Liderii in dinamica grupurilor scolare

LIDERII IN DINAMICA GRUPURILOR SCOLARE

Grupul se caracterizeaza prin centrarea eforturilor individuale asupra unor sarcini comune. Realizarea acestora necesita un anumit grad de cooperare, de coordonare si conducere a fortelor individuale angajate. Totdeauna, acolo unde apare organizare grupala, unde se instituie un sistem de interactiuni umane, apar si fenomene de dirijare a interactiunii - in directia realizarii scopului propus. Orice activitate nemijlocit sociala sau colectiva are nevoie, arata K. Marx, de o dirijare care sa asigure armonizarea activitatilor individuale si sa indeplineasca functiile generale care rezulta din miscarea organismului colectiv, spre deosebire de miscarea organelor sale independente.

In literatura de specialitate sunt vehiculate mai multe definitii ale conceptului de lider. Definitiile respective variaza in functie de tipul grupului, de obiectivele, de specificul activitatii acestuia etc.

In opinia lui  R. Lambert, definitiile date liderului pot fi clasificate in urmatoarele categorii :

a) liderul privit ca sef oficial impus grupului pentru a ocupa si efectua o anumita munca institutionalizata (director de institutie, sef de serviciu, comandant de armata etc). Un atare lider depinde foarte putin sau chiar deloc de recunoasterea, din partea membrilor grupului pe care-i conduce, a valorii sale ;

b) liderul ca personalitate centrala ; aceasta acceptiune implica recunoasterea, din partea membrilor grupului, a valorii sale si, de aici, stima si consideratie. Un asemenea lider, in plan moral, poate fi atit un exemplu pozitiv, bun de urmat, cit si o personalitate destructiva, un "geniu rau' ;

c) liderul ca personalitate preferata ; persoana respectiva este agreata, placuta, simpatizata de ceilalti ; obtine un statut sociometric ridicat, gratie insusirilor sale de a intreprinde ceva deosebit, de a realiza ceva in comun etc. ;

d) liderul ca persoana care se angajeaza efectiv in procesul conducerii, care-si interiorizeaza problemele grupului, participind efectiv la rezolvarea lor, care-si asuma raspunderi, fara a avea insa o influenta prependerenta in grup, aceasta datorita faptului ca nu tine prea mult seama de eficacitatea si consecintele actelor sale de conducere ;

e) liderul ca persoana cea mai influenta, care produce importante efecte in conduita celorlalti.

La sensurile anterior amintite, A. Tucicov-Bogdan mai adauga:

a) sensul unei capacitati deosebite de a motiva social indivizii in actiunea lor comuna ;

b) de a patrunde in mod creator legile evolutiei colectivului si ale fenomenelor social-culturale in care grupul este ancorat ;

c) capacitatea de a anticipa evenimentele si a preveni actiunile;

d) aptitudinea de a colabora cu colectivul, de a distribui puterea si influenta asupra intregului grup.

Liderul, dupa parerea lui A. Mihu, este un fenomen situational, alegerea lui facindu-se totdeauna in functie de necesitatile grupului, de experienta sa sociala, de aspiratiile lui.

In psihologia sociala se face distinctia intre liderul formal, institutional, oficial investit cu calitatea de conducator sau ales de grup si recunoscut ca atare, atit de membrii grupului cit si de ceilalti din afara, si liderul informal, neinstitutional, neoficial, care nu este numit sau ales, dar care se impune grupului prin interactiunea sa socio-afectiva, care actioneaza si se comporta asa cum grupul se asteapta sa actioneze un conducator. Daca autoritatea si puterea liderului formal rezulta din valoarea sociala a functiei pe care o exercita, autoritatea si puterea liderului informal este cistigata in procesul structurarii raporturilor preferentiale din grup.

Exista trei cai de exercitare a influentei conducerii indivizilor dintrun grup:

a) calea coercitiva, de presiune, in cazul careia membrii grupului actioneaza din obligatie, sub influenta amenintarii, sau a unor ordine si comenzi stricte ;

b) calea remunerativa, prin acordarea de diverse recompense externe indivizilor ;

c) calea motivatiei sociale interne, care implica angajarea personala a individului, identificarea sa cu scopurile grupului si cu cele ale conducatorului.

In functie de conceptia liderului privind fenomenul conducerii si de insusirile personale ale acestuia, dupa K. Lewin, se disting trei stiluri fundamentale de conducere :

a) conducerea autoritara, dictatoriala, in cazul careia liderul face uz de autoritate, de comanda si constrangere, fara a-l interesa opiniile, atitudinile membrilor grupului ;

b) conducerea permisiva, toleranta, liberala, mai exact libertara, caz in care ea se sprijina doar pe opiniile membrilor, pe initiative si pe eforturi comune ;

c) conducerea colectiva, cooperativa, democratica, bazata pe consultarea, mobilizarea si participarea directa a membrilor grupului. Datele comparative evidentiaza superioritatea neta a stilului colectiv atit sub aspect social uman, cit si sub aspectul eficientei, superioritatea relativa, numai sub aspectul eficientei, a tipului autoritar si inferioritatea din ambele puncte de vedere a tipului permisiv. In cazul tipului cooperativ, subiectii invata, lucreaza etc. si in prezenta liderilor si in lipsa lor. In cazul tipului autoritar, oamenii lucreaza numai in prezenta liderului. In cazul tipului liberal, permisiv, subiectii lucreaza cind vor si cum vor.