Scurt istoric al conceptiilor despre bogatie si valoarea economica

Scurt istoric al conceptiilor despre bogatie si valoarea economica

Daca schimbul de marfuri are cel putin 5 000-7 000 de ani vechime, cercetarea teoretica a fenomenului este mult mai recenta. Ca in multe alte domenii, grecii si chinezii antici s-au dovedit si in aceasta printre marii precursori.

In Grecia, filosof realist cu o mare forta de patrundere, Aristotel (384-322 i.e.n) considera ca necesitatea schimbului are la baza specializarea producatorilor in conditiile diversificarii necesitatilor; deci, in termeni contemporani, diviziunea muncii. In felul sau, va surprinde, de asemenea, si cea de-a doua conditie necesara schimbului de marfuri si anume: separarea, autonomia producatorilor.

In al doilea rand, Aristotel distinge doua laturi ale marfii: valoarea de intrebuintare si valoarea de schimb.

In al treilea rand,' Aristotel arata clar ca forma bani a marfii nu este decat aspectul dezvoltat al formei simple a valorii, adica al exprimarii valorii unei marfi intr- o alta marfa oarecare'[1].

In Evul Mediu, mai ales in secolele XI si XII, cand a inceput sa se dezvolte schimbul, biserica cauta sa-si impuna principiile in domeniul comertului, creditului si monedei. In domeniul schimbului, cu oarecare radacini aristotelice, avea sa fie afirmata doctrina 'pretului just' , ideal potrivit caruia facandu-se abstractie de oferta si cerere in cadrul cumpararii-vanzarii, partile trebuiau sa asigure echivalenta tranzactiei pe baza 'serviciului efectuat' serviciu care, la randul lui, trebuia sa asigure creatorului sau 'un trai onorabil'.

In masura in care aparusera inceputurile unei gandiri economice teoretice se constata ca in oranduirile sclavagista si medievala problema valorii ramanea inca nerezolvata . in plus, productia si schimbul de marfuri nu cuprindeau decat o parte relativ mica din produsul social, in ambele societati economia predominant naturala. Cu alte cuvinte, nu existau inca conditiile social-istorice: egalitatea civila, juridica dintre oameni raspandita in ansamblul intregii societati, pentru a se ajunge teoretic la descifrarea expresiei de valoare economica, la intelegerea in acest scop a identitatii si echivalentei tuturor felurilor de munca omeneasca in general. Acest lucru va fi insa posibil odata cu nasterea capitalismului, oranduire bazata nu doar pe exploatarea omului de catre om, dar cu o economie de marfuri generalizata in care toti membrii societatii sunt liberi si egali din punct de vedere civil, disparand vechea dependenta personala a producatorului fata de exploatatorul sau.

Inceputurile capitalismului au fost marcate de un proces rationalist, de emancipare a gandirii fata de biserica si de conceptiile medievale. in schimb, se dezvolta, pe de o parte, ideile de libertate si egalitate ca persoane ale oamenilor, iar pe de alta parte, cele de imbogatire. Formarea curentului de gandire mercantilist, va dezvolta printre negustori si bancheri, ideea potrivit careia rolul statului este acela de a crea conditiile pentru imbogatirea cetatenilor, mai precis , a negustorilor. in Franta, Antoine de Montchrestien publica in 1615 'Tratat de economie politica'. El sustinea ca, pentru ca statul sa-si poata tine supusii in ascultare, trebuie sa le permita imbogatirea. in acelasi timp, insa, precizeaza ca bogatia consta in munca. Deci statul trebuie sa stimuleze productia si schimbul.

Afirmand teza ca bogatia constituie scopul suprem pentru om si ocupandu-se de conditiile sporirii acesteia, mercantilistii au trebuit, sa se ocupe si de preturi.

Dupa descoperirea Americii, Europa cunostea un puternic proces de crestere a preturilor care avea sa preocupe pe toata lumea. Analizand fenomenul, multi tindeau sa-1 explice prin mutatiile monetare tot mai frecvente din acea perioada. Practic, insa, fenomenul avea o amploare ce nu putea fi in niciun caz explicat printr-o asemenea cauza. Legatura dintre valoarea metalului pretios, intruchipare a banului, si cheltuielile pentru producerea metalului pretios avea sa fie facuta peste aproape un secol, in 1662, de catre britanicul William Petty in lucrarea sa ' Tratat despre impozite si contributii'.

In " Tratat despre impozite si contributii' Petty afirma ca munca este tatal avutiei iar pamantul mama ei, ca ieftinirea sau scumpirea depind de numarul de brate cerute pentru producerea celor necesare vietii.

Gandirea lui Petty nu aparea pe un loc gol. intr-un anumit sens, filosoful britanic Thomas Hobbes (1588-1679) indicase deja munca in calitate de sursa a valorii. Ea era insa neanalizata concret.

Petty considera ca, in societatea la care se referea, munca trebuia sa creeze o valoare de intrebuintare care, prin intermediul schimbului bazat pe cumparare- vanzare, este in stare sa se prezinte ca aur si argint, metale care, circuland ca bani, in conceptia mercantilista, intruchipau bogatia sociala. Drept urmare, valoarea de schimb a marfii este creata de munca necesara pentru extractia aurului si argintului.

Punerea in lumina de catre Petty a faptului ca la baza valorii de schimb sta munca omeneasca, desi, in mod eronat, dar, istoriceste explicabil, o limita la cea producatoare de aur si argint, a constituit o bresa luminoasa 'de exceptionala insemnatate stiitifica, in intunericul, in enigma ce domnea asupra valorii'.

Un loc aparte, in problema valorii il ocupa fiziocratii. Cerand indreptarea atentiei spre agricultura, Francois Quesnay scrie (1757) ca munca agricola produce intr-atat incat sa acopere cheltuielile materiale, plata mainii de lucru si sa creeze un plus; in schimb, declara el, munca din industrie nu face decat sa transforme bunurile si nu creeaza un asemenea plus material. La fel si in cazul comertului. Deci, conchide el, in mod eronat insa, industria si comertul sunt sterile. Importanta la Quesnay este punerea muncii la baza producerii valorilor de intrebuintare, inclusiv a plusprodusului si spargerea granitelor care margineau producerea avutiei sociale la sfera metalelor pretioase, existente la Petty, desi, in mod evident el greseste fundamental atunci cand considera industria ca neproducatoare de plusprodus. Trebuie retinut insa ca in opinia lui Quesnay bogatia unei natiuni consta in bogatiile materiale si nu in bogatiile banesti. De aceea, el va vorbi, indeosebi, de ceea ce reprezinta valorile de intrebuintare iar atunci cand va folosi termenul de valoare, ca in celebrul sau Tablou economic (1758) el nu va arata ce intelegea prin valoare, ci se va multumi sa mentioneze ca a stabilit-o pe baza 'preturilor constante' care exista intre tarile care fac comert in conditiile liberei concurente.

Benjamin Franklin va fi insa acela care va supune, in secolul al XVIII-lea, valoarea de schimb unei analize explicite si clare. El declara ca avutia unei tari poate fi evaluata dupa cantitatea de munca pe care locuitorii ei sunt in stare s-o cumpere. Cu alte cuvinte, spre deosebire de Quesnay, care aborda munca prin prisma crearii de valori de intrebuintare si a plusprodusului, Franklin trateaza de la bun inceput timpul de munca in calitate de determinare cantitativa a valorii.

Un pas inainte fata de predecesorii sai avea sa faca James Steuart, care are meritul de a face deosebire clara intre munca reala care realizeaza valori de intrebuintare si munca sub aspectul ei specific social care apare in valoarea de schimb. Totodata, demonstreaza ca marfa, ca forma elementara a avutiei, si vanzarea- cumpararea ca modalitate fundamentala a insusirii sunt caracteristice epocii capitaliste.

In vestita sa " Avutie a natiunilor. Cercetare asupra naturii si cauzelor ei' (1776), Adam Smith va face cea mai complexa analiza de pana atunci a marfii si factorilor ei, a muncii producatoare de avutie nationala, a structurii si evolutiei vietii economice. El a innodat intr-un tot coerent cuceririle partiale de pana atunci ale stiintei economice si le-a propulsat ca pe un sistem, in dificilele conditii ale inceputului, cind trebuia sa se lupte pana si cu terminologia. Smith pune productia pe primul plan, dar nu intr-o anumita forma particulara: productia de metale pretioase, productia agricola, ci in toate formele ei, asezand insa in centrul atentiei industria, lucru explicabil daca se tine seama de epoca in care a trait si a scris. in acelasi timp, net si deschis, el declara de la bun inceput ca munca reprezinta sursa intregii avutii a societatii.

Este necesar de subliniat ca Adam Smith face, de la inceput, o distinctie clara intre valoare si valoare de intrebuintare: "Cuvantul valoare scrie el, trebuie sa observam ca are doua intelesuri: uneori exprima utilitatea unui anumit obiect, iar alteori puterea de cumparare a altor bunuri, pe care o da posesiunea acelui obiect. Una poate fi numita valoare de intrebuintare alta, valoare de schimb'[2].

Un element deosebit de important in opera lui Smith este acela ca, in modul cel mai hotarat, el considera ca valoarea de schimb nu se poate explica prin valoarea de intrebuintare, demonstrand clar ca o marfa poate avea mare valoare de intrebuintare dar o valoare de schimb mica, iar alta marfa o mare valoare de schimb in timp ce valoarea ei de intrebuintare este redusa. Ca urmare a acestei concluzii, Smith exclude complet valoarea de intrebuintare din sfera preocuparilor sale si se opreste numai asupra valorii de schimb.Baza, in conceptia lui Smith asupra valorii, o constituie determinarea valorii de schimb prin cantitatea de munca pe care o contine o marfa, prin timpul necesar pentru producerea ei.

Teoria lui Smith asupra valorii de schimb determinate de munca decurge in mod organic din conceptia sa generala cu privire la munca in calitate de sursa primara a avutiei nationale si, in legatura cu aceasta, din teoria sa asupra diviziunii muncii. Criticand unilateralitatea fiziocratilor, el demonstreaza adevarul, ca sursa si substanta valorii o constituie munca cheltuita in productie indiferent de ramura productiei materiale in care are loc acest lucru.

Construita in felul acesta, teoria valorii determinate de munca a lui Smith a constituit o stralucita realizare a gandirii stiintifice. Prin profunzimea gandirii sale, el a depasit in aceasta problema pe toti predecesorii sai. Nu-i mai putin adevarat, insa, ca Smith nu a fost totdeauna consecvent, ca la el, nu o data, se intalnesc contradictii, erori, ba apar chiar si idei care se bat cap in cap. " La Adam Smith, arata Marx, gasim nu numai urme de conceptii opuse despre notiunea de valoare si nu numai doua pareri, ci chiar trei, la drept vorbind chiar patru pareri, diametral opuse, care se juxtapun si se suprapun in chipul cel mai pasnic'[3].

'Dar, continua Marx, acest lucru este firesc la intemeietorul economiei politice, care in mod necesar tatoneaza, experimenteaza, lupta cu un haos de idei care abia se contureaza'.

In pofida acestor lipsuri, teza determinarii valorii prin cantitatea de munca pe care o contine marfa, formulata de Smith ca o teza fundamentala, a jucat un rol epocal in dezvoltarea gandirii economice, constituind temelia teoretica pentru rezolvarea stiintifica a celorlalte probleme esentiale ale economiei politice. Multe dintre oscilarile si tatonarile lui Smith aveau sa fie analizate si solutionate de David Ricardo, in a carui opera teoria determinarii valorii marfii prin timpul de munca necesar pentru producerea ei avea sa fie elaborata cu si o mai mare profunzime stiintifica.

Traind in perioada revolutiei industriale din Anglia, Ricardo a cunoscut un capitalism mai matur decat acela de pe timpul lui Adam Smith.

Pornind de la Smith, Ricardo deosebeste insa mai clar decat acesta valoarea de intrebuintare de valoarea de schimb. In acelasi timp, prin exemple concrete, el dovedeste ca utilitatea, valoarea de intrebuintare nu poate fi masuratorul valorii de schimb, cu toate ca pentru existenta valorii de schimb marfa trebuie sa aiba o utilitate.

Cercetarile intreprinse de Ricardo se opresc, in esenta, la marimea valorii, mai precis la determinarea valorii de schimb. Cu toate acestea, intr-o anumita masura confuz, in 'Principii', dar tot mai clar in cercetari intreprinse dupa publicarea acestei opere, el face, pe buna dreptate, desi nu o lamureste, o distinctie intre valoarea propriu-zisa, pe care, cu oscilatii, o denumeste cand " valoare pozitiva' cand "valoare absoluta' si valoarea de schimb, careia uneori ii spune "relativa' iar alteori "comparativa'. Mai mult, intr-o scrisoare din 1821, el precizeaza ca "valoarea de schimb este reglementata de valoarea pozitiva si este deci reglementata de cantitatea de munca cheltuita'.[4]

Ricardo face precizari si in privinta timpului de munca ce sta la baza valorii de schimb: acesta nu este timpul de munca cheltuit efectiv, ci 'timpul necesar'.

Ideea timpului necesar constituia un mare pas inainte in elaborarea teoriei valorii munca.

Atunci cand cauta sa demonstreze modul in care actioneaza legea valorii in capitalism in domeniul formarii preturilor, efortul lui Ricardo nu reuseste sa invinga dificultatile. intr-adevar, el a sesizat, intr-un fel facuse acest lucru si Smith, ca valorile nu coincideau cu preturile de piata. In acelasi timp, a mai observat ca in capitalism, "pretul de piata al unei marfi poate sa depaseasca pretul ei natural sau necesar, deoarece ea poate fi produsa intr-o cantitate mai mica decat cea reclamata de o noua cerere'.

Problema raportului dintre pretul de piata si valoarea munca 1-a urmarit tot timpul, fara sa o poata solutiona. Totodata, el isi exprima convingerea ca oameni mai competenti vor reusi sa faca acest lucru. intr-adevar, problema avea sa fie rezolvata mai tarziu de catre Karl Marx prin demonstrarea transformarii valorii in pret de productie.

Cu toate lipsurile ei, teoria valorii munca elaborata de David Ricardo a marcat un mare pas inainte fata de cea a lui Adam Smith. Era mai limpede, mai precisa, explica mai bine capitalismul si a lasat o amprenta puternica asupra stiintei economice. in acelasi timp, Ricardo a pus teoria valorii munca la temelia teoriei repartitiei.