a conduitei pedeapsa fizica);

b. mediul social (in comunitatile in care modelele de conduita agresiva sint acceptate
si admirate, agresivitatea se transmite usor noilor generatii; de exemplu, subcul-
tura violenta a unor grupuri de adolescenti ofera membrilor lor multe modele de
conduita agresiva);

c. mass-media (in special, televiziunea care ofera aproape zilnic modele de conduita
agresiva fizica sau verbala).

Surse de influentare a agresivitatii

Din nefericire, sint extrem de multe asemenea surse si ele creeaza mari probleme sociale, pentru a caror rezolvare este nevoie de uriase investitii materiale si eforturi socio-profesionale. Pentru o mai buna sistematizare, vom imparti aceste surse in trei categorii:

a. surse ce tin mai mult de individ, de conduita si de reactivitatea lui comporta­mentala ;

b. surse ale agresivitatii in cadrul familiei;

c. surse ce tin de mijloacele de comunicare in masa.

in prima categorie includem:

frustrarea, ce se mentine ca una din cele mai frecvente surse de influentare a
agresivitatii;

atacul sau provocarea directa, fizica sau verbala, ce atrage, de cele mai multe
ori, raspunsul agresiv al celui vizat; si nu de putine ori, sirul razbunarilor devine
practic nesfirsit (acte teroriste, razbunari tip vendeta, care fac multe victime din
persoane nevinovate);

durerea fizica si morala poate duce la cresterea agresivitatii; in urma unor
cercetari efectuate, L. Berkowitz a ajuns la concluzia ca stimularea aversiva poate
determina intr-o masura mult mai mare decit frustrarea agresivitatea ostila;

caldura - foarte multe cercetari au constatat o legatura directa intre tempera­
turile inalte si manifestarea agresivitatii; de exemplu, studiul diferitelor tulburari
sociale din SUA a conchis asupra faptului ca, la o temperatura mai mare de 100^S
F, probabilitatea de a aparea tulburari sociale (razmerite) se apropie de 45 % (cf.
J.M. Carlsmith si Anderson. C.A., 1979);

aglomeratia, in mijloacele de transport, in dormitorul unui camin de colegiu, in
casa de locuit etc., apare in calitate de agent stresor si poate creste agresivitatea;

alcoolul si drogurile; nu numai in rindul specialistilor, ci si in rindul nespe-
cialistilor este recunoscut demult faptul ca alcoolul, consumat mai ales in cantitati
mari, se constituie intr-un important factor de risc in comiterea unor acte antisociale
bazate pe violenta. Nu de putine ori, infractorii ce au comis abominabile acte de
violenta, incearca sa se apere in fata organelor juridice prin faptul ca au fost "sub
influenta alcoolului' ; consumat in cantitati mari, alcoolul reduce mult luciditatea
si realismul perceptiv, contribuind la accentuarea agresivitatii, atit prin potentarea
ei directa, cit si prin neluarea in considerare a caracteristicilor agresorului si a
neplacerilor provocate propriei persoane si celor apropiati (P. Ilut, 1994). Dro­
gurile pot, de asemenea, sa afecteze comportamentul agresiv, insa, in ce masura
se poate realiza acest lucru depinde de mai multi factori, cum ar fi: tipul drogului
(cocaina, marijuana etc.), dimensiunea dozei si daca subiectul este sau nu real­
mente amenintat si pus in pericol;

materialul sexy si pornografic, care este accesibil oricarei categorii de virsta, fie
in forma imaginii (poze din reviste, dar, mai ales, filmul, caseta video), fie in
forma scrisa (reviste, carti). Printre multe alte aspecte, cercetatorii si-au pus pro­
blema daca asemenea surse pot sau nu sa provoace agresivitatea. Raspunsurile sint
diferite, in functie de rezultatele cercetarilor efectuate. Pornind de la teoria etiche­
tarii a lui Schachter, Dolf Zillmann (1971, 1978) a formulat teoria transferului
excitatiei. Conform acestei teorii, ceea ce este important, nu este sursa reala a
provocarii, ci perceptiile pe care le are individul privitor la aceasta provocare.
Pentru a verifica efectele provocarii sexuale asupra agresivitatii, Zillmann a oferit
spre vizionare la trei grupe de subiecti un film provocator sexual (pentru primul
grup), un film despre box foarte violent (al doilea grup) si un film documentar
(interesant si neprovocator). Toti subiectii, dupa vizionare, au fost suparati de un
coleg, pus anume sa faca acest lucru, in final, subiectilor li s-a permis sa actio­
neze ca profesori si sa pedepseasca prin soc persoana care i-a suparat. S-a con­
statat ca subiectii ce au vizionat filmul provocator sexual au fost cei mai agresivi,
iar cei din grupul 3 (care au vizionat filmul documentar) au fost cel mai putin agresivi. Pe de alta parte, alt grup de cercetatori (cf. R.A. Baron, 1974; A. Frodi, 1977) au demonstrat ca sexualitatea si agresivitatea sint intrinsec incompa­tibile. Trairile emotionale ca efect al provocarii sexuale inhiba tendintele agresive. Pentru a depasi aceste opinii contradictorii, Zillmann, impreuna cu colaboratorii sai, propune in 1981 modelul excitatie-valenta privind efectele pornografiei asupra agresivitatii, care este o continuare a cercetarilor efectuate de Donnerstein si Evans. Prin intermediul cercetarilor, s-a scos in evidenta faptul ca filmele erotice placute pot servi la reducerea comportamentului agresiv, in timp ce filmele erotice ne­placute (bestialitate, sadomasochism) pot duce la cresterea agresivitatii. Pornografia violenta, cum ar fi cazul filmelor ce combina scenele erotice cu actele de violenta, produce efecte clare de ordin fiziologic si cognitiv, in opinia unor autori (cf. E. Donnerstein, 1983), ar exista chiar o legatura direct cauzala intre expunerea la scene erotice de mare agresivitate si violenta indreptata impotriva femeilor.

Din a doua categorie, cele mai grave forme de manifestare a agresivitatii in cadrul familiei sint bataia si incestul, cu consecinte extrem de nefavorabile asupra procesului de dezvoltare si maturizare psihocomportamentala a copilului, in ceea ce priveste bataia, cei mai ardenti "teoreticieni' sustin ca aceasta metoda are o dubla valoare: retroactiva - durere fizica si morala resimtita pentru o conduita gresita - si proactiva, adica inhibarea pentru viitor a unor asemenea acte comportamentale. Ce mijloace sint mai eficiente, cit timp trebuie sa dureze, cit de mare trebuie sa fie durerea prici­nuita, care este cel mai bun context de aplicare etc., sint doar unele din intrebarile la care nu s-a formulat inca un raspuns unanim acceptat de catre "specialisti'.

Din nefericire insa, in viata de zi cu zi si pe multe meridiane ale globului, bataia este frecvent folosita, luind uneori forme deosebit de grave, provocind copiilor leziuni corporale si chiar decesul. Violenta manifestata in cadrul familiei si, mai ales, asupra copiilor a atras mai demult atentia specialistilor care, la rindul lor, au incercat sa evidentieze structurile de personalitate specifice celor ce maltrateaza copiii, mecanismele si dispozitivele motivationale care sustin asemenea forme de conduita, consecintele imediate si de perspectiva asupra sanatatii fizice si psihice a copiilor supusi unui asemenea tratament. Astfel, unii autori s-au straduit sa evidentieze si sa sintetizeze trasaturile particulare ale grupurilor de parinti care folosesc bataia ca mij­loc de puternica agresare fizica a copiilor (cf. H. Toch, 1986). De exemplu, Spineta si Rigler (1972), precum si Gelles (1973), au evidentiat urmatoarele tipuri de caracteristici:

Caracteristici demografice. Cea mai mare frecventa o detin parintii care au
un mariaj instabil, care au divortat si cei care s-au separat, in fapt. De
asemenea, copilul batut este, adesea, rezultatul unei nasteri nedorite si cea
mai periculoasa perioada pentru asemenea copii este perioada primilor trei
ani de viata.

"Istoria' propriei vieti a parintilor. Cei mai multi parinti ce-si maltrateaza
copiii au fost ei insisi, la rindul lor, supusi unui tratament similar de catre
propriii lor parinti sau au fost, in cea mai mare masura, neglijati emotional
de catre acestia.

Atitudini parentale in raport cu cresterea copiilor. Parintii abuzivi in a uti­
liza mijloacele de sanctiune fizica privesc copilul ca pe o modalitate de a-si
satisface propriile lor nevoi, solicitindu-1 in a intreprinde actiuni ce de­
pasesc posibilitatile si abilitatile lui psihice si fizice. Ei intimpina mari
dificultati in a stabili legaturi empatice cu propriii copii si in a satisface
nevoile acestora de dependenta.

4. Tulburari psihologice si psihiatrice. Destul de frecvent, se constata ca pa­rintii care-si maltrateaza fizic copiii prezinta diverse tulburari psihologice si psihiatrice.

O alta incercare de tipologizare a parintilor abuzivi in utilizarea agresiunii fizice asupra copiilor si care a influentat multe alte incercari mai recente apartine lui Merrill, in viziunea acestui autor exista patru tipuri de asemenea parinti:

tipul I: parinti ce se caracterizeaza printr-un inalt grad de agresivitate, manifestata continuu, uneori fiind clar concentrata si focalizata, alteori, insa, nu. Supararea si enervarea lor scapa controlului, fiind nevoie de o minimala actiune stimulativa iritativa. Explicatia unei asemenea conduite vizeaza, in principal, propriile experiente traite in perioada copilariei timpurii.

tipul II: parintii sint rigizi, compulsivi, reci afectiv si, dupa modul in care pro­cedeaza in interactiunea cu copiii, pledeaza mai mult pentru propriile lor drepturi. Ei resping copilul si sint preocupati mai mult de propria lor pla­cere.

tipul III: parintii sint persoane pasive si dependente. Ei sint oameni modesti si re­ticenti si, totodata, sovaielnici in a-si exprima sentimentele si dorintele. Aparent, sint foarte neagresivi, dar, adesea, intra in competitie cu copiii pentru a cistiga atentia sotului, fiind de obicei depresivi, imaturi si ca-priciosi.

tipul IV: acesti parinti sint persoane frustrate, de obicei, fie de tati foarte tineri, fie de oameni inteligenti, dar care au anumite dizabilitati fizice care-i impie­dica sa-si sprijine propria familie. Este posibil ca ei sa stea acasa si sa aiba grija de copii, iar sotia sa mearga la slujba, in asemenea situatii, gradul lor de frustrare conduce la pedepsirea severa a propriilor copii.

Din cea de-a treia categorie, se distinge, in special, violenta expusa prin inter­mediul televiziunii si presei. Atit in cadrul programelor de televiziune, cit si in unele surse scrise (ziare, reviste, carti), apar diferite acte de violenta, de aceea s-a pus problema daca expunerea la violenta poate determina cresterea agresivitatii. Faptul ca un copil in virsta de 16 ani (cf. S. Worchel, 1991) a fost "martorul' a peste 13.000 de omucideri oferite de micul ecran are sau nu vreo influenta asupra comportamen­tului acestuia? Si aici parerile specialistilor sint impartite. Unii considera ca expu­nerea la violenta ar avea efecte cathartice, reducindu-se astfel propriile nevoi de a actiona agresiv. Alti autori, insa, ce se bazeaza, mai ales, pe teoriile invatarii sociale, considera ca expunerea la violenta conduce in mai mare masura la cresterea agresi­vitatii decit la catharsis. intr-o ancheta (cf. G.D. Myers, 1990) efectuata intr-o inchi­soare pe 208 detinuti a reiesit ca 9 din 10 detinuti recunosc ca au invatat noi "trucuri' din programele TV si 4 din 10 afirma ca au incercat sa aplice in practica modelele de actiune criminala oferite de televiziune, in ultimul timp, insa, se pare ca majoritatea autorilor inclina balanta tot mai clar in directia efectelor negative ale expunerii la violenta, incercind o adaptare dupa Baron si Byrne (1991), P. Ilut (1994) include in lista efectelor negative ale mass-mediei asupra agresivitatii (desi nu poate fi ignorata si prezenta unui efect cathartic) urmatoarele: dezinhibitia, invatarea de tehnici de agresiune, afectarea operationalitatii sistemului cognitiv, desensibilizarea fata de victima. Susan Hearold, in urma prelucrarii si asamblarii rezultatelor a 230 de studii corelationale si experimentale, implicind peste 100.000 de subiecti, devine si mai categorica: vizionarea scenelor si imaginilor cu violenta este asociata cu compor­tamentul agresiv.

Reducerea agresivitatii

Date fiind efectele negative, predominant distructive, ale comportamentului agresiv (pierderea vietii, pierderea capacitatii de munca, pierderi materiale etc.), se impune cu stringenta gasirea unor cai de influentare in directia reducerii agresivitatii. Formele de manifestare ale comportamentului agresiv au luat o mare amploare la nivel mon­dial, de aceea nu intimplator anul 1995 a fost lansat de O.N.U. ca Anul International al Tolerantei. Toleranta si comportamentul prosocial sint exact opuse comportamentu­lui agresiv. Dar cum se poate reduce agresivitatea? Sint cunoscute deja unele cai propuse de diversi autori. Una dintre cele mai vechi este catharsisul, legat de asa-numitul "model hidraulic' (energia agresiva acumulata ca urmare a impulsurilor instinctuale sau a frustrarii resimte nevoia descarcarii). Trebuie gasite, insa, modalitatile de des­carcare a tensiunii emotionale si de reducere a pornirii catre conduita agresiva. Cele mai frecvent intilnite par a fi urmatoarele (P. Ilut, 1994): a) vizionarea de materiale cu multe scene violente, cum ar fi piese de teatru, filme, spectacole sportive etc. (idee teoretizata inca de Aristotel); b) consumarea tendintei agresive la nivelul imagi­narului, al fanteziilor (teorie dezvoltata de S. Freud); c) angajarea in actiuni violente efective, dar care nu au consecinte antisociale (practicarea unor sporturi, agresivitate fata de obiecte neinsufletite), idee anticipata deja de Platon. Cercetarile experimentale au condus, insa, la concluzia cvasi-generalizata conform careia modalitatile de substi­tuire a comportamentului agresiv nu conduc la o reducere a violentei, ci dimpotriva, la o potentare si o intensificare a ei.

O alta cale de reducere a agresivitatii, folosita din cele mai vechi timpuri si in cele mai diverse forme, este pedeapsa. De cele mai multe ori, ea se aplica in urma mani­festarii agresivitatii, in vederea sanctionarii ei si, totodata, cu intentia clara de a preveni repetarea actelor de violenta. Pedepsele pot fi institutionalizate (cum ar fi cazul sanctiunilor juridice) si neinstitutionalizate (cum ar fi cele din cadrul familiei). in ce masura pedeapsa aplicata previne reiterarea comportamentului agresiv este greu de raspuns. Recidivismul este un exemplu clar al esecului programului de recuperare bazat pe pedeapsa, in cadrul familiei, asa dupa cum s-a mai aratat, sistemul educa­tional folosit de parinti, bazat pe sanctiuni severe, inclusiv agresiunea fizica, are un impact clar negativ asupra evolutiei si dezvoltarii copilului, inca din 1953, Sears si colegii lui (cf. R.R. Sears, 1953) au aratat ca acei copii care au fost sever pedepsiti de catre parinti pentru comportamentul lor agresiv se comporta mult mai agresiv in afara familiei decit acei copii ce au fost mai putin sever pedepsiti in familie pentru actele lor comportamentale agresive.

O alta cale de reducere a agresivitatii o constituie reducerea efectelor invatarii sociale. Asa dupa cum demonstreaza teoriile invatarii sociale (A. Bandura), compor­tamentul agresiv se imita si se invata. Deci, pentru a preveni realizarea unor asemenea achizitii comportamentale, trebuie evitat pe cit posibil contactul copilului cu modelele de conduita agresiva. De asemenea, in cadrul muncii educative trebuie insistat in directia realizarii unor "frine agresivo-inhibitive' care sa-1 fereasca pe subiect, din interior, de angajarea in confruntari de natura agresiva. Un obiectiv central al muncii educative il constituie formarea unui model de tip "conduita aminata' care, in urma rationalizarii situatiei conflictuale, a efectelor si consecintelor posibile, il ajuta pe subiect sa nu dea curs imediat oricarei provocari de natura agresiva. Desigur, munca educativa, desfasurata atent si temeinic, conduce la formarea mai generala a unor deprinderi si abilitati de raportare si comunicare interpersonala si sociala, la formarea unor capacitati empatice si a unor aptitudini pentru parteneriat, toate acestea functionind, la rindul lor, ca mijloace de frinare si reducere pina la disparitate a tendintelor de adoptare a comportamentului agresiv.