UNIVERSITATEA CRESTINA 'DIMITRIE CANTEMIR'

FACULTATEA DE MANAGEMENT TURISTIC SI COMERCIAL

Protectia marcilor in Uniunea Europeana.

Studiu de caz - Berea Timisoreana

CAPITOLUL 1. CONTINUTUL SI TRASATURILE MARCII

Definitia marcii

Marcile sunt prezente peste tot in viata noastra, pe strada, in propria casa, in supermarketuri, in restaurante, in mass-media, ne ajuta sa identificam provenienta produsului sau serviciului respectiv, oferindu-ne in acelasi timp informatii importante privind calitatea acestora.

Astazi, marca a devenit un puternic mijloc de presiune asupra pietei si, desi legea nu obliga la inregistrarea marcilor, atat producatorii cat si furnizorii de servicii au interes sa-si protejeze afacerile. De asemenea, prin interactiunea dintre productie si consum, putem spune ca marca este un fel de arbitru in organizarea pietei, un mijloc de corelare a cererii cu oferta.

O marca serveste pentru diferentierea pe piata a produselor si seviciilor unei persoane sau societati de cele ale concurentei. Daca produsele sunt similare, consumatorului ii va fi greu sa aleaga produsul realizat de catre un anumit producator si, atunci, in aceste conditii, marca este acel semn (insemn) suplimentar care atasat produsului ii va permite consumatorului sa deosebeasca intre ele produsele identice sau similare.

Originea marcii trebuie cautata in istorie cu mii de ani in urma. In antichitate erau folosite un numar mare de semne (sigillum) in identificarea produselor. Primele atestari de utilizare a unor insemne pentru identificarea produselor au aparut in Grecia si Roma Antica (pe obiectele ceramice) dar si in Orientul Indepartat in China si Japonia (pe obiecte de portelan). Odata cu dezvoltarea mestesugurilor, in Evul Mediu incep sa se contureze functiile marcilor si regimul lor juridic. In acea perioada, s-au conturat doua categorii de marci: marca corporativa (signum collegi) si marca individuala (signum privati). Marca corporativa (colectiva) atesta respectarea regulilor de fabricatie pentru intregul corp de mestesugari care activau intr-un anumit domeniu (corporatia). Marca individuala era folosita de un anumit mestesugar din interiorul unei corporatii, pentru individualizarea produselor realizate de el. Atat marca corporativa (colectiva) cat si cea individuala nu indeplineau o functie comerciala sau de concurenta, ca in cazul marcii moderne ci atesta respectarea prescriptiilor privind modul de fabricare al produselor respective.

Tot in Evul Mediu pe langa marcile producatorilor si fabricantilor, apar si marcile comerciantilor si ale distribuitorilor de produse aparand legi consacrate protectiei marcilor. In epoca moderna, ca efect al Revolutiei industriale, dar si al cresterii demografice, marca apare ca un element de publicitate, oferind posibilitatea consumatorilor de a deosebi produsele unui producator, comerciant sau distribuitor, de produsele similare ale concurentilor. Orasele care foloseau marcile cu precadere mai mare erau in general orase porturi, unde comertul era in floare (de exemplu in tari ca Italia, Spania, Portugalia, Anglia. In Tarile Romanesti in anul 1879 se admite o lege care proteja marcile romanesti inregistrate, marcile straine erau acceptate cu conditia ca si marcile romanesti sa fie acceptate in tarile respective.

In anul 1883, Conventia de la Paris, a elaborat Conventia pentru protectia proprietatii industriale, care a fost adoptata si semnata de 11 state, in data de 6 iulie 1884, la care Romania adera in anul 1920. Mai tarziu acestea au format Uniunea pentru protectia proprietatii industriale. 

In anul 1891 se constituie Aranjamentul de la Madrid, prin care se stabilesc modalitatile de inregistrare internationala a marcilor. Acesta in anul 1989 se transforma in Protocolul de la Madrid. Prin Aranjamentul de la Nisa (15.06.1957) s-a instituit clasificarea internationala a produselor si servicilor in scopul inregistrarii marcilor. Prin Aranjamentul de la Viena (12.06.1973) modificat in 10.10.1985 s-a instituit clasificarea internationala a elementelor figurative ale marcilor.

Prin Conventia de la Stockholm (1979) se constituie Organizatia Mondiala a Proprietatii Industriale (OMPI) si un birou international cu sediul la Geneva.

Literatura de specialitate delimiteaza trei perioade in evolutia utilizarii marcilor:

Prima perioada, este cea a marcilor patronimice, caracterizata prin atribuirea de catre producatori a propriilor nume si pe produsele lor;

A doua perioada, a marcilor care disting si descriu produsul;

A treia perioada, a marcilor simbolice care asigura concordanta intre asteptarile clientului privind un produs sau serviciu si marca utilizata.

In prezent, se utilizeaza cu succes marci din toate cele trei generatii considerate de istoria de pana acum a domeniului. Astazi, fiecare companie trebuie sa decida daca va crea sau nu o marca pentru produsul sau. Adoptarea unei marci a devenit atat de importanta in prezent incat aproape nu exista un produs fara o marca pe el.

Pe parcursul evolutiei sale istorice marca a cunoscut definitii ce au variat in timp si spatiu. Marca a fost definita atat din punct de vedere economic, cat si juridic.

Astfel, diferiti cercetatori in domeniu, precum C.H. Giraund defineste marca, din punct de vedere economic, ca fiind "un semn distinctiv al unui produs care ofera o imagine personalizata acestuia si totodata garanteaza satisfacerea cerintelor consumatorilor".

Marca reprezinta un semn distinct (caracteristic), atasat unui produs, simbol, ce permite atat identificarea rapida a provenientei oricarui produs, cat si diferentierea unor produse identice sau asemanatoare ale unor producatori diferiti.

Definirea marcii din punct de vedere juridic o gasim in doctrina juridica si in legislatie. Legiuitorul roman a definit marca, anticipand astfel dezideratul exprimat la Congresul asociatiei internationale pentru protectia proprietatii industriale de la Paris din 1900, prin care se recomanda ca legislatia fiecarei tari sa cuprinda definirea marcii. Potrivit legii romanesti din 15 aprilie 1879, marca reprezenta un mijloc esential de concurenta, adica un mijloc pentru titularul sau de a distinge marfurile sale de cele ale concurentilor si de a afirma valoarea produselor sale pentru a atrage si dezvolta clientela. Aceste definitii atribuie marcii functia de garant impotriva actelor necinstite, garanteaza exercitarea libera a activitatii comerciale si protejeaza comerciantii cinstiti de fapte de concurenta neloiala. Marca, rezultata din libertatea activitatii umane asigura un renume celui ce a putut sa-l castige. Ulterior, definirea marcii s-a bazat pe functia de distinctie, apoi pe cea de garantare a calitatii. Astfel, in toate legislatiile marca este definita ca fiind un semn care serveste la diferentierea bunurilor unei intreprinderi de cele identice sau similare ale altor intreprinderi.

Dictionarul explicativ al limbii romane, editia 98, defineste termenul "marca" ca avand urmatoarele sensuri:

"semn distinct aplicat pe un obiect, pe un produs, pe un animal etc. pentru a-l deosebi de altele, pentru a-l recunoaste etc. Tip, model, inscriptie (care indica sursa) de fabricatie. Stema; blazon, emblema.

fisa de metal cu numar de ordine, cu care lucratorii isi dovedesc prezenta la lucru sau pe care o lasa in schimbul uneltelor primite.

piatra sau bucata de sina vopsita in alb, asezata transversal intre doua linii de cale ferata care se intretaie, pentru a indica ramificatia liniei ferate si locul pana unde pot inainta vehiculele fara pericol de ciocnire. 

in sens figurat, semn distinctiv, trasatura specifica, insusire caracteristica; particularitate"[1].

Retinem primul sens, cel de baza, la care faceam referire, si anume ca marca este semn distinct aplicat pe un obiect, pe un produs, pe un animal etc. pentru a-l deosebi de altele, pentru a-l recunoaste.

Potrivit Yolandei Eminescu, marca "este un semn distinctiv, menit sa diferentieze produsele, lucrarile si serviciile unei persoane fizice sau juridice, garantand o calitate definita si constanta acestora, semn susceptibil a forma obiectul unui drept exclusiv, care apartine categoriei drepturilor de proprietate industriala"[2]. Acceptand in fond aceasta definitie, subliniem ca, in opinia noastra, marca nu reprezinta in mod direct o garantie a calitatii produselor, serviciilor, ci este un mijloc indirect de determinare a calitatii prin relatiile de piata si procesul de consum.

Fiecare stat defineste marca in propria legislatie. Astfel, potrivit legii din Romania cu respectarea in foarte mare masura a principiilor europene aplicate in prezent, poate constitui marca "orice semn susceptibil de reprezentare grafica, cum ar fi: cuvinte, inclusiv nume de persoane, desene, litere, cifre, elemente figurative, forme tridimensionale si, in special, forma produsului sau a ambalajului, sau, culori, combinatii de culori, holograme, semnale sonore, precum si orice combinatie a acestora, cu conditia ca aceste semne sa permita a distinge produsele sau serviciile unei intreprinderi de cele ale altor intreprinderi"[3].

Astfel, in opinia legiuitorului roman, marcile reprezinta cuvinte sau simboluri susceptibile de reprezentare grafica, menite sa diferentieze produsele si serviciile unei intreprinderi de cele apartinand altor intreprinderi.

Definitii ale marcii intalnim si in Legea Federatiei Ruse privind marcile de fabrica, marcile de serviciu si denumirile de origine a produselor, nr.3520-I/1992, potrivit careia "marca de produs si marca de serviciu constituie semne ce servesc la individualizarea produselor, lucrarilor exercitate sau serviciilor prestate de persoane fizice sau juridice".

Legislatia franceza (legiuitorul facand distinctie intre marca de fabrica, marca de comert si marca de servicii) defineste marca astfel: "marca este un semn susceptibil de reprezentare grafica ce serveste la distingerea produselor si serviciilor persoanelor fizice sau morale".

Conform normelor europene "pot constitui marci toate semnele apte de reprezentare grafica, in special cuvinte, inclusiv nume de persoane, desenele, literele, cifrele, forma produsului sau ambalajului sau cu conditia ca astfel de semne sa fie capabile sa distinga produsele sau serviciile unei societati, de cele ale altor societati"[4].

O definitie mai cuprinzatoare ar fi si cea conform careia "aceasta (marca) este un insemn asociat produselor sau serviciilor care, sa permita consumatorului sa deosebeasca intre ele produsele identice sau similare, sa induca in mintea consumatorului faptul ca produsele (identice sau similare) provin din surse diferite, respectiv ca nu au aceeasi sursa de provenienta"[5].

Dupa AMA (American Markenting Association): "Marca/Brandul este un nume, un termen, un design, un simbol, sau altceva care poate identifica un vanzator de bunuri si servicii de ceilalti vanzatori. Termenul legal pentru marca este marca inregistrata (trademark). O marca poate identifica un obiect, o familie de obiecte sau toate obiectele acelui vanzator. Daca este folosita de firma in general, termenul preferat este marca inregistrata".

Analizand definitiile date si actele internationale, observam ca in calitate de marca poate fi orice semn care deosebeste produsele, serviciile unei persoane de cele apartinand altor persoane. Norma data, insa, nu trebuie analizata izolat, ci in ansamblu cu celelalte norme. Astfel, in statele unde legislatia inainteaza cerinta de reprezentare grafica a semnului, ca marca poate fi numai un asemenea semn, celelalte fiind excluse de la protectie.

De asemenea, toate legislatiile cuprind, in afara de cerinta de disponibilitate, cerintele de distinctivitate si legalitate a semnelor ce urmeaza a fi protejate. In activitatea comerciala marketologii folosesc o multitudine de semne, dar nu toate pot capata protectie juridica. Deci, legea protejeaza numai semnele inregistrate in ordinea stabilita de lege la organul competent. In acest sens, marca, ca notiune juridica, are un inteles mai ingust decat in semiotica. Astfel, nu orice semn poate deveni o marca. Marca, pentru a-si indeplini functiile in sensul legii din Romania si pentru a usura consumatorilor alegerea produselor, pentru a le proteja drepturile, trebuie inregistrata. Semnul ales in calitate de marca are importanta din momentul inregistrarii, el fiind protejat din acest moment in sistemul atributiv de dobandire a dreptului la marca, marca notorie constituind o exceptie.

Desi inregistrarea sa nu este obligatorie, marca poate fi cheia unei afaceri de succes. Spre a se obtine protectia unei marci in Romania, un solicitant poate sa o inregistreze la nivel national, la nivelul Uniunii Europene ("UE") sau la nivel international.

Elementele unei marci

Desi exista mai multe perceptii ale marcii, ea permite diferentierea produselor, serviciilor, activitatilor unor organizatii de actiunile similare ale concurentilor, contribuind la progresul acestora. Marca reprezinta acel element de imagine care identifica produsele sau serviciile unei organizatii, genereaza recunoastere si satisfactie in randul consumatorilor. In jurul unei marci se tese un sistem complex de legaturi ce contribuie la comunicarea valorilor pe care o companie/organizatie le creaza.

Ca elemente definitorii ale marcii putem enumera:

Semnele susceptibile de reprezentare grafica care pot fi: cuvinte, litere, cifre, reprezentari grafice - plane sau in relief - combinatii ale acestor elemente, una sau mai multe culori, forma produsului sau ambalajului, prezentarea sonora sau alte asemenea elemente.

Numele (numele patronimic, pseudonimul, prenumele, numele comercial - inclusiv firma) poate constitui o marca daca are un aspect caracteristic obtinut prin grafica, culori, asezarea literelor care il compun sau prin combinarea cu anumite elemente figurative - embleme, viniete. De exemplu, marca Ford apare sub forma unei embleme, iar marca Gillette sub forma unei semnaturi.

Numele marcii trebuie sa indeplineasca urmatoarele conditii: sa fie usor de retinut - de aceea ar fi bine sa fie cat mai scurt posibil, sa fie neobisnuit, interesant, plin de intelesuri, emotionant, usor de pronuntat si de scris si sagenereze o imagine vizuala; sa fie sugestiv in toate limbile (sa existe un numar minim de diferente de pronuntie); sa nu aiba semnificatii negative in alte limbi; sa reprezinte, pe cat posibil, specificul produsului/serviciului si domeniul din care face parte - ar fi preferabil sa sugereze clasa de produse, astfel incat amintirea numelui sa fi mai usoara si, in acelasi timp, compatibila cu posibile utilizari viitoare ale numelui (oferind posibilitatea de extensie a numelui si pentru alte produse); sa transmita cumparatorilor ceva despre calitatera produsului/serviciului; sa nu fie apropiat de numele altei marci; sa poata sustine un logo sau un slogan; sa nu fie folosit de altcineva putand fi usor de protejat din punct de vedere legal.

Numele comercial, constituit prin actul de infiintare a organizatiei din propriul nume, un pseudonim sau un prenume, denumiri care sugereaza obiectul de activitate, abrevieri sau initiale ale numelui sau combinatii ale acestor elemente, pot fi utilizate ca marci. De asemenea, indicatiile geografice ale produselor pot reprezenta marci cu conditia, sa poata fi folosite numai de persoanele fizice sau juridice pentru care acesteindicatii au fost inregistrate, conform conventiilor internationale.

Denumirile, cuvinte inventate sau din limbajul curent, utilizate ca atare sau in combinatie cu elemente figurative, combinatii de cuvinte, pot reprezenta marci. De exemplu, Panasonic, Kodak, Fanta, Tide, Omo etc.

Tot din categoria denumirilor fac parte si sloganurile. In principiu, sloganurile pot constitui o marca, ca si denumirile cu conditia de a fi arbitrare sau fanteziste. De exemplu, sloganurile la Zapp - The next generation network, Nokia - Connecting People, Panasonic - ideas for life.

Specialistii in marketing apreciaza ca marca este alcatuita din trei categorii de componente: verbale, semifigurative si figurative. Componenta verbala o reprezinta numele de marca, ca element generic de identificare a unui produs, a unei game de produse sau a unei organizatii/corporatii, fiind principalul mijloc de comunicare.

Componentele semifigurative si figurative ale marcilor sunt reprezentate de logotip,emblema si design.

Logotipul (folosit mai ales cu prescurtarea Logo) are in vedere reprezentarea vizuala a numelui de marca, astfel incat sa-l puna cat mai bine in evidenta, utilizand: linii, curbe, sublinieri, culori sau combinatii de culori, caractere tipografice deosebite. Logo-ul este o parte importanta a identitatii vizuale a marcii - este semnul dupa care firma este recunoscuta de catre clientii sai, este simbolul cu care ramane in memoria partenerilor de afaceri. Primul pas in crearea unui logo este intelegerea corecta a modul in care firma doreste sa fie perceputa pe piata, apoi se trece la dezvoltarea unui simbol care sa reflecte imaginea misiunii firmei - a dezvoltarii afacerii sale.Exista patru categorii de logotipuri: simple, complexe, iconografice, siglotipuri (logo-sigle).

Emblema consta in asocierea unei imagini grafice numelui de marca si este reprezentata prin figuri geometrice, obiecte, instrumente, personaje reale sau imaginare. De exemplu, asocierea rocii din Gibraltar acum foarte stilizata reprezinta simbolul firmei engleze de servicii financiare Prudential.

Marcile presupun o combinatie specifica de elemente tangibile si intangibile. Elementele tangibile sunt exprimate de aspectele cuantificabile ale marcii. Elementele intangibile sunt mai creative, fiind reprezentate de elementele verbale si vizuale. Creativitatea si imaginatia au o importanta cruciala in succesul unei marci.

O alta componenta a marcii este sloganul. Sloganul reprezinta ideea care sta la baza comunicarii. Atunci cand se concepe sloganul, specialistii trebuie sa tina seama de publicul vizat (cui ii este adresat) si de obiectivele comunicarii (tipul raspunsului sugerat de mesaj celor care-l receptioneaza).

Pentru adoptarea sloganului se pot folosi una din urmatoarele strategii creative: sloganul se concentreaza pe pozitionarea marcii; sloganul atrage atentia asupra uneia sau alteia din motivatiile consumatorului individual; prin mesajul sau, sloganul poate incuraja utilizatorii actuali sa foloseasca mai mult produsul/marca, iar pe cei care nu-l utilizeaza sa fie incurajati sa-l cumpere; sloganul comunica diferentele existente intre marca promovata si oferta concurentilor.

Specialistii abordeaza in mod diferit problema gasirii sloganului care ar trebui sa atraga atentia publicului vizat. Multi dintre ei incep prin a discuta cu consumatorii, distribuitorii, expertii si concurentii. Altii incearca sa si-i inchipuie pe consumatori utilizand produsul, afland astfel avantajele pe care acestia cauta sa le obtina prin cumpararea si folosirea lui.

In general specialistii creaza mai multe variante de slogan, generandu-se teme alternative care sunt apoi evaluate in scopul alegerii celei mai bune variante.

Un slogan trebuie sa indeplineasca trei caracteristici: sa aiba un inteles, scotand in evidenta avantajele care fac marca mai interesanta pentru consumatori; sa fie distinct, comunicand consumatorilor prin ce se impune marca in fata marcilor concurente; sa fie credibil.

Ca si in cazul numelui si logo-ului, un slogan este mai eficient daca este specific, la obiect si memorabil dintr-un motiv anume - pentru ca este interesant, relevant, amuzant, atragator, oricum este altfel decat ceea ce exista pe piata. Oricum un slogan trebuie sa fie conectat la marca, sa consolideze si sa potenteze numele si logo-ul.

Dupa ce au fost alese componentele marcii (nume, simboluri, slogan), acestea trebuiesc inregistrate pentru a fi protejate.

Clasificarea marcilor

Clasificarea marcilor se face dupa o serie de criterii. O clasificare complexa a marcilor o intalnim la Serbulescu Luminita in lucrarea "Managementul marcii si imaginii de marca"[6]:

Dupa originea numelui de marca

nume de persoane;

numele inventatorului produsului;

numele proprietarul magazinului in care este vandut produsul;

numele locului unde produsul a fost conceput sau comercializat;

nume provenind din asocieri sugestive de cuvinte etc.

Dupa rolul avut in cadrul politicii de produs:

marca produs;

marca-linie;

marca-gama;

marca-umbrela;

marca-garantie (marca de certificare);

grifa.

Dupa obiectul si destinatia lor:

marca de fabrica;

marca de comert;

marca de produs;

marca de serviciu.

Dupa natura normelor juridice care le reglementeaza aplicarea:

marca facultativa;

marca obligatorie.

Dupa titularul dreptului de marca:

marca individuala;

marca colectiva.

Dupa numarul semnelor folosite:

marca simpla;

marci combinate.

Dupa natura semnelor folosite:

marca verbala;

marca figurativa;

marca sonora sau auditiva.

Dupa efectul lor asupra consumatorilor:

marca auditiva;

marca vizuala;

marca intelectuala.

Marca agentului sau reprezentantului este marca folosita sau inregistrata de distribuitorul unor produse importante care sunt expediate cu marca producatorului. Prin urmare este marca unor produse cu titular de marca (producatorul), ce sunt exportate intr-o tara si care poarta si marca distribuitorului.

In practica economica intalnim si alte tipuri de marci: marca defensiva, marca de rezerva, marca notorie (marca de renume), marca generica, marca nationala, marca de tara.

Marcile notorii, celebre sau de renume beneficiaza de o protectie largita. Ori de cate ori, intr-o anumita tara, intr-o anumita perioada, aproape toti cumparatorii potentiali ai produselor carora le este destinata marca o cunosc, acea marca este notorie. Conditiile de notorietate sunt vechimea marcii,intensitatea publicitatii, ideea de calitate, identificarea cu intreprinderea. Protectia pentru aceste marci poate fi restransa la produse identice, similare - pentru a evita reproducerea, imitarea, contrafacerea, sau extinsa prin utilizarea de catre terti (pentru produse diferite) - care pot profita pe nedrept de prestigiul dobandit de marca in randul consumatorilor. Marca capata celebritate mondiala, atunci cand functia de reclama, devenita primordiala, confera marcii o valoare de sine statatoare, independenta de calitatea sau de  originea produsului.

Marcile defensive sau de obstructie asigura o protectie sporita titularului. Prezinta anumite modificari de detaliu ale semnului distinctiv, cu scopul de a impiedica pe terti sa depuna o marca prea asemanatoare cu semnul principal inregistrat ca marca.

Marcile de rezerva se refera la produse straine activitatii curente a depunatorului, prin urmare nu au legatura cu o marca principala. Sunt de rezerva pentru ca in momentul inregistrarii titularii nu au intentia sa le foloseasca.

Marca insotitoare este marca materiilor prime si produselor intermediare care insotesc produsul final. Astfel, o serie de fibre textile s-au impus, insotind produsul de-a lungul tuturor fazelor de fabricatie, inclusiv produsul finit (de exemplu marca "Tergal" sau marca "Mohair" etc.).

Marca "Felle quelle" presupune protectia unei marci pentru tarile importatoare, sub forma in care a fost inregistrata in tara de origine, conform normelor tarii de origine si nu conform normelor tarii importatoare, cu conditia sa nu fie contrara ordinii publice si bunelor moravuri din tara importatoare.

Marca europeana - pentru tarile Uniunii Europene, cu efect pe teritoriul tuturor statelor contractante, are un caracter autonom, care presupune un regim normativ propriu, independent de reglementarile nationale.

Functiile marcilor

Marcile constituie piatra de temelie a competitiei dintre diferiti producatori, respectiv prestatori de servicii, acordandu-le totodata consumatorilor posibilitatea de a alege. Utilizarea marcilor reprezinta o necesitate, intrucat numele de marca confera identitate produsului sau serviciului organizatiei, contribuind nemijlocit la formarea unei imagini. Pentru consumator marca reprezinta cel mai comod mijloc de a recunoaste o categorie de produse sau servicii ce i-a fost recomandata sau pe care experienta l-a determinat sa o prefere altor produse sau servicii de aceeasi natura.

Marca este cosiderata in prezent, un element fundamental al strategiei de marketing a organizatiei, strategie bazata pe diferentierea pe care o introduce in oferta de produse si servicii.

Din definitiile date anterior marcii se desprind doua functii de baza ale marcii si, anume, functia de diferentiere si cea de indicare a sursei de provenienta. Daca marca nu ar indeplini aceste functii atunci produsele identice avand surse de provenienta diferite ar putea fii confundate de catre consumator, dupa cum este posibil ca acelasi consumator, fara a confunda produsele similare, sa le atribuie aceeasi sursa de provenienta; in primul caz, ar fi vorba de riscul de confuzie, in cel de-al doilea caz, de riscul de asociere. De exemplu, pe baza marcii asociate, nu va fi dificil pentru nimeni sa recunoasca un autoturism Dacia de un autoturism Oltcit (produs similar din punct de vedere al solutiei constructive, dar cu aspect exterior diferit). In mod similar, sub marcile "Vodafone" si "Orange" sunt oferite, de catre doi furnizori de servicii de telefonie, activitati similare. Dar, desi serviciile sunt similare, pe baza celor doua denumiri consumatorul le recunoaste si, chiar daca prin marca nu stie intotdeauna furnizorul, el poate sa isi aleaga (prin marca) serviciile si, implicit, furnizorul acestora, care i se par cele mai potrivite.

Sunt cazuri in care numele comercial (impreuna cu sau fara sigla asociata) este inregistrat ca marca. In acest caz, marca indeplineste si functia de indicare a sursei de provenienta, pe baza marcii cumparatorul stiind care este producatorul care a pus pe piata produsul respectiv; "Tractorul" si "Fiat", de exemplu, sunt si marci, dar sunt si nume comerciale, iar pe baza lor consumatorul stie, in mod direct, si cine este producatorul/furnizorul produselor/serviciilor sub marca.

Avand in vedere ca cele doua functii ale marcilor se manifesta numai in activitatea de comert, putem vorbi de functia comerciala a acestora, cele doua functii, de diferentiere (sau de identificare a produselor identice/similare) si de indicare a sursei de provenienta reprezentand cele doua cai de manifestare a functiei comerciale.

Intr-un studiu al AIPPI (Asociatia Internationala pentru Protectia Proprietatii Industriale) se arata ca marca are in primul rand o functie de identificare si abia apoi o functie de indicare a sursei de provenienta. Marca poseda in plus functii economice, printre acestea putand fi amintite: functia de calitate, functia de publicitate, functia de concurenta.

Cineva devine un cumparator fidel al unui anumit produs daca, dupa ce a cumparat o data un produs, acesta a corespuns exigentelor prin nivelul de calitate (de exemplu, prin raportul performanta/pret), folosirea ulterioara a produsului confirmandu-i aceasta calitate. El nu numai ca va cumpara in continuare acest produs, dar il va recomanda si altor consumatori. In timp ce produsele de calitate determina cresterea reputatiei marcii, lipsa de calitate a acestora contribuie la deprecierea marcii.

Conform studiului, functia de calitate are doua componente: de comunicare (prin marca, cumparatorul primeste informatii despre calitatea produsului) si de reputatie: marca, asociata produselor a caror calitate se conserva sau se imbunatateste in timp, devine larg cunoscuta segmentului de public vizat pentru produsele carora marca respectiva li se aplica sau, cu alte cuvinte, devine notorie. Sunt insa si marci care isi capata "notorietatea" in sens negativ, pentru lipsa de calitate a produselor carora marca le este asociata.

Marca are o deosebita importanta in acest proces de comunicare, contribuind la formarea unui consumator activ. Astfel, consumatorii isi aleg produsele industriale sau alimentare orientandu-se in mare parte la marca: marca joaca un rol important la identificarea rapida a produselor si serviciilor oferite pe piata si este de mare valoare. Acest rol a fost castigat prin dezvoltarea si perfectionarea mijloacelor de informare si comunicare, determinand repetarea actului de cumparare. Totodata, pentru a obtine rezultatul scontat in procesul de comunicare producatorul trebuie sa tina cont de exigentele publicului, de nevoile, gusturile si doleantele consumatorului.

Uneori, in cucerirea pietei, poate mai important decat produsul in sine, este ambalajul acestuia (ambalajele pot fi protejate ca marci tridimensionale), dar si marca (verbala, figurativa, combinata) prin mesajul pe care i-l transmite cumparatorului. Atata timp cat o marca este atractiva iar ulterior, dupa ce a inceput sa aiba o anumita reputatie, este usor de retinut si de recunoscut, ea insasi devine un suport de reclama pentru produsul care o poarta.

Pe de alta parte, utilizand marca, se poate face o publicitate sustinuta produselor care poarta aceasta marca, facilitand cumparatorului contactul cu produsul si scurtand timpul in care marca dobandeste o anumita reputatie. Rezulta din cele aratate ca o alta functie importanta a marcii o reprezinta functia de publicitate. Inclusiv aceasta functie se bazeaza pe functia de comunicare a marcii: marca transmite cumparatorului informatii succinte asupra calitatii produsului.

Functia de publicitate nu se poate substitui functiei de calitate, ea avand doar rolul de a scurta timpul in care incepe sa se manifeste functia de calitate si, pe baza acesteia, marca sa dobandeasca o anumita reputatie.

In sfarsit, o alta functie economica importanta a marcii o reprezinta functia de concurenta: investind in calitate (mentinerea in timp a anumitor caracteristici tehnice ale produselor, readucerea rapida in stare de functionare si la parametri a produselor/serviciilor care, accidental, s-au defectat) si publicitate, producatorii si distribuitorii impun pe piata anumite marci, astfel ca, in conditiile unor caracteristici tehnice similare, cumparatorul va prefera produsele purtand o marca cunoscuta sau familiara (obisnuit cu ea in urma unei publicitati chiar agresive); cum produsele sunt identice sau similare, rezulta ca in acest caz concurenta se realizeaza prin marca, functiile de calitate si de publicitate sustinand functia de concurenta.

Potrivit Luminitei Serbulescu marca indeplineste urmatoarele functii: functia de diferentiere, functia de concurenta, functia de garantie a calitatii, functia de organizare a pietei, functia de monopol, functia de promovare, functia de protectie a consumatorului, functia de protectie a producatorului[7].

CAPITOLUL 2. PROTECTIA MARCII

2.1. Protectia internationala a marcii

Marcile joaca astazi un rol cheie in comertul international, produsele fara marca avand putine sanse sa obtina succes pe piata internationala. Cresterea importantei economice a marcii, influenta pe care o exercita asupra consumului produsului a fost folosita ca mijloc de organizare a vanzarii unor produse, marca transformandu-se in principalul instrument al marketingului.

In scopul facilitarii schimburilor economice dintre tari s-a pus problema stabilirii unor reguli comune de protectie a proprietatii industriale, inclusiv a marcilor inca de la sfarsitul secolului al XIX-lea. In majoritatea tarilor au fost adoptate legi vizand protectia proprietatii industriale infiintandu-se institutii specializate. A urmat faza acordurilor bilaterale, avand ca obiect protectia proprietatii industriale, pe baza de reciprocitate.

Exista trei modalitati pentru a obtine protectia in alte tari, in functie de numarul acestor tari si de apartenenta lor la diverse tratate internationale:

a) calea nationala, depunand cereri de inregistrare la Oficiile nationale de marci din tarile respective;

b) calea regionala, depunand cereri de inregistrare la Oficiul regional competent (Oficiul de Armonizare a Pietei Interne al Uniunii Europene, Oficiul de Marci din Benelux, Organizatia Africana de Proprietate Intelectuala etc.);

c) calea internationala, prin Organizatia Mondiala a Proprietatii Intelectuale, care administreaza, in acest domeniu, urmatoarele tratate: Conventia de la Paris pentru protectia proprietatii industriale (1883), Aranjamentul de la Madrid (1891), Protocolul de la Madrid (1989), etc.

2.1.1. Conventia de la Paris pentru protectia proprietatii industriale

Pe plan international, protectia proprietatii industriale se realizeaza prin Conventia de la Paris, din 1883. Conventia reprezinta primul tratat international conceput sa ajute indivizii dintr-o anumita tara sa isi protejeze creatiile intr-o alta tara sub forma drepturilor de proprietate industrailaa, cunoscute ca: inventii (brevete), marci de comert, design industrial. Dupa cum am mentionat deja in capitolul anterior, la 20 martie 1883 s-a incheiat la Paris - Conventia pentru Protectia Proprietatii Industriale - , care a fost adoptata si semnata de 11 state fondatoare. Conventia de la Paris a intrat in vigoare la 7 iulie 1884 cu 14 state membre, care au infiintat un Birou International. Romania a aderat la Conventia de la Paris, printr-un Decret-lege din anul 1920. Conventia a fost  revizuita la Bruxelles la 14 decembrie 1900, la Washington la 2 iunie 1911, Haga la 6 noiembrie 1925, la Londra la 2 iunie 1934, la Lisabona 31 octombrie 1958, la Stockholm la 14 iulie 1967 si modificata la 2 octombrie 1979, care a creat Uniunea Internationala pentru Protectia Proprietatii Industriale.

In cadrul Conventei de la Paris se prezinta formele de proprietate industriala care fac obiectul reglementarii, s anume: brevetele de inventii, desenele si modelele industriale, modele de utilitate, marcile de fabrica, de comert, de servicii, numele comercial, indicatile geografice (indicatiile de provenienta si denumirile de origine), precum si reprimarea concurentei neloiale.Tarile care au aderat la Conventie au obligatia de a infiinta un serviciu special de proprietate industriala si un depozit central pentru publicitatea brevetelor de inventie, modelelor de utilitate, desenelor si modelelor industriale si a marcilor de fabrica sau de comert.

Prevederea de baza a Conventiei se refera la principiul universalitatii ce rezulta din caracterul deschis al tratatului si consta in dreptul oricarui stat de a deveni parte la Conventie in conditiile in care accepta toate clauzele acesteia si asigura toate avantajele stipulate.

Conform acestei Conventii, cetatenilor oricarei tari a Uniunii de la Paris li se aplica principiul tratamentului national in ceea ce priveste marcile in toate celelalte tari, chiar si daca nu sunt domiciliati si nu poseda vreo intreprindere in nici una din ele, cu conditia ca ei sa indeplineasca cerintele si formalitatile impuse nationalilor.

Conventia de la Paris acorda tuturor persoanelor, care si-au inregistrat marci intr-una din tarile Uniunii sau care au cerut aceasta inregistrare, dreptul de a le inregistra cu prioritate in celelalte tari ale Uniunii. Se considera de origine acea tara in care deponentul indeplineste una din conditiile mentionate. Nu poate fi considerata ca tara de origine aceea in care deponentul poseda o intreprindere, daca acesta este cetatean al altei tari a Uniunii. In acest caz doar ultima tara va fi considerata drept tara de origine.

Potrivit dispozitiilor art. 6 septies din Conventia de la Paris "daca agentul sau reprezentantul celui care este titularul unei marci intr-una din tarile Uniunii va cere, fara autorizatia acestui titular, inregistrarea pe propriul sau nume a marcii respective in una sau mai multe din aceste tari, titularul va avea dreptul sa se opuna acestei inregistrari cerute sau sa reclame radierea ei sau, daca legea tarii ingaduie aceasta, sa ceara transferul inregistrarii in favoarea sa, afara de cazul in care agentul sau reprezentantul va aduce o justificare faptelor sale".

Inregistrarea ca marca a unei denumiri utilizate anterior de o societate comerciala de catre administratorul acesteia fara acordul celuilalt asociat intra sub incidenta art. 6 septies din Conventia de la Paris pentru protectia proprietatii industriale.

Conventia de la Paris a contribuit mult la stabilirea unui sistem international armonizat prin crearea Uniunii Internationale pentru Protectia Proprietatii Industriale cu sediul la Geneva, perfectionand schimbul de informatii in acest domeniu.

In cadrul Conventiei de Uniune de la Paris au fost incheiate o serie de aranjamente speciale, referitoare la diferite aspecte ale proprietatii industriale.

2.1.2. Aranjamentul de la Madrid - "Protocolul de la Madrid"

In anul 1891 se constituie Aranjamentul de la Madrid, prin care se stabilesc modalitatile de inregistrare internationala a marcilor. Acesta a fost incheiat la 14 aprilie 1891. Aranjamentul de la Madrid din 14 aprilie 1891 a fost revizuit la Bruxelles la 14 decembrie 1900, la Washington la 2 iunie 1911, la Haga la 6 noiembrie 1925, la Londra la 2 iunie 1934, la Nisa la 15 iunie 1957 si la Stockholm la 14 iulie 1967.

Aranjamentul de la Madrid privind inregistrarea internationala a marcilor a fost ratificat de Romania, in forma revizuita la Stockholm, prin Decretul nr. 1176 din 28 decembrie 1968 - B.Of. nr. 1/06.01.1969.

In contextul preocuparilor de perfectionare a sistemului de inregistrare a marcilor, astfel incat acesta sa corespunda intereselor unui numar mai mare de tari, ila 27 iunie 1989 a fost adoptat Protocolul referitor la Aranjamentul de la Madrid privind inregistrarea internationala a marcilor - "Protocolul de la Madrid". Acest protocol a introdus o serie de modificari majore in Aranjamentul de la Madrid. Protocolul a fost ratificat de Romania prin Legea nr. 3 /1998 - M.Of. Nr. 10/14.01.1998.

Protocolul de la Madrid are drept obiectiv facilitarea accesului anumitor state, in special statelor membre care nu sunt in prezent parti, la sistemul de inregistrare internationala a marcilor. In raport cu Aranjamentul de la Madrid, una din principalele inovatii introduse de Protocolul de la Madrid, la articolul 14, consta in faptul ca ofera posibilitatea unei organizatii interguvernamentale care poseda un oficiu regional destinat inregistrarii marcilor cu efect pe teritoriul organizatiei sa devina parte la protocolul mentionat.

Semnarea Protocolului a deschis noi perspective in dezvoltarea sistemului international de protectie a marcilor.

Pentru redactarea Regulamentului comun de aplicare a Aranjamentului de la Madrid si a Protocolului de la Madrid s-a constituit un grup de experti OMPI - Organizatia Mondiala a Proprietatii Industriale). Cea mai recenta versiune a regulamentului a fost adoptata la data de 20 iulie 1994.

Aranjamentul de la Madrid permite inregistrarea internationala a unei marci intr-o tara sau mai multe tari membre ale acestui aranjament printr-o singura cerere, depusa la OMPI - Organizatia Mondiala a Proprietatii Intelectuale. Durata protectiei obtinute in baza Aranjamentului de la Madrid este de 20 ani, cu posibilitatea de prelungire pentru alti 20 ani, prin plata unei taxe.

Protocolul referitor la Aranjamentul de la Madrid permite inregistrarea internationala a unei marci in una sau mai multe tari membre la acestui Protocol, printr-o singura cerere, depusa la OMPI. Protocolul permite inregistrarea internationala nu numai pe baza unei marci inregistrate national, ci si pe baza depozitului national reglementar al unei cereri de marca (respectiv, pe baza cererii de inregistrare). Durata de protectie, potrivit Protocolului referitor la Aranjamentul de la Madrid, pentru inregistrarea unei marci este de 10 ani, cu posibilitatea de prelungire pentru alti 10 ani, sub rezerva achitarii unei taxe.

Intrucat nu toate statele care au aderat la Aranjamentul de la Madrid sunt si parti contractante ale Protocolului de la Madrid, in prezent, se disting urmatoarele situatii privind protectia internationala a marcilor:

a) aplicarea exclusiva a Aranjamentului de la Madrid;

b) aplicarea exclusiva a Protocolului de la Madrid;

c) aplicarea atat a Aranjamentului, cat si a Protocolului de la Madrid.

Romania, ca tara contractanta atat a Aranjamentului, cat si a Protocolului de la Madrid, pentru solicitantii inregistrarii internationale a unei marci, se aplica prevederile celor doua conventii diferentiat. Astfel, prevederile Aranjamentului se aplica in legatura cu extinderile pentru tarile parte la Aranjament, iar prevederile Protocolului in cazul extinderilor pentru tarile parte la acesta.

2.1.3. Aranjamentul de la Nisa

Prin Aranjamentul de la Nisa din 15 iunie 1957 s-a instituit clasificarea internationala a produselor si servicilor in scopul inregistrarii marcilor. Aranjamentul a fost revizuit la Stockholm la 14 iulie 1967 si la Geneva la 13 mai 1977 si modificat la 2 octombrie 1979. Romania a aderat prin Legea nr. 3/1998.

2.1.4. Aranjamentul de la Viena

Prin Aranjamentul de la Viena din 12 iunie 1973, modificat la 1 octombrie 1985 s-a instituit clasificarea internationala a elementelor figurative ale marcilor. Romania a aderat prin Legea nr. 3/1998.

2.1.5. Conventia de la Stockholm

Prin Conventia de la Stockholm (1979) se constituie Organizatia Mondiala a Proprietatii Industriale (OMPI) si un birou international cu sediul la Geneva.

2.1.6. Organizatia Mondiala a Proprietatii Industriale (OMPI)

In conditiile in care un solicitant doreste inregistrarea si obtinerea protectiei unei marci la nivel national si/sau international, poate obtine protectia unei marci la nivel international in conformitate cu procedura prevazuta de Organizatia Mondiala a Proprietatii Intelectuale.

Organizatia Internationala a Proprietatii Intelectuale (conform denumirii originale din engleza The World Intellectual Property Organization sau WIPO) a fost creata in 1967 cu scopul declarat de a incuraja activitatea creatoare si promovarea proprietatii intelectuale oriunde in lume. OMPI are in prezent 183 de state membre, administreaza 23 de tratate internationale, avand sediul la Geneva, Elvetia.

OMPI a fost formal creata de Conventia de creare a Organizatiei Mondiale a Proprietatii Intelectuale care a fost semnata la Stockholm in 14 iulie 1967 si confirmata la 28 septembrie 1979. Conform articolului 3 al acestei Conventii, OMPI cauta "sa promoveze protectia proprietatii intelectuale in toata lumea".

In 1974, OMPI a devenit agentie specializata a sistemului de organizatii al Natiunilor Unite, cu un mandat de administrare a problemelor legate de proprietatea intelectuala recunoscut de statele membre ONU.

OMPI si-a extins rolul si a demonstrat mai departe importanta drepturilor de proprietate intelectuala in organizarea comertului global in 1996, intrand intr-un acord de cooperare cu Organizatia Mondiala a Comertului.

Acest mecanism procedural international se bazeaza pe Acordul de la Madrid privind inregistrarea internationala a marcilor din 1891 si pe Protocolul de la Madrid din 1989 ("Sistemul de la Madrid"), fiind aplicabil unui numar mare de state de pe tot mapamondul, inclusiv statelor membre UE, Statelor Unite ale Americii, precum si altor state situate pe alte continente. Sistemul Madrid confera proprietarului unei marci posibilitatea de a obtine protectia unei marci in mai multe state prin simpla depunere a unei cereri de inregistrare a unei marci direct la autoritatea nationala sau regionala in domeniu. O marca internationala astfel inregistrata este echivalenta cu inregistrarea acelei marci in fiecare dintre statele desemnate de catre solicitant, producandu-si efectele in fiecare dintre aceste state.

Procedura de inregistrare a unei marci internationale incepe cu depunerea cererii de inregistrare la OMPI, in cadrul careia pot fi desemnate unul sau mai multe state (organizatii) contractante. Odata depusa cererea internationala, OMPI procedeaza la efectuarea unei examinari preliminare privind indeplinirea conditiilor formale, urmata de inscrierea marcii in Registrul International al Marcilor si eliberarea certificatului de inregistrare internationala a acesteia.

De asemenea, OMPI notifica fiecare stat desemnat in cererea internationala cu privire la desemnarea sa, iar din acest moment procedura de inregistrare a marcii internationale urmeaza la oficiul national al fiecarui stat desemnat aceeasi procedura de inregistrare ca si cand cererea ar fi fost depusa pe cale nationala in acel stat, fiecare oficiu national urmand sa notifice Biroului International al OMPI orice eventual refuz la inregistrarea marcii intr-un termen de 12 luni (pentru statele desemnate prin Aranjament), respectiv 18 luni (pentru statele desemnate prin Protocol) de la data inscrierii marcii in Registrul International.

Daca autoritatea competenta in materie dintr-un stat anume nu a dat aviz de refuz pentru acordarea protectiei unei marci intr-un anumit termen, atunci acea marca este recunoscuta ca fiind inregistrata si protejata ca si cum procedura ar fi fost completa la nivelul statului respectiv.

In cazul unui refuz provizoriu notificat OMPI de catre unul dintre statele desemnate, titularul marcii internationale este la randul sau notificat de OMPI privind natura refuzului, statul al carui oficiu l-a emis si termenul acordat de acel oficiu pentru depunerea unui raspuns.

Titularul isi poate apara interesele desemnand un mandatar autorizat din acel stat pentru a asigura reprezentarea in fata oficiului national in vederea depasirii refuzului la inregistrare. Indiferent de decizia definitiva adoptata de catre oficiul national al unui stat desemnat privind inregistrarea marcii, aceasta se comunica OMPI de catre acel oficiu, urmand a fi inscrisa in Registrul International.

Perioada de valabilitate a unei marci internationale este de 10 ani de la data inregistrarii acesteia si poate fi reinnoita de un numar nelimitat de ori, prin depunerea unei cereri de reinnoire la Biroul International al OMPI si achitarea taxelor oficiale prescrise pentru aceasta procedura.

Marca internationala asigura in fiecare stat care a fost desemnat in cererea internationala, sau prin desemnare posterioara, aceeasi protectie de care acea marca ar fi beneficiat daca ar fi fost depusa spre inregistrare direct la oficiul national al acelui stat. Protectia unei marci internationale in fiecare stat desemnat se incadreaza in limitele stabilite de legislatia nationala a acelui stat, acesta din urma fiind liber sa acorde protectie sau sa respinga inregistrarea unei marci internationale pe teritoriul sau, in conformitate cu propria sa legislatie, independent de protectia obtinuta de acea marca in celelalte state desemnate.

Titularul marcii internationale are asadar in fiecare stat desemnat in care aceasta a fost definitiv admisa la inregistrare drepturile pe care le acorda legislatia nationala a acelui stat titularilor de marci.

Sistemul de la Madrid, de asemenea, simplifica procedurile ulterioare privind marca, avand in vedere ca este posibila depunerea unei cereri de modificare sau de reinnoire a inregistrarii unei marci utilizand o singura procedura.

2.2. Protectia marcilor in Uniunea Europeana

Piata comuna instituita prin crearea Uniunii Europene (actualmente 27 de state memebre ale UE), caracterizata prin libera circulatie a bunurilor, persoanelor, serviciilor si capitalului in interiorul acesteia, a oferit producatorilor numeroase avantaje in contextul mediului de afaceri comunitar. Pentru a profita de avantajele oferite de accesul la aceasta piata unica produsele trebuie sa aiba marca proprie, marcile trebuie sa fie protejate, protectia trebuie sa acopere, in principiu, toate statele membre UE. Astfel, s-a oferit producatorilor un instrument de protectie a drepturilor asupra marcilor lor in spatiul Uniunii Europene, prin intermediul unei sindure inregistrari, ca alternativa la sistemul inregistrarii pe cale nationala in fiecare stat sau pe cale internationala prin sistemul Madrid.

Intrucat principiul teritorialitatii protectiei (o marca inregistrata intr-o tara, de exemplu in Romania, nu beneficiaza de protectie in alta tara decat daca este inregistrata si in acea tara) constituia un obstacol in libera circulatie a marfurilor in cadrul Comunitatii Europene (aceeasi marca putand avea in diferite tari titulari diferiti), cat si faptul ca reglementarile nationale ale tarilor membre Comunitatii Europene prezentau diferente semnificative, s-a incercat armonizarea legislatiilor nationale, ale statelor membre, cu privire la marci.

La 25 martie 1957, prin Tratatul de la Roma s-a constituit Comunitatea Economica Europeana (CEE) bazata pe o piata comuna mai extinsa. Obiectivul CEE era sa promoveze o dezvoltare armonioasa a activitatilor economice intre tarile membre, inlaturand barierele economice. Problema protectiei proprietatii industriale s-a pus in UE dupa 1970 si mai ales dupa anul 1986 cand a avut loc semnarea Actului Unic European. In anul 1993, prin Tratatul de la Maastricht se instituie Uniunea Europeana, fosta Comunitate Europeana, care a cunoscut o dezvoltare puternica, numarul tarilor membre pornind de la 6 si ajungand dupa 1 ianuarie 2007 la 27, iar obstacolele in libera circulatie a marfurilor si serviciilor, a persoanelor si a capitalurilor au disparut oadata cu crearea pietei unice.

Principalul avantaj al marcii comunitare este asigurat de facilitatea parcurgerii unei singure proceduri de inregistrare, in fata unei singure institutii europene, drepturile dobandite fiind in mod egal valabile in toate statele membre al Uniunii Europene.

Solicitantul urmand o procedura simpla poate obtine protectia marcii in toate statele membre ale UE. Pentru a inregistra o marca la nivel UE, solicitantul trebuie sa depuna o singura cerere pentru toate statele membre UE la un singur oficiu - Oficiul privind Armonizarea Pietei Interne - , avand competente pentru toate statele membre UE.

Procedura inregistrarii marcii la nivel comunitar european este prevazuta in Directiva nr.89/104 a Consiliului UE din 21 decembrie 1988 cu privire la armonizarea legislatiilor statelor membre in domeniul marcilor si in Regulamentul nr.40/94 al Consiliului, din 20 decembrie 1993, asupra marcii comunitare. In timp ce Directiva prevede doar masuri de baza privitoare la buna functionare a pietei interne nerealizand o reala armonizare a legislatiilor statelor membre UE in domeniul protectiei marcilor, Regulamentul reprezinta instrumentul legislativ cu directa aplicabilitate in toate statele membre ale Uninii Europene. Pe de alta parte, Directiva prevede coexistenta, la nivel euroepean, a doua sisteme de protectie a marcilor: sistemul national, reglementat prin legislatii nationale (armonizat dar nu identice) si sistemul marcii comunitare reglementat prin Regulamnetul CEE 40/94, prin care, printr-o singura procedura marcile inregistrate devin valabile in toate statele membre ale Uniunii. Prin intermediul Regulamntului marcile comunitare sunt inregistrate si produc efecte pe teritoriul tuturor statelor membre ale UE.

Totodata, a fost creat un organism independent si autonom, numit Oficiul privind Armonizarea Pietei Interne (OAPI) cu sediul in Alicante, Spania, al carui rol este de a inregistra marcile comunitare.

Poate solicita inregistrarea unei marci comunitare orice persoana fizica sau juridica care indeplinesete urmatoarele conditii: sa aiba nationalitatea unui stat memebru al UE, al Conventiei de la Paris sau OMC, sa aiba domiciliul/sediul sau o intreprindere industriala sau comerciala efectiva si serioasa pe teritoriul UE, pe teritoriul unui stat membru, al Conventiei de la Paris sau OMC.

Solicitantii domiciliati in UE pot depune cereri ei insisi sau prin mandatar, iar cei din afara UE pot depune cererea numai prin mandatar autorizat in procedurile in fata OAPI.

Procedura de inregistrare a unei marci comunitare presupune depunerea cererii de inregistrare la OAPI, urmata de parcurgerea unor etape care sunt aproape similare celor parcurse in vederea inregistrarii marcii la nivel national in statele membre: examinarea preliminara, publicarea marcii, inregisstrarea si eliberarea certificatului de inregistrare) exceptie facand anumite particularitati procedurale specifice.

Principalul aspect care diferentiaza procedura de inregistrare a unei marci comunitare de cea a inregistrarii unei marci la nivel national in Romania consta din aceea ca prima nu prevede efectuarea unei examinari privind anterioritatea, orice marca depusa spre inregistrare la Oficiul European fiind admisa la inregistrare independent de marcile anterior inregistrate in spatiul UE. Titularii acestora din urma beneficiaza insa de dreptul de a se opune la inregistrarea unei marci comunitare in masura in care considera ca drepturile lor anterioare sunt incalcate prin inregistrarea acesteia.

Marcile care au fost admise la inregistrare sunt inscrise in registrul Marcilor Comunitare. Titularii marcilor comunitare au in tarile membre UE aceleasi drepturi ca si titularii marcilor nationale.

Protectia acordata pentru o marca comunitara inregistrata este de 10 ani de la data inregistrarii, aceasta perioada putand fi prelungita succesiv cu cate 10 ani, de un numar nelimitat de ori, la expirarea perioadei de protectie, prin depunerea unei cereri de reannoire si achitarea taxelor oficiale aferente.

Pana in prezent, Oficiul European a inregistrat aproape 600.000 marci in numele a sute de companii din lumea intreaga si acest numar creste rapid in fiecare an.

In materie de proprietate industriala interventia comunitara este orientata in doua directii principale: intarirea protectiei drepturilor de proprietate industriala; respectarea conventiilor multilaterale existente.

2.3. Cadrul juridic si institutional al protectiei marcilor in Romania

Prima lege romaneasca referitoare la protectia marcilor a fost adoptata in anul 1879, este vorba despre Legea asupra marcilor de fabrica si de comert si Regulamentul pentru aplicarea acestei legi.

In anul 1998 a fost adoptata Legea nr. 84 privind marcile si indicatiile geografice, care reprezinta legea actuala care se aplica in Romania in domeniul protectiei marcilor si a indicatiilor geografice, cu modificarile ulterioare.

Prin aceasta lege se revine la caracterul facultativ al marcilor si este reglementata pentru prima data in Romania protectia indicatiilor geografice. De asemenea, trebuie evidentiat faptul ca, Legea 84 privind marcile si indicatiile geografice este corelata cu Tratatul international de armonizare al legislatiilor nationale elaborat de Organizatia Mondiala a Proprietatii Industriale (OMPI), cat si cu Directiva UE adoptata in acest scop.

In ceea ce priveste cadrul institutional privind protectia marcilor, Oficiul de Stat pentru Inventii si Marci (OSIM) reprezinta organismul de specialitate al administratiei publice centrale, in subordonarea Guvernului avand autoritate unica pe teritoriul Romaniei in asigurarea protectiei proprietatii industriale.

In acelasi timp trebuie facuta precizarea ca orice persoana fizica sau juridica poate inregistra o marca. Inregistrarea unei marci poate fi ceruta direct sau printr-un mandatar. In cazul unui depozit in coproprietate se recomanda solicitantilor sa stabileasca un contract referitor la raporturile dintre ei.

In conditiile in care o persoana doreste sa inregistreze o marca numai la nivel national, aceasta obtine protectie pentru marca sa doar in Romania. Anterior datei aderarii Romaniei la Uniunea Europeana era imposibil pentru cetatenii romani si pentru persoanele juridice de nationalitate romana sa inregistreze o marca la nivel european apeland la o singura procedura, deoarece Romania nu devenise inca stat membru al UE. De asemenea, cetatenii romani trebuiau sa indeplineasca mai multe conditii pentru a obtine protectie si pentru a-si inregistra o marca in mai multe state europene. Un asemenea solicitant era obligat sa isi inregistreze marca in fiecare stat in care dorea sa obtina protectie.

Toate acestea s-au schimbat odata ce statul roman a devenit stat membru al UE. Astfel, orice cetatean roman poate sa isi inregistreze marca la nivel comunitar. Aceasta presupune ca o marca detinuta de o persoana fizica sau juridica romana poate fi inregistrata la nivel comunitar, fara a mai fi necesara inregistrarea acesteia in fiecare stat membru al UE.

Drept consecinta a aderarii statului roman la UE, in general, toate marcile inregistrate anterior aderarii la nivel comunitar sunt recunoscute si protejate si pe teritoriul statului roman, insa marcile inregistrate anterior aderarii numai la nivel national, in Romania, nu sunt recunoscute si protejate pe teritoriul celorlalte state membre UE, daca nu nu au fost inregistrate in fiecare dintre aceste state sau la nivel european.

Pot fi inregistrate ca marci: cuvinte, inclusiv nume de persoane, desene, litere, cifre, elemente figurative, forme tridimensionale, forma produsului sau a ambalajului sau combinatii de culori, cat si orice combinatie a acestor semne.

Conform Legii 84 privind marcile si indicatiile geografice, marcile pot fi individuale, colective sau de certificare:

a) marca individuala este folosita de o singura organizatie;

b) marca colectiva serveste la deosebirea produselor sau serviciilor membrilor unei asociatii de produsele sau serviciile apartinand altor persoane;

c) marca de certificare indica faptul ca produsele sau serviciile pentru care este utilizata sunt certificate de titularul marcii in ceea ce priveste calitatea, materialul, modul de fabricatie a produselor sau de prestare a seviciilor, precizia si alte caracteristici.

Procedura de inregistrare a marcilor cuprinde urmatoarele faze:

a) Constituirea depozitului national reglementar al marcilor.

b) Examinarea cererii de inregistrare a marcii din punct de vedere a indeplinirii

conditiilor pentru constituirea depozitului reglementar.

c) Examinarea de fond a cererii de inregistrare a marcii, in termen de 6 luni de la

data constituirii depozitului national reglementar.

d) Inregistrarea marcii si publicarea acesteia, daca, in urma examinarii cererii, se

constata ca sunt indeplinite conditiile prevazute de lege.

Conform reglementarilor din tara noastra dreptul asupra marcii este dobandit si protejat prin inregistrarea acesteia la OSIM, pe o perioada de 10 ani de la data depozitului national reglementar. Drepturile titularului marcii sunt confirmate prin certificatul de inregistrare a marcii, care confera un drept exclusiv asupra marcii pentru produsele sau serviciile pentru care s-a facut inregistrarea. Inregistrarea marcii poate fi reinnoita dupa expirarea acestei perioade, fara sa se aduca modificari marcii si fara a se extinde lista de produse si servicii. Reinnoirea inregistrarii marcii se inscrie in Registrul National al Marcilor si se publica in Buletinul Oficial de Proprietate Industriala (BOPI).

Exercitarea dreptului de proprietate asupra marcii sau al unui nume comercial, permite titularului sa le poata opune oricarui concurent care le utilizeaza nelegitim pentru un produs asemanator (art.35 pct. a,b,c, din Legea nr. 84/1998).

Drepturile asupra marcii pot fi transmise prin cesiune sau prin licenta, oricand pe perioada protectiei marcii.

Conform Legii 84/1998 privind marcile si indicatiile geografice, drepturile cu privire la marca se sting in urmatoarele situatii:

a) expirarea duratei de protectie a marcii si neefectuarea, in termenele legale, a formalitatilor de reinnoire;

b) renuntarea de catre titular la drepturile sale, printr-o cerere inregistrata la OSIM;

c) decaderea din drepturile asupra marcii pentru nefolosirea acesteia, fara motive temeinice, in termen de cinci ani de la inregistrare;

d) incetarea activitatii intreprinderii si netransmiterea drepturilor cu privire la marca, altei intreprinderi;

e) anularea inregistrarii marcii.

Pe durata celor 10 ani de protectie, titularul marcii poate solicita efectuarea unor modificari neesentiale ale unor elemente ale marcii, cu conditia ca aceste modificari sa nu afecteze imaginea de ansamblu a marcii.

In tara noastra pot fi inregistrate si protejate si indicatiile geografice ale produselor. Indicatia geografica este o denumire care serveste la identificarea unui produs originar dintr-o tara, regiune sau localitate a unui stat in cazul in care o calitate, o reputatie sau alte caracteristici determinante pot fi in mod esential atribuite acestei regiuni geografice.

Indicatiile geografice ale produselor sunt protejate in Romania prin inregistrare la OSIM, potrivit Legii nr. 84/1998 sau conventiilor internationale la care Romania este parte. Ele pot fi folosite numai de persoanele care produc sau comercializeaza produsele pentru care aceste indicatii au fost inregistrate.

OSIM inregistreaza indicatiile geografice si acorda solicitantului dreptul de utilizare a acestora dupa ce Ministerul Agriculturii si Alimentatiei sau, dupa caz, autoritatea competenta din tara de origine a solicitantului, certifica:

indicatia geografica a produsului care urmeaza a fi inregistrata;

produsele care pot fi comercializate sub aceasta indicatie;

aria geografica de productie;

caracteristicile si conditiile de obtinere pe care trebuie sa le indeplineasca produsele pentru a putea fi comercializate sub aceasta indicatie.

Daca cererea indeplineste conditiile prevazute de lege, OSIM decide inregistrarea indicatiei geografice in Registrul National al Indicatiilor Geografice si se publica in Buletinul Oficial de Proprietate Industriala (BOPI).

Titularul unei indicatii geografice pentru anumite produse are dreptul sa o foloseasca in circuitul comercial, aplicata numai pe aceste produse, in documentele insotitoare, reclame, prospecte si poate sa faca mentiunea "indicatie geografica inregistrata". Acesta are obligatia sa asigure respectarea conditiilor de calitate si a caracteristicilor specifice, inscrise la inregistrarea indicatiei geografice, in scopul protectiei consumatorilor. Este interzisa folosirea unei indicatii geografice sau imitarea ei de catre persoane neautorizate, chiar daca se indica originea reala a produselor.