"Romanizarea" Daciei

"Romanizarea" Daciei

Si a fost anul 2006-ANUL DECEBAL. S-a tinut, in iunie, si cel de-al VII-lea Congres International de Dacologie sub presedintia aceluiasi mare roman, dr. Napoleon Savescu, Congres inchinat memoriei primului mare erou si martir din "tristul nostru calindar", cum ar zice parintele Gala Galaction, Regele Decebal, la cei 1900 de ani de la trecerea lui in nemurire. Oficialii nostrii n-au aderat la propunerea de a-l comemora si domniile lor pe cel care, atunci, s-a jertfit pentru libertatea tarii sale, coplesit fiind de cea mai mare forta distrugatoare a Antichitatii, Imperiul Roman. Dupa unele ezitari si dupa schimbarea titularului, Ministerul de resort, in locul "Anului cultural Traian" s-a decis pentru a omagia "integrarea" regatului dac, printr-un razboi de cucerire si jaf, in "lumea romana", prefigurand, fie si partial, actuala "integrare" atat de dorita de "clasa politica". La omagierea unei asemenea "integrari" i-a mai adaugat, probabil la o "sugestie" superioara, si o alta omagiere: "Anul Carol I", fapt care ne aduce aminte de prima mare eroare politica a istoriei noastre moderne - inlaturarea, prin complot, de catre o mana de oameni politici si cativa militari inalti dar sperjuri, a Domnului si simbolului Unirii Principatelor, Alexandru Ioan Cuza.

Aceasta a doua omagiere, trecuta insa in prim plan, s-a realizat cu solemnitate. A ramas omagierea "integrarii" de odinioara, pentru a spori bucuria viitoarei "integrari" de dupa 1 ianuarie 2007

Problema centrala, in acest sens, este, desigur, "romanizarea" Daciei. Nu doar a regatului lui Decebal ci a intregii Dacii, caci la "focul" civilizatiei imperiale iar nu sub jaful militar si fiscal, "trogloditii" pamantului au devenit, pur si simplu . romani. Sub presiunea lipsei de dovezi in acest sens, specialistii nostri intru "romanizare" au facut ulterior o "concesie", acceptand sintagma: daco-romani; unii, cu foarte mare greutate, chiar daco-romani (de vreme ce "roman" ar veni, chipurile, tot de la romanii Romei italice!).

Ce au avut de "romanizat" mercenarii imparatului-soldat si urmasii lor, fie si numai la nivelul Statului lui Decebal in nu mai mult de un veac si jumatate? Ne-o spune un "monstru sacru" al istoriografiei noastre de profil, Vasile Parvan:

"Care era situatia Daciei cand Traian s-a hotarat, in anul 106, s-o prefaca in provincie romana?" Mai intai, "Dacia era un mare regat cu baza etnica perfect omogena, cu traditii istorice seculare, cu structura sociala si economica bine definita, cu o cultura inaintata . " Geto-dacii erau deja "o natiune politica" si - continua Parvan - "n-au acceptat niciodata stapanirea romana; cei care n-au cazut in cele doua mari razboaie s-au retras in Dacia septentrionala, care n-a fost niciodata atinsa de stapanirea romana, si de acolo, ca <>, au invadat necontenit provincia, fie singuri, fie in tovarasia germanilor migratori, pana ce, la urma, romanii, sub Aurelian, s-au retras din nou pe malul drept al Dunarii . " Domnilor specialisti in istorie veche a Romaniei, veniti de va contraziceti maestrul! A incercat s-o faca editorul lui - si, dupa cate se spun, elevul preferat al lui Parvan - , Radu Vulpe, privitor la stadiul de natiune in care Parvan scrisese ca se aflau geto-dacii, dar n-a dovedit altceva decat obedienta sa fata de sau "obisnuinta" cu "viziunea" stalinista despre natiune, viziunea atunci obligatorie si pentru

Au facut-o si pe aceasta. Cu o "sesiune stiintifica" intre d-lor., "oamenii casei", "romanistii", "romanizatorii" si, spre "desfatarea" Capitalei, a tarii si a televiziunilor, cu o "trupa" de maghiari costumati in legionari romani si pusi sa defileze pe Calea Victoriei, dupa cum a aparut si in presa. La asa omagiere - asa spectacol!

V. Parvan, Dacia , Ed. Stiintifica, Bucuresti, 1958.

"frontul istoric" de la noi. Cat despre "germanii migratori", Parvan se referea la goti ca "popor germanic". Noi semnalam ca studii recente, ale cercetatorilor Maria Crisan si G. Gheorghe au demonstrat ca gotii n-au existat ca popor migrator; ca goti=geti; ca, in consecinta, Iordanes n-a facut nici o confuzie cand a folosit, in cuprinsul cunoscutei sale lucrari, cand o denumire, cand alta; ca, in sec.VI d. Hr., cand si-a elaborat lucrarea, folosind aceasta stratagema, Iordanes a reusit sa salveze istoria getilor, in conditiile in care doua "damnatio memoriae" ale Bisericii Crestine, proclamate inca din sec. IV d. Hr. si tinand pana in sec. XIII, erau in vigoare si erau puternice, una impotriva imparatului Traian si alta chiar impotriva geto-dacilor, primul pentru vina de mare persecutor al crestinilor, iar geto-dacii pentru ca nu acceptasera obedienta fata de structurile ecleziastice ale Romei, sanctiuni care in plan istoriografic s-au soldat cu distrugerea, ascunderea sau epurarea a peste 200 de lucrari despre Traian si despre geto-daci . Mai nou, dr. Aurora Petan, fara a cunoaste studiul domnului Dan Ion Predoiu, reactualizeaza date exceptionale despre lucrarile referitoare la geto-daci, considerate pierdute sau distruse, ridicand cifra acestora la peste 300 . Si vom avea placuta surpriza a reeditarii unei lucrari din secolul XIX, privitoare la aceste scrieri, lucrare necunoscuta sau, poate, tacuta in mediile noastre academice si universitare, dupa cum necunoscuta sau tacuta a ramas exceptionala opera a savantului suedez Carolus Lundius, Zamolxis, primul legiuitor al getilor, Upsala 1687, opera existenta in Biblioteca Muzeului de istorie a municipiului Bucuresti, vis à vis de Universitate, tradusa, in premiera, in limba romana, de cercetatoarea Maria Crisan, insa dupa un exemplar cumparat din Suedia de dr. Napoleon Savescu, care a suportat si cheltuiala traducerii si editarii, opera pe care, si pana acum, din 2002, cand a aparut editia romaneasca, foarte putini din mediile amintite au "binevoit" s-o studieze; la fel, dupa cum inaintasii specialistilor de azi, in aproape intregul secol al XX-lea, au "vegheat" sa nu patrunda in cercurile elevate Dacia preistorica de Nicolae Densusianu si alte lucrari de dacologie aparute in acest timp. Iar mai nou au fost marginalizate, dispretuite si chiar barfite Congresele de Dacologie. In ce-i priveste pe "germanii" la care se refera Parvan, acestia erau frati buni ai traco-geto-dacilor, desprinsi din poporul primordial al "Vechii Europe", ca si celtii (galii) si sedentarizati mai spre Vestul si in plin centrul continentului. "Germanii" lui Tacitus nu erau o etnie, caci german=frate bun (dupa parinti), iar germanii de azi nu se numesc, ei insisi, germani, ci daci (ich bin deutch), tara lor numindu-si-o Tara Dacilor (Deutschland). In acest sens, semnalam ca o formidabila/absolut inadmisibila confuzie persista in intreaga istoriografie mondiala care considera pe germanii de azi (cum ii numesc strainii!) drept urmasi ai gotilor. A, daca se accepta ca goti=geti, adica adevarul, conform izvoarelor, atunci se poate admite ascendenta "gotica" adica geto-daca, a nemtilor; de altfel, istoricii nemti isi revendica natiunea din arieni/pelsagi, a caror patrie originara s-a stabilit ca a fost Spatiul carpatic (G. Gheorghe).

M. Crisan, Carturari nordici despre geti si limba lor scrisa, ed. Arvin Press, Bucuresti, 2004, dar si in alte lucrari.

Iordanes, Despre originea si faptele getilor, ed. de G. Gheorghe, traducere de prof. David Popescu, Fundatia Gandirea, Bucuresti, 2001, Studiul introductiv al editorului.

Dan Ioan Predoiu, Intre sec. IV si XIII, o mie de ani de interzicere a denumirilor de dac si Dacia, in Renasterea, publicatie a Episcopiei Ramnicu Valcea, an. 14, serie noua, iulie-septembrie 2003.

Aurora Petan, Gauri negre ale istoriei. Pierit-au dacii? Scrieri pierdute cu privire la daci, in Formula As, an. XVI, 2006, nr. 733 (351/4-11 sept., p. 12-13).

Revenim cu intrebarea majora: cum s-a ajuns la dogma romanizarii, caci despre o dogma este vorba?

Dupa distrugerile ireparabile provocate de mercenarii Romei centrelor cultice si culturale ale Daciei, in peste 300 de ani de incursiuni de jaf si mari razboaie, distrugeri al caror punct culminant au fost razboaiele din 101-102 si

105-106 d. Hr. si care au imputinat enorm si izvoarele directe ale istoriei traco-geto-dacilor; de asemenea, dupa cele doua "damnatio memoriae" - despre care am scris mai sus - care au continuat aceasta distrugere la nivelul istoriografiei Imperiului si chiar dupa ce Imperiul de Apus a cazut; apoi, dupa "opera" dezastruoasa a cruciadelor pornite de Apusul politico-militar si ecleziastic sub pretextul cunoscut, in realitate pentru a-si subordona/"reintegra", politic si bisericesc, Rasaritul Europei si a-si continua expansiunea in Asia, dupa toate acestea este o minune ca s-a mai putut salva cate ceva scris despre traco-geto-daci. Si totusi s-a mai salvat.Daca nu atatea izvoare scrise cate au fost - si acum stim ca au fost (si avem speranta ca vor mai fi recuperate) - s-au pastrat, in schimb, mentiuni despre existenta lor si extrase din ele la autori care le-au folosit inainte de distrugere sau ascundere. Iar dupa toate acestea, dupa marea schisma mai ales (1054 d. Hr.), Apusul catolic a trimis in Rasaritul "schismatic" valuri de misionari, intr-o actiune perseverenta de prozelitism, actiune din care marea colectie/crestomatie de Calatori straini despre Tarile Romane surprinde doar o mica parte a raului pricinuit de acest misionariat, ajutat, "la nevoie", de regate "apostolice" si de armatele "Sfantului Imperiu Roman de Natiune Germana" (existent, sub aceasta denumire, pana in 1806, dar nerenuntand la expansiune nici dupa data respectiva). Cine si cand va aduna in volume "opera" nociva a acestui misionariat, cu "aport" militar - sa nu uitam - care a reusit, prin viclenie si forta, sa rupa din "blocul" ortodox grupuri de enoriasi, ca prim pas spre mult dorita instapanire politica, spre "integrarea" acestui Rasarit "incapatanat" ce nu respingea "uniatia" dar, aparandu-si de secole religia sa, dorea sa traiasca in "legea" lui!? Ei bine, in cadrul acestui misionariat prozelitist, cu "aportul" militar mentionat, un argument important pentru teritoriile care in Antichitate fusesera cotropite si jefuite de Imperiul Roman a fost, fara indoiala, sustinerea ascendentei romane a locuitorilor, dupa ce, desigur, mercenarii Romei i-ar fi nimicit pe bastinasii de atunci; sau, si mai "logic", dupa ce "trogloditii" si "barbarii" locului, intelegandu-si "bicisnicia" in fata "civilizatiei" imperiale, s-au transformat, cu trup si suflet, inromani, adica s-au autoromanizat, de bunavoie si nesiliti de nimeni, "integrandu-se" - cu umilinta sau poate cu entuziasm - in "lumea romana". "Fericirea" romanizarii a cazut pe iberici, pe francezi iar in Rasaritul "barbar" pe romani (de aceea s-ar fi si numit asa!), ramasi ca o "insula de latinitate", dupa cum cu mandrie inca spun mai ales literatii ce stiu mai putina istorie.

In ce ne priveste pe noi, romanii, misionarii Apusului - si bisericesti si politici - au speculat, cu inteligenta vicleana (exista si o atare inteligenta!) greutatile mari prin care a trecut poporul roman. In a doua jumatate a sec. al XVI-lea, apoi catre sfarsitul sec. al XVII-lea si in tot cursul celui urmator, au "plantat", in Ardeal mai intai, episcopie catolica, apoi "greco-catolica" ("unita" cu Biserica Romei); mai tarziu, episcopie catolica a fost "plantata" si peste Carpati. Episcopia greco-catolica din Ardeal a fost impusa prin fals si presiune politica si "consolidata" de generalul Bukov, al "Sfantului imperiu", care a distrus cu tunurile peste 300 din manastiri si biserici ale "schismaticilor". Au pregatit, in paralel, misionarii, si un sistem modern de "concordate" cu "Sfantul Scaun". Cum reiese din lucrari recente (vezi ziarul "Ziua"/Suplimentul, nr. 424/02.09.2006), in conditiile in care comunismul s-a napustit si la noi impotriva Bisericii, in primul rand crestine, a existat un plan de catolicizare a intregii Romanii, trecandu-se peste faptul ca doctrina comunista - ca si a surorii sale mai varstnice - urmarea si urmareste, deopotriva, anihilarea pana la distrugere a Bisericii crestine in ansamblu. Si in tot acest efort, un argument forte a fost acela al indoctrinarii - ipoteza plauzibila! - cu teza ascendentei romane a romanilor.

Pe langa misionariatul prozelitist catolic, cu substantialul aport militar amintit - sa nu-l uitam! -, un rezultat exceptional a obtinut Biserica romano-catolica prin indoctrinarea, in scolile iezuite, a fiilor unor boieri/nobili trimisi de parintii lor la invatatura in Polonia si Ungaria sau chiar in Italia. In acest sens, de pilda, Grigore Ureche si Miron Costin sunt, confirmand ipoteza formulata mai sus, "produsul" colegiilor iezuite ale Poloniei "apostolice", de la Liov si de la Bar, de unde au adus teza ca " de la Ram ne tragem", preluata si de Dimitrie Cantemir; surprinzator, caci din izvoare bizantine, rezulta continuitatea geto-daci-vlahi!, izvoare la care el, cat a stat la Constantinopol, a avut acces. Iar teza, venita de la astfel de mari carturari, a avut o influenta deosebita, in continuare, asupra invatatilor romani. De la Miron Costin, de pilda, ar putea veni chiar cuvantul scris roman, iar nu ruman, cum se scria atunci in documentele de cancelarie si in Biserica, acest din urma cuvant fiind si el de straveche traditie autohtona. Indoctrinarea cu aceasta teza a ascendentei romane a romanilor a fost substantial amplificata, precum bine se stie, prin aportul "Scolii ardelene" - confirmare si mai puternica a ipotezei noastre. Copii de romani greco-catolici, din Ardeal, trimisi sau bine selectionati, ajunsi la scolile Apusului catolic, in conditiile cunoscute in care romanii ardeleni sufereau atat de mult din partea extremismului maghiar in primul rand, dar si a Universitatii sasesti, la revenirea in tara, ajunsi personalitati cultural-stiintifice, prin operele lor au accentuat indoctrinarea generatiilor urmatoare de intelectuali dar si mediile politice, ca si presa, care isi va face si la noi aparitia, cu teza falsa a ascendentei romane. Si, in conditiile amintite, aceasta teza falsa a "prins" si a cuprins mediile elevate iar de la acestea, prin scoala in primul rand, prin scrieri, prin presa, s-a extins in cercuri mai largi.

Fireste, au fost si intelectuali care n-au impartasit aceasta teza falsa, in conditiile in care cultura populara, memoria colectiva traditionala nu retinuse nimic in acest sens. Numai ca aceasta memorie colectiva abia incepea, in prima jumatate a sec. al XIX-lea, sa fie consemnata in scris. In 1860, B.P. Hasdeu, prin studiul sau: Perit-au dacii? i-a desfiintat pe "doctorii ardeleni" ai "romanizarii", dar studiul sau n-a mai fost reluat, iar de aci inainte "stiintificii" (cum le spunea el!) au fost foarte "atenti" la cine indraznea sa critice "romanizarea". Proba cea mai puternica in acest sens a fost, ulterior, efortul "academic" de defaimare a lui Nicolae Densusianu, parintele Dacologiei moderne, efort care continua si azi prin discipolii maestrilor de atunci. Pentru urmasii traco-geto-dacilor insa, ramasese, ca vector forta, obiectivul refacerii Daciei, planul dacic autohton care ne-a traversat istoria, pana azi. Dar si acesta fusese parazitat, mai intai de aventurieri ai veacurilor XVI si XVII, apoi, in secolul XVIII, de un plan cu acelasi nume al "Sfantului Imperiu" si al Rusiei tarilor, cu scopul lor viclean de a pune stapanire pe intregul Spatiu romanesc.Existenta unor asemenea planuri straine reprezinta un exemplu in plus pentru exisenta planului autohton, ca si despre teama dar si lacomia imperiilor vecine. Imperiul Habsburgilor i-a suspectat continuu pe romani de dorinta constituirii unui Regat al Daciei. In 1784, pentru a-i grabi hotararea imparatului Iosif al II-lea de a reprima revolutia romanilor, extremismul maghiar si sasesc ii inoculase teama de un "Horea Rex Daciae".

In acest fel, mediile intelectuale romanesti, in proportie covarsitoare, dupa ele si prin ele si cele politice au fost castigate de teza falsa a ascendentei romane a romanilor; sau, intr-o varianta concesiva: a romanizarii si chiar, in disperare de cauza, a autoromanizarii autohtonilor la "focul" "civilizatiei" imperiale adusa in sulitele mercenarilor Romei.

Dupa ce, intr-un timp atat de indelungat - la noi, pana in plina epoca moderna - a fost inoculata teza despre care vorbim, cand a inceput adunarea si editarea izvoarelor scrise, cand au inceput sapaturile arheologice, cu

Silvia Paun, Absida altarului, Ed. Per omnes artes, Bucuresti, 2000, ed. bilingva, 2000, premiata de Academia Romana; idem, Romania. Valoarea arhitecturii autohtone, Ed. Per omnes artes, Bucuresti, 2003, ed. bilingva

Gabriel Gheorghe, O ipoteza noua: romana straveche=indoeuropeana comuna, in revista "Getica", Fundatia Gandirea, Bucuresti, tom.1, 1992, nr.3-4; partea I-a; si partea a II-a: O ipoteza noua: limba romana taraneasca=indoeuropeana comuna (2), ibidem, 2005, nr.5-6. Studiu completat cu altele, ca demonstratie in sprijin, in lucrarea aceluiasi autor: Studii de cultura si civilizatie romaneasca, vol.I si II, Fundatia Gandirea, Bucuresti, 2001, respectiv 2005, precum si in "Getica" nr. 5-6.

publicarea descoperirilor si elaborarea de lucrari stiintifice pe baza lor, cea mai mare parte a carturarilor de profil din mediile elevate, deja patrunsi de amintita teza, dar impotriva unei metodologii stiintifice, au cautat cu infrigurare argumente pentru a o demonstra, au cautat formule de prezentare pentru a o face credibila, au aruncat valul tacerii peste izvoare literare, chiar daca aparusera, in studii sau in crestomatii, ca si peste opere ce puneau in evidenta persistenta traco-geto-dacilor. Apoi, intervenind mijloacele moderne de calcul, domnii "romanizatori", adunand catarame, margele si ulcele, au ajuns la procente "semnificative" de "romanizare". In cele din urma insa, intregul efort il putem considera esuat, caci transformarea unui popor, pe un teritoriu atat de intins si cu o civilizatie deja milenara, in altceva, a fost si ramane o imposibilitate. Chiar admitand - intr-o varianta, fie si ilogica si aistorica - absurditatea, argumentarea s-a facut cu maruntisuri, trecandu-se peste argumente puternice precum: obstea sateasca - fundament traditional al autohtonilor, specific al locului, persistenta in Evul mediu, cu prelungiri pana in Epoca moderna; ritul si ritualul autohtonilor; habitatul lor, cu tot ce inseamna el, inclusiv perpetuarea, in timp, pana azi; portul - considerat, pe drept, ca un veritabil monument istoric national/specific -, cu continuarea lui in timp, pana azi; arhitectura taraneasca, cu specificul si cu legatura ei, demonstrata, cu arhitectura templelor de cult din Antichitatea traco-geto-daca , cu simbolismul ei; intelepciunea batrana, despre care vorbesc izvoarele antice si care continuu s-a "intinerit" amplificandu-se, ajunsa pana la noi prin exceptionala creatie populara, in buna parte deja editata, acum, in volume multe si mari.

In sfarsit, limba, da, limba, fata de care "romanistii" si "romanizatorii" avand deja in minte dogma purismului roman, au esuat de la inceput si inca plutesc in deriva. Cei straini, pentru ca nu s-au obosit ori n-au "binevoit" sa cunoasca limba romana - veritabila "cheie" a "romanisticii!" - si adevarata ei istorie. Ai nostri, pentru ca s-au aliniat schemei celor straini care le-au fost magistrii directi sau autoritati istoriografice de necontestat.

Mediile elevate despre care vorbim, inoculand si celor politice teza falsa a "romanizarii", iar acestea integrand-o in politicile scolare/educationale, din generatie in generatie, elaborandu-se si opere docte academice si universitare pe aceasta ruta a "plutirii" in deriva, respectiva teza, din eroarea magistrilor in cea a discipolilor s-a fortificat, astfel incat este nevoie de o munca sustinuta si deloc usoara s-o scoti din mintea oamenilor. Mai nou, intervenind si aceasta cumpana istorica a "integrarii" in Uniunea Europeana, "integrare" care entuziasmeaza "clasa politica", celor care "indraznesc" sa puna sub semnul intrebarii "romanizarea" li se bate obrazul, cum ca ar "atenta" la fericirea viitoarei "natiuni civice" a batranului continent, din care, sigur, vor face parte si romanii, dar nu ca natiune etnica, fiindca, dupa gandirea unor noi "doctrinari", natiunii etnice trebuie sa-i pregatim funeraliile - o alta plutire "in deriva", aceasta insa de cea mai mare gravitate, fata de care urmasii nostrii, cand vor intelege ce s-a petrecut, ne-ar putea invinui de o politica aistorica si antinationala, de inalta tradare, vinovatie imprescriptibila in fluxul istoriei.