Scurt istoric al cercetarilor privind istoria si spiritualitatea Bizantului

Scurt istoric al cercetarilor privind istoria si spiritualitatea Bizantului

Din anul 330, cand, Constantin cel Mare a mutat capitala monarhiei de la Roma la Constantinopol, pana in anul 1453, cand turcii au pus stapanire pe acesta capitala, Imperiul bizantin a durat mai mult de o mie de ani, cu maretie si glorie.

Multa vreme, acest imperiu a fost sever judecat; ca sa ne dam seama de acest lucru, este de ajuns sa ne amintim de intelesul pe cat de penibil pe atat de regretabil, care se aplica persoanelor si lucrurilor, prin calificativul bizantin.

"Imperiul bizantin a avut, desigur, defectele si viciile sale, pe care ar fi pueril sa vrem sa le negam; totusi el merita altceva decat dispretul nostru."1

In Occident, interesul stiintific pentru Bizant incepe odata cu epoca Renasterii. Idealul uman al Renasterii, avand drept model pe acela promovat de antichitatea clasica, explica interesul carturarilor vremii pentru cultura greaca. Pentru cunoasterea acesteia era indispensabil contactul cu operele literare clasice pastrate si transmise posteritatii de manuscrisele conservate cu deosebire in arhivele si bibliotecile bizantine.1

Astfel, la sfarsitul secolulului al XIV-lea si inceputul celui urmator, mai ales dupa reorganizarea Universitatii de catre Manuel al II-lea, la Constantinopol vin un numar destul de mare de italieni pentru a invata limba greaca. In acelasi timp, o serie de reprezentanti ai culturi grecesti (recrutati mai ales dintre cei refugiati in Occident) sunt invitati de umanistii italieni sa predea limba greaca. In anul 1397, dupa indelungi staruinte, eruditul bizantin Manuel Chrysoloros vine la Florenta, unde alcatuieste prima gramatica a limbii eline pentru straini, intitulata Erotemata si a tradus in latineste Republica lui Platon. In deceniile urmatoare, activitatea a fost continuata de Leonardo Bruni, discipolul sau, si de alti carturari bizantini veniti din Constantinopol.

In secolul al XVI-lea, Germania devine insa centrul preocuparilor pentru filologia si istoria bizantina. Datorita aparitiei pericolului turcesc la portile Europei, preocuparile carturarilor germani s-au indreptat, in primul rand, catre autorii bizantini care furnizau informatii asupra istoriei selgiucide si otomane. Astfel, Hieronymus Wolf publica in original, cu traducere latina, operele istorice ale lui Zonaras, Niketas Choniates si Nikephor Gregoras, precum si versiunea latina a cronicilor lui Georgios Pachymeres si Laonic Chalkokondylas.

Catre mijlocul  secolului al XVII-lea, centrul preocuparilor pentru istoria bizantina se deplaseaza din Germania in Franta. Astfel, in urma actiunii initiata de iezuitul francez Philippe Lalbé, este editat un Corpus Hystoriae Bizantinae. Tot in acest secol, s-a evidentiat un mare savant, Du Cange, care a intemeiat adevarata stiinta a studiilor bizantine. Sub influenta sa si multumita comentariilor sale, s-a inceput, in anul 1648, prima colectie a istoricilor bizantini, care este numita Bizantina Luvrului si despre care s-a spus pe drept cuvant ca este "un incomparabil monument al generozitatii franceze".

Veacul luminilor aduce o reactie vehementa impotriva istoriei bizantine, care, in viziunea acestei epoci, nu este nimic altceva decat "o tesatura de revolte, rascoale si perfidii" (Montesquieu). Pentru Montesquieu si Gibbon, Imperiul bizantin nu reprezenta altceva decat decadenta imperiului roman. De asemenea, tot in aceasta perioada, se naste conceptul de " imperiu tarziu"- Bas Empire, conform caruia istoria bizantina este o simpla prelungire a imperiului a celei romane, iar Bizantul- "perioada de decadere si prabusirea Imperiului roman",  "triumful barbariei si al religiei" (Edward Gibbon). Lucrarile reprezentative, in acest sens, sunt cele ale istoricilor Charles Lebeau si Edward Gibbon.

In secolul al XIX-lea, in Germania, apare colectia Corpus Scriptorum Historiae Byzantinae, cunoscuta si sub denumirea de Corpus-ul de la Bonn. Initiativa elaborarii acestui corpus apartine lui B. G. Niebuhr, care editeaza in anul 1828 primul volum al colectiei, cuprinzand opera lui Agathias. Colectia cuprinde un numar de cincizeci de volume si a fost condusa de Johaness Bekker.

Incepand cu sfarsitul secolului al XIX-lea bizantinologia intra intr-o noua etapa a evolutiei sale, anume cea stiintifica. In aceasta perioada, istoria bizantina inceteaza sa mai fie privita ca o simpla prelungire a celei romane, fapt pentru care bizantonologia devine o disciplina de sine statatoare a istoriei. Evolutia calitativa inregistrata de studiile bizantine se datoreaza activitatii unei pleiade de savanti care au reusit sa puna bazele unor scoli nationale de bizantonologie.

"Bizantonologia a aparut ca stiinta si ca disciplina aparte destul de tarziu, la sfarsitul secolului al XIX-lea, mai ales prin contributia germanului Karl Krumbacher (1845-1901). Interesul pentru ea s-a manifestat mai intai prin editii si traduceri de texte, Germania Reformei, in cautarea celuialt crestinism, constituind un teren favorabil."1

In anul 1828, Karl Krumbacher pune bazele primei catedre de istorie bizantina din lume, in cadrul universitatii din München, dupa ce, in anul 1892, fondase prima revista de specialitate- Byzantinische Zeitschcrift (Revista de bizantonologie). De asemenea, el desfasoara o remarcabila activitate stiintifica, principala sa lucrare fiind "Istoria literaturii bizantine de la Justinian pana la sfarsitul Imperiului roman, 527-1453".

Scoala de bizantonologie rusa a fost fondata de V. G. Vasilievski (1839-1899), profesor de istorie medievala la Petersburg, care desfasoara o vasta activitate didactica si organizatorica. In anul 1894, el pune bazele unei noi reviste de cercetare in domeniul bizantonologiei: Vizantijsky Vremenik. Cel mai de seama bizantonolog si arabist care, in acelasi timp, este si autorul unei importante sinteze de istorie bizantina "Istorie a Imperiului bizantin".

Cel dintai reprezentant al scolii franceze de bizantonologie este A. Rambaud, insa fondatorul ei ramane Charles Diehl (1859-1944), profesor la Sorbona si autor a numeroase studii referitoare la istoria bizantina. Contemporanul sau, Gustave Schlumberger, este fondatorul sigilografiei bizantine si autor a numeroase monografii referitoare la istoria politica sau la raporturile bizantino-latine, in perioada cruciadelor. De asemenea, Louis Bréhier este autorul unei importante sinteze de istorie bizantina: "Lumea bizantina". Dintre reprezentantii scolii franceze din perioada postbelica amintim pe: R. Guilland, V. Laurent, A. Grabar, P. Lemerle, A. Arhweiller si altii.

Trecand in tarile anglofone, Marea Britanie l-a dat la inceputul secolului al XX-lea pe J. B. Burry, specialist in istoria administrativa, si pe J. Gill, D. Nicol, R. Browning, cu cercetari pertinente in domeniul culturii. Tot in Anglia trebuie mentionate Universitatile de la Oxford si Cambridge, iar la Birmingham exista un centru de studii animat de A. M. Bryer, cu un colocviu bizantin anual.

Nimeni nu se va mira de locul pe care-l ocupa Grecia in studiile bizantine. Nume de bizantonologi in Grecia avem pe: Zakythinos si N. Svoronos. Cercetarea este bipolara: la Atena si la Tesalonic, ea se sprijina pe universitati si pe doua organisme foarte active, Centrul de cercetari bizantine si Institutul de studii balcanice.

Italia s-a remarcat prin varietatea cercetarilor si aici il mentionam pe Agostino Pertusi, atras catre istoria ideologiilor sau cea administrativa. Tot in Italia nu trebuie neglijat faptul ca la Vatican exista un important centru de studii al manuscriselor si textelor bizantine.

Pentru tarile balcanice putem aminti mai intai Iugoslavia cu un G. Ostrogorsky, autorul unei "Istorii a statului bizantin", apoi in tara noastra avem prezenta inca mitica a lui Nicolae Iorga, sau pe N. Banescu si Gh. Bratianu, iaa dupa cel de-al doilea razboi mondial pe Alexandru Elian, N. Stanescu, V. Grecu, Emilian Popescu, Stelian Brezeanu.

In Ungaria ar fi de remarcat numai Gyula Moravcsik, iar in fosta Cehoslovacie trebuie mentionata binecunoscuta revista Byzantinoslavica, publicand articole ce pun accentul pe relatiile slavo-bizantine.

In Statele Unite ale Americii toate marile universitati, de la Princeton pana la Los Angeles, au bizantinistii lor, in marea lor majoritate proveniti din Europa, la care se adauga binecunoscutul centru Dumbarton Oaks de la Washington, cel mai important din lume.

In concluzie, Bizantul este prezent practic in intreaga lume. Exista preocupari in acest domeniu chiar si in Australia, Canada, Africa de Sud, Japonia, Guadalupe si in unele tari arabe. Exista si Asociatia internationala de studii bizantine, care organizeaza congrese internationale de studii bizantine in intreaga lume, primul avand loc la Bucuresti in anul 1924.

Disparitia statului bizantin, in anul 1453, a incheiat o istorie tot atat de sigur ca si caderea mult mai recenta a diferitelor imperii europene (de la Sfantul Imperiu romano-german pana la imperiile coloniale ale Marii Britanii si Frantei sau Uniunea Sovietica). Dar au temei romanii sa se simta mai atasati istoriei Bizantului decat celorlalte istorii imperiale? Acestei intrebari i-a dat un raspuns istoria societati romanesti in ultimi 150 de ani. Cel putin de la secularizarea averilor manastiresti de catre domnitorul Alexandru Ioana Cuza incoace, lumea romaneasca, ce parea a trai intr-o prelungire ascunsa a Bizantului, a intors definitiv aceasta pagina. Limba franceza si gandirea filosofica germana, evolutia artei europene si succesivele mode pe care le-a determinat monarhia (si mai recent republica) constitutionala cu sistem politic parlamentar si ideologiile statelor vest-europene au modelat evolutia societatii romanesti. Acesta este un fapt istoric. Prin experienta comunista, ce ne-a izolat o jumatate de secol de lumea libera, Romania nu s-a despartit de gandirea politica formulata in vestul Europei.

"Influenta Bizantului s-a exercitat asupra societatii romanesti, de-a lungul istoriei, in aproape toate compartimentele civilizatiei autohtone. Aceasta si-a pus accentul mai mult asupra arhitecturii noastre bisericesti pe mai multe cai: direct, prin mesteri adusi de la Constantinopol de primii nostri voievozi, fie indirect, prin mesteri veniti din regiunile ortodoxe sud-dunarene (Bulgaria, Serbia si Muntele Athos) sau din Orient (Turcia si Armenia)."1

Cele mai vechi biserici romanesti de zid (piatra si caramida), pastrate pana astazi, sunt bisericile San-Nicoara si Sf. Nicolae domnesc din Curtea de Arges, construite in epoca intemeierii Tarii Romanesti (inainte de anul 1352). Amandoua reprezinta tipul bizantino-constantinopolitan, adica stilul bizantin cel mai pur, format in capitala imperiului in epoca imparatilor Macedoneni (sec. IX-XI).

La inceputul secolului al XVI-lea s-au creat in Tara Romaneasca doua monumente, care din punct de vedere arhitectonic par sa fie opera unor mesteri constructori autohtoni, dar care in decorul sculptural al fatadelor tradeaza influente orientale, de origine turceasca, armeana si georgiana. Este vorba de biserica manastirii Dealu, zidita de Radu cel Mare, si vestita biserica a manastirii din Curtea de Arges, zidita de Neagoe Basarab intre 1512-1517.

O ultima faza a influentei bizantine indirecte se exercita asupra arhitecturii noastre bisericesti prin filiera Sfantului Munte, in vremea lui Neagoe Basarab, care a ctitorit, in afara de minunea de la Curtea de Arges, doua monumente de tip atonit: biserica actuala a manastirii Snagov si fosta catedrala mitropolitana din Targoviste.

A doua jumatate a secolului al XVII-lea  aduce o noua dezvoltare in evolutia stilului romanesc, prin monumentele ctitorite de boierii Cantacuzinesti, care se disting printr-o atentie sporita pentru decorarea interioara si exterioara si indeosebi prin bogata ornamentatie a motivelor florale, care imbraca coloanele din pridvor si pronaos si chenarele de usi si ferestre. Ele constituie premise ale stilului romanesc numit brancovenesc, care infloreste sub domnia lui Constantin Brancoveanu (1688-1714) si care reprezinta desavarsirea stilului autohton.

Influenta bizantina nu s-a manifestat numai asupra arhitecturii romanesti ci si asupra culturii autohtone, reprezentata de personalitati de seama, printre care Nicolae Iorga, Gheorghe Bratianu, I.C. Bratianu, care au studiat complexitatea fenomenelor istorice din acest areal. Remarcabile sunt la Gheorghe Bratianu, studiile sale de istorie bizantina, recent aparute in limba romana "Ếtudes byzantines d histoire économique et sociale", culegere de studii mai putin cunoscute la noi, care l-a indreptatit pe un bizantinist francez sa observe ca lucrarile lui Gheorghe Bratianu il recomandau pentru scrierea unei ample istorii economice si sociale ale Imperiului Bizantin.

Model politic? Model cultural? Model de ortodoxie? Bizantul este numai o mostenire istorica pentru intreaga Europa, ceva mai prezenta in societatea noastra pana la un moment dat. Iritarea impotriva Bizantului, pe care am putea-o intalni sub sloganul "noi vrem Europa, nu Bizant", nu poate tine decat de o utopie si de o trista incultura.