Agresivitatea animala

Agresivitatea animala

Agresivitatea animala este modelul "experimentului natural" pe care se probeaza diferite ipoteze asupra agresivitatii umane, atat de extinsa, incat a devenit dimensiune istorica, sociala si personologica, factor prezumtiv de autodistrugere. Instrumentarea activitatilor pentru supravietuire a constituit factor de progres pentru atingerea suprematiei umane, in lupta interspecifica; in planul agresivitatii intraspecifice a luat directia aberanta a autonimicirii.

Sunt numeroase situatiile de viata care genereaza lupta dintre doua sau mai multe fiinte. Invariantele sunt insa doua motive: stapanirea unei zone teritoriale si ocuparea pozitiei avantajoase intr-o ierarhie sociala. Cele doua dimensiuni, "teritoriul" si "ierarhia", apar in viata reala ca variabile independente: sunt specii ce-si duc viata in comunitati ierarhice fara a fi stabilite permanent intr-un teritoriu si altele, fara structurari ierarhice, ci doar cu statute si roluri, ce traiesc doar cu preocuparea pentru teritoriu. A treia categorie: speciile mereu framantate atat teritorial, cat si ierarhic. Omul apartine acestei "miscari", deopotriva pentru sefie si pentru spatiu.

Masculul-sef in lumea maimutelor are putere, prestanta si chiar "ferchezuire" atragatoare, ingrijind de grup impreuna cu o suita de subalterni. "Nervul" dominatiei si raspunderii este atat de activ incat, la batranetea liderului, un altul mai tanar, prin robustete si atractivitate, ii ia locul, chiar fara confruntari spectaculoase, doar prin acceptare colectiva. Evident, asprimea conducerii poate fi de diverse grade, de la toleranta si ocrotire, la pedepse drastice. Hranirea, vanatoarea, acuplarea, deplasarea, igienizarea, joaca, apararea - sunt treburi vitale ale grupului si cineva trebuie sa le modereze.

Modelul fiziologic al agresivitatii este bine cunoscut astazi; este interesant de urmarit pentru a se intelege ca, din momentul declansarii ostilitatii, resorturi obiective intra in lucru (dincolo de a place sau nu, a vrea sau nu). Odata receptata situatia conflictuala, sistemul nervos simpatic pregateste actiunea violenta a Subiectului. Acest vector este moderat de sistemul nervos parasimpatic, nu atat pentru a-l frana, cat pentru a economisi si regenera energia, pentru a preintampina epuizarea. Primul sistem declanseaza intrarea adrenalinei in sange pentru a-l mobiliza spre inima, muschi, creier; sistemul digestiv este inhibat, precum si cel renal; oxigenarea creste printr-o respiratie mai intensa, oboseala scade; apare un plus de energie necesar luptei; producerea globulelor rosii se intensifica, glandele sudoripare se activeaza, parul se ridica.

Ca spectacol comportamental: atacul nu incepe imediat ce apare adversarul; in aceasta confruntare cu necunoscutul, complementarul agresivitatii este teama. De aceea intervine un buffer: amenintarea, semnale si contrasemnale, un fel de tranzitie cu feedback-uri prompte. Intensitatea pericolului poate crea stari de soc, poze cataleptice.

Agresivitatea umana intraspecifica este o aberatie in plan biologic, derivata insa din solidaritatea in activitatea de vanatoare si de patosul perfectionarii instrumentelor de distrugere, in privinta fortei de distrugere si a distantei. Razboaiele au evoluat inaintand pe aceste doua piste, spargand tiparul originar al teritoriului tribal, in care oamenii se confruntau direct, fara pericol de moarte.

In lumea animala, tehnicile de ucidere a prazii nu sunt folosite decat partial in lupta cu parteneri din aceeasi specie, iar cand se intampla, au o alta motivatie. Dusmanul din aria intraspecifica are variantele supunerii sau indepartarii, comunicand acceptarea invingerii pentru ca atacatorul sa se opreasca. Agresivitatea intraspecifica este deci inhibata si prin remotivare: invinsul se ghemuieste si cerseste (hrana, protectie si mangaiere), isi intoarce dosul, cere o ingrijire paterna sau se ofera s-o acorde invingatorului.

Este vorba de un ceremonial, in principal invatat, care dovedeste potentialul de elasticitate al instinctului agresivitatii. Orb, duce la moarte; elastic, - asigura viata.

Mihai Beniuc, primul doctor roman in Psihologie animala (Germania, Hamburg, prof. J von Uexkull, 1932) in cursul sau universitar (si tratatul respectiv) ia in studiu agresivitatea pentru a releva stabilitatea si labilitatea unui instinct. Cercetarile proprii, indelung si sistematic derulate, vizeaza comportamentul combativ la pestele subtropical (acum in acvariu, la temperatura de 24-28 grade, Betta Splendens). Autorul a fost pasionat de studiile cercetatorului german H.W. Lissman pe o larga tematica vizand comportamentul pestilor, consemnandu-i in lista bibliografica a tratatului sau, 10 lucrari publicate.

Mihai Beniuc a continuat deci sa aprofundeze viziunea psihologica asupra aspectelor spectaculare ale unui celebru bataus vedeta a duelurilor organizate de bastinasi pentru pariuri.

Pestii Betta Splendens duc o viata diurna; total inofensivi in timpul noptii (chiar daca li se asigura o iluminare perfecta), ziua, luptele se declanseaza exclusiv intre masculi, cu finalitate certa: invins si invingator.

In demersul investigativ, prima problema ce se pune este "ce stimuli declanseaza agresivitatea?" Acestia trebuie sa fie in primul rand atribute vizuale contingente adversarului: un ansamblu de linii rosii in degradé, pana la alb. Claritatea acestui tablou conditioneaza intensitatea atacului (la inceputul anilor 50, N. Tinbergen studiase agresivitatea in perioada de imperechere la pestele Rosteus aculeatus; Beniuc face doua referiri bibliografice la acele cercetari).

Betta splendens are 7-8 cm lungime; coada si aripioarele (ventrale si dorsale) si asa dezvoltate si colorate, la furie se desfac in evantai amenintator. Inotatoarele sunt dispuse langa operculele branhiale, au o transparenta clara, vibreaza mereu pentru deplasare. Pentru a se sprijini pe fundul apei, se propteste in doua aripioare dispuse sub barbie. In dirijarea sigura a inotului intervin toate elementele mentionate.

Duelul aprig, adesea cu sfarsit letal pentru invins, incepe intre masculi "infoiati" - cu branhiile desfacute ca un guler ridicat pana peste ochi (ca un scut), cu aripile si coada desfacute in evantai; culoarea acestora devine puternica, ca si corpul care capata culoare metalica stralucitoare. Luptatorii, cu aer impunator, se apropie cu fruntile, ca niste berbeci, trec apoi intr-o pozitie paralela a corpurilor, apoi cap la coada, revenind cap la cap, cu respiratie alerta. Acest ceremonial se repeta de cateva ori, dupa care incep atacurile: se lovesc cu cozile, cu boturile, apoi incep muscaturile, rupandu-si din aripioare, din coada, din opercule, gura, ochi.

Lupta se incheie prin cedarea de catre unul dintre luptatori, care coboara la fund, se agita din colt in colt, gafaie in deficit de oxigen. Invingatorul inoata pe deasupra celui invins, supraveghindu-l pentru a-l ataca la orice tentativa de ridicare. Este un fel de condamnare la claustrare si moarte, caci cel de la fund poate sucomba fara o aeratie speciala a acvariului sau fara interventia experimentatorului.

Cu un statut de invingator, masculul isi exercita autoritatea si fata de o femela ce apare in zona. Numai dupa un atac amenintator se deruleaza ceremonialul de "curte", mai ales ca, de regula, femela nu raspunde dur la atac, culoarea ei este una defensiva (doua dungi negre paralele pe fiecare parte a corpului), miscarile fiind de permisivitate si inaintare spre cuibul pregatit pentru depunerea icrelor.

Motivatia atacului este studiata introducandu-se in bazin modele de plastic asemanatoare ca forma si marime cu Betta; apoi se introduc si alte forme, de marimi si culori diferite. Se dovedeste ca furia pestelui este motivata de instinctul de teritorialitate: apararea "apelor teritoriale". Comportamentul poate fi, evident, si conditionat, Subiectul invatand repede valoarea de semnalizare a unui stimul luminos (o lampa de neon, de exemplu), ce precede aparitia unui intrus mascul.

Daca intre doi masculi se plaseaza in acvariu o placa de sticla transparenta, violenta in atac continua, muscand din sticla si neglijand mancarea, chiar viermisorii cei mai preferati; daca se despart prin sticla doi combatanta care s-au luptat deja pana la final, cel invins se comporta ca atare, chiar daca se obisnuieste a fi protejat impotriva atacului celui mai puternic.

Experimentand cu exemplare tinere, dupa cateva zile de habituare se declanseaza combativitatea intre masculi; daca dupa 30-60 minute lupta nu este definitivata si se separa dusmanii prin sticla transparenta, ostilitatile continua cu izbirea geamului; nu rezulta invingator si invins, fiecare invata care este teritoriul sau, fara pericol de intruziune straina. Cand se retrage geamul, fiecare ramane "in apele lui", cu gesturi de amenintare (de lovire si muscare), dar nu se dedau la "conflicte de frontiera". In zilele urmatoare cohabitantei acvariului incep incursiuni in zona vecina, dar pastrand distanta.

Pentru invins, retras modest la fundul apei, vital este aerul, de aceea indrazneste sa se ridice cu precautie; treptat isi recastiga energia. Lupta, cand este reluata, o incepe invinsul, nu "suveranul". Un intrus diferit ca infatisare de invingator este atacat chiar imediat dupa lupta istovitoare pierduta. Sunt frecvente si cazurile cand invinsul se restabileste fizic si se razbuna cu o forta care-l duce la victorie. La aceasta rasturnare de pozitie poate duce chiar un nou intrus, care-i bate pe cei doi locatari adversari.

Aspecte ale potentialului de agresivitate, mai ales cele privind latenta si refacerea, se studiaza si cu oglinda coborata in acvariu; evident Subiectul isi vede imaginea ca pe un adversar si se comporta ca atare.

"Teritorialitate" inseamna construirea cuibului, copulatia, ingrijirea oualelor si a puilor. M. Beniuc afirma ca toate aceste module comportamentale pot fi instincte bine definite, toate cu utilitate adaptativa pentru perpetuarea speciei. Astfel, estomparea culorilor vii de la inceputul ostilitatilor, transformarea lor intr-un cenusiu greu observabil, inseamna camuflare (de frica, pentru supravietuire). Femela invinsa si ea de la primul contact, renunta efectiv, fara lupta (desi agresivitatea o caracterizeaza in aceasi masura ca si pe mascul), luand un colorit inconfundabil: doua dungi paralele negre in zonele costale, stanga si dreapta.

Asa cum invatarea optimizeaza orice modul al vietii de relatie, de la perceptie la asistarea progeniturii, si agresivitatea este moderata si diferentiata prin experiente personale, respectiv, raporturi in obtinerea placerii sau inlaturarea neplacerii. La albine, se stie, oricat de impovarata de polen ar veni la urdinis lucratoarea, ea este identificata dupa miros de catre paznici pentru a fi lasata sa intre. Desi, intr-o stupina misuna sute de mii albine, rolurile lor schimbatoare in decursul celor 4-5 saptamani de viata, permisivitatea locatiei, regimul de efort si relaxare, litigiile, toate decurs intr-o ordine instinctuala, facilitata de invatare.

Un tablou mai desfasurat, deci usor observabil il reia Beniuc din lucrarea "Social Behaviour in Animals", de N. Tinberger: salvgardarea si perpetuarea spetei la pescarusii argintii. Daca toamna si iarna aceste pasari marine duc o viata in stoluri, cu relatii de "club", amiabile, de semnalizare si grija reciproca, primavara ei revin la locurile de obarsie de pe tarm, pentru a incepe viata de familie, in cupluri strict autonome. Dupa rotiri in zbor si tatonari, la initiativa femelei care-i face curte masculului, se constituie perechile si se apuca de construirea cuiburilor in scobituri ale stancilor; cara impreuna iarba uscata, muschi, iar atunci, cand cuibul este gata se instaleaza ceremonialul de curte si copulatia. Masculul pazeste noua vatra cu strasnicie, amenintand orice mascul care se apropie. Odata depuse ouale, incepe clocitul de catre cei doi parteneri, alternativ. Cel plecat dupa mancare, la intoarcere anunta cu glas specific pe partener pentru a zbura de pe cuib si a se duce la pescuit. Cand ies puii, parintii au grija hranirii fara intrerupere pana cand acestia cresc; rasfatatii, plini de energie, se iau la harta cu parintii care, in mod firesc isi reactualizeaza set-ul agresiv pana la despartire. Se reintalnesc la pescuit, in zborurile zilnice, dar, o comuniune mare si prietenoasa se constituie doar toamna cand toate generatiile formeaza stoluri, in care se instituie autoapararea si mentinerea.