Napoleon I al Frantei

Napoleone di Buonaparte, a fost un lider politic si militar al Frantei, ale carui actiuni au influentat puternic politica europeana de la inceputul secolului al XIX-lea.

Nascut in Corsica si specializat pe profilul de ofiter de artilerie in Franta continentala, Bonaparte a devenit cunoscut in timpul Primei Republici Franceze si a condus campanii reusite impotriva Primei si celei de-a Doua Coalitii, care luptau impotriva Frantei. In 1799 a organizat o lovitura de stat si s-a proclamat Prim Consul; cinci ani mai tarziu s-a incoronat ca Imparat al francezilor. In prima decada a secolului al XIX-lea a opus armatele Imperiului Francez impotriva fiecari puteri majore europene si a dominat Europa continentala printr-o serie de victorii militare. A mentinut sfera de influenta a Frantei prin constituirea unor aliante extensive si prin numirea prietenilor si membrilor familiei in calitate de conducatori ai altor tari europene sub forma unor state clientelare franceze.

Invazia franceza a Rusiei din 1812 a marcat un punct de cotitura in destinul lui Napoleon. Marea sa Armata a suferit pierderi covarsitoare in timpul campaniei si nu s-a recuperat niciodata pe deplin. In 1813, a Sasea Coalitie l-a infrant la Leipzig; in anul urmator Coalitia a invadat Franta, l-a fortat pe Napoleon sa abdice si l-a exilat pe insula Elba. In mai putin de un an, a scapat de pe Elba si s-a intors la putere, insa a fost invins in batalia de la Waterloo din iunie 1815. Napoleon si-a petrecut ultimii sase ani ai vietii sub supraveghere britanica pe insula Sfanta Elena. O autopsie a concluzionat ca a murit de cancer la stomac, desi Sten Forshufvud si alti oameni de stiinta au continuat sa sustina ca a fost otravit cu arsen.

Conflictul cu restul Europei a condus la o perioada de razboi total de-a lungul continentului, iar campaniile sale sunt studiate la academii miltare din intreaga lume. Desi considerat un tiran de catre oponentii sai, el a ramas in istorie si datorita crearii codului napoleonian, care a pus fundatiile administrative si judiciare in majoritatea Europei de Vest.

Inceputurile carierei

Devenit absolvent in septembrie 1785, Bonaparte este numit ofiter cu gradul de sublocotenent in regimentul de artilerie La Fère. A servit in garnizoanele de la Valence si Auxonne pana dupa izbucnirea Revolutiei Franceze in 1789, desi in aceasta perioada a fost in permisie timp de aproape doua luni in Corsica si Paris. Un nationalist corsican fervent, Bonaparte i-a scris liderului corsican Pasquale Paoli in mai 1789: "Pe cand natiunea pierea, m-am nascut eu. Treizeci de mii de francezi au fost vomitati pe malurile noastre, inecand tronul libertatii in valuri de sange. Astfel arata privelistea odioasa care a fost prima ce m-a impresionat."

A petrecut primii ani ai Revolutiei in Corsica, luptand intr-o batalie complexa intre regalisti, revolutionari si nationalistii corsicani. El a sprijinit factiunea revolutionara iacobina, a castigat gradul de locotenent-colonel si comanda unui batalion de voluntari. Dupa ce depasise termenul permisiei si a condus o revolta impotriva unei armate franceze din Corsica, a reusit totusi sa convinga autoritatile militare din Paris sa-l promoveze in gradul de capitan in iulie 1792. S-a intors in Corsica din nou si a intrat in conflict cu Paoli, care hotarase sa se desparta de Franta si sa saboteze un asalt francez asupra insulei sardiniene La Maddalena, unul dintre liderii expeditiei fiind chiar Bonaparte. Acesta si familia sa au trebuit sa fuga in Franta continentala in iunie 1793 din cauza inrautatirii relatiilor cu Paoli.

Asediul Toulonului

In iulie 1793 a publicat un pamflet pro-republican, Le Souper de Beaucaire (Cina la Beaucaire), care i-a castigat admiratia si sprijinul lui Augustin Robespierre, fratele mai mic al liderului revolutionar Maximilien de Robespierre. Cu ajutorul tovarasului corsican Antoine Christophe Saliceti, Bonaparte a fost numit comandantul artileriei fortelor republicane de la asediul Toulonului. Orasul se rasculase impotriva guvernului republican si a fost ocupat de trupe britanice. El a adoptat un plan pentru a captura pozitia de pe un deal care va permite tunurilor republicane sa domine portul orasului si sa forteze navele britanice sa se retraga. Asaltul pozitiei, in timpul caruia Bonaparte a fost ranit la coapsa, a dus la capturarea orasului si la promovarea sa in gradul de general de brigada. Actiunile sale l-au adus in atentia Comitetului de Salvare Publica si a primit comanda artileriei Armatei franceze a Italiei. S-a logodit cu Désirée Clary, a carei sora, Julie Clary, s-a maritat cu fratele mai mare al lui Bonaparte, Joseph, in 1794. Clary era o familie bogata de negustori din Marsilia.

Energia sa clocotitoare, activitatea neobosita, vastele sale cunostinte, acumulate in lecturile nesfarsite, l-au impus tuturor, incepand cu comisarii politici atasati armatei, dintre care unul era Augustin Robespierre, fratele temutului iacobin Maximilien Robespierre.

Zi si noapte in mijlocul soldatilor, era iubit si apreciat de acestia, care in ziua atacului l-au urmat cu elan si, aplicand cu vigoare planul intocmit de el, au infrant trupele engleze, au eliberat orasul si au izgonit flota dusmana din zona. Batalia de la Toulon, acest succes a creat o bresa in frontul coalitiei dusmane si a adus micului capitan gradul provizoriu de general; avea atunci varsta de 24 de ani. Gradul sau provizoriu de general de brigada este confirmat si, la 26 decembrie 1793, el este insarcinat sa inspecteze litoralul de la Marsilia pana la Nisa.

La 4 ianuarie 1794 ii scrie o scrisoare ministrului in care ii recomanda acestuia sa readuca la stare de functionare fortul Saint-Nicolas pentru a fi folosit pentru a domina orasul Marsilia. La citirea scrisorii Comitetul Salvarii Publice ordona indata arestarea acestui general, prea agitat, care vorbea de bombardarea Marsiliei si aducerea acestuia la inchisoarea de la Conciergie, Paris. Totusi, protejat de Augustin Robespierre si de Salicetti va fi doar arestat la domiciliu, sub paza unui jandarm, iar Maximilien Robespierre dispune a fi eliberat.

La 7 februarie Napoleon este numit comandatul artileriei din armata din Italia, iar la 16 februarie primeste diploma sa de ofiter general. Solda lui se ridica la 15.000 de livre si sase ratii de hrana. Pastrandu-si functiile de inspector al litoralului, trebuie sa isi ocupe insa postul la armata de Italia, astfel Bonaparte se instaleaza la Nisa. De la numirea sa la armata din Italia, Napoleon a lucrat la un plan de operatii care 'ar deschide Piemontul armatelor republicii'. Planul il entuziasmeaza pe Augustin Robespierre si pe colegul sau Ricord, si cei doi il impun generalului comandant al armatei din Italia. La 6 aprilie, divizia Massena ocupa Ventimilie. A treia zi, parasind provizoriu bateriile sale, Bonaparte trece in fruntea a trei brigazi de infanterie si ataca fortul Onegalia. Soldatii piemontezi si englezi sunt decimati. La 9 aprilie, in fruntea oamenilor sai, el patrunde in Onegalia si cateva zile mai tarziu ia parte la cucerirea orasului Ormea.

In timp ce Masséna ii bate pe austrieci la Muriato si incepe marsul victorios spre pasul Tende, Bonaparte se intoarce la 25 aprilie spre Nisa. El face presiuni pe langa bolnaviciosul Dumerbion pentru a obtine intariri. Pentru a cunoaste si a aprecia fortele de care dispune Genova si fortificatiile ei, Augustin Robespierre si Ricord il trimit la 11 iulie pe Bonaparte la Genova. Misiunea este indeplinita, care vorbind perfect italieneste reuseste sa studieze amanuntit pozitia civica si politica a ministrului Republicii Franceze la Genova, Tilly. La 27 iulie, 9 thermidor dupa calendarul revolutionar, pe cand Napoleon soseste la Nisa, Maximilien Robespierre este declarat in afara legii, Augustin i se alatura de bunavoie, iar a doua zi cei doi frati sunt ghilotinati.

Comitetul Salvarii Publice crezandu-l pe Napoleon compromis, din cauza relatiei acestuia cu Robespierre, trimite la Nisa trei comisari, in frunte cu Salicetti, care il suspenda provizoriu din functiile sale si este pus in stare de arest la domiciliu. Ancheta care urmeaza il dezvinovateste si il elibereaza pe Bonaparte. Generalul Dumberbion, comandantul armatei de Italia, ii cere sa intocmeasca un plan de campanie, pe care il va pune insusi in actiune cam peste un an si jumatate si care va da Frantei Italia. Dar Lazare Carnot la Paris si Salicetti in sud nu se gandesc decat la recucerirea Corsicii, predata de Paoli englezilor. In consecinta, la sfarsitul anului 1794 si la inceputul anului 1795, Bonaparte este obligat impotriva vointei sale, sa pregateasca expeditia importiva Corsicii. La 2 martie flota franceza paraseste Toulounul cu directia Corsica. In dreptul capului Noli, escadra intalneste flota anglo-napolitana, iar dupa o scurta lupta, francezii pierd 2 vase si se grabesc sa se intoarca la Toulon. Expeditia a esuat.

Bonaparte si camarazii sai sosesc in capitala la 25 mai 1795, Parisul este cuprins de foamete, la 1 prerial multimea il masacreaza pe deputatul Feraud, este o perioada de neliniste sociala. Adresandu-se ministrului de razboi Aubry, primeste o vaga functie la statul-major, pana la plecarea sa in vest, in calitate de general de infanterie al armatei din Vendeea. El refuza in repetate randuri sa le prezinte la armata din vest, socotind ca putea actiona mai bine in armata de Italia. Se prezinta, la 18 august 1795, la Comitetul Salvarii Publice, isi expune din nou planul de campanie pentru Italia dar este atasat la biroul topografic al Comitetului. Acest lucru nu-i face deloc placere si chiar se gandeste sa se expatrieze la Constantinopol, lucru care nu se va intampla. El incepe sa poarte o viata mondena, saloane de moda, spectacole, plimbari, biblioteci. Un decret de serviciul cadrelor armatei, il radiaza de pe lista ofiterilor generali utilizati, dat fiind refuzul sau de a se prezenta la postul care ii fusese desemnat. Decretul este semnat de Cambaceres, care va fi candva al doilea consul si apoi arhicancelarul imperiului.

Franta nu este numai in haos, dezordine si confuzie, ci este si guvernata de o mana de oameni 'inecati in datori si crime'. La sfarsitul lui septembrie 1795, framantarea se face simtita, Conventia agonizeaza, iar unsprezece din membrii sai s-au pus pe lucru si la 5 fructidor - 27 august 1795 a fost votata o noua Constitutie, cea a anului III. Puterea este preluata de un directorat, se constituie Consiliul celor Cinci sute si Consiliul Batranilor, deputati care vor fi luati din randurile Conventiei. Sectiile regalista se revolta si oamenii sunt chemati la arme impotriva Conventiei. Paul Barras este numit comandant suprem al Armatei de interior, care la 9 thermidor a atacat Primaria orasului, unde se afla Robespierre. Barras stie prea bine ca nu este decat un general de ocazie, fara nici un fel de experienta, vrea sa aiba alaturi de el un general adevarat, de preferinta un artilerist, da ordin sa-l caute pe Buonaparte. Este numit aghiotantul lui Barras, dispune sa fie adusa artileria de la Sablons, organizeaza opt sute de complete de armament, aseaza personal tunurile din strada Neuve-Saint-Roch si Saint-Honore. In data de 13 vendemiar - 5 octombrie 1795 are loc o cionire violenta intre sectionari si soldatii comandati de Barras. Dupa spusele lui Thiebault, ofiter de stat-major si viitor general, 'batalia este condusa de generalul Bonaparte personal'. Bonaparte reuseste sa-i invinga pe inamici care-i atacasera la Tuilerii. Cinci zile mai tarziu, Conventia, la propunerea lui Barras, il numeste pe generalul Bonaparte, comandant secund, iar la 16 octombrie Napoleon este avansat in gradul de general de divize. La 26 octombrie, Barras, devenind unul din cei cinci directori, demisioneaza din functia sa si Bonaparte ii urmeaza la comanda Armatei de interior.

El nu e deloc imbatat de glorie si pare chiar perfect constient de lipsa sa de competenta in ce priveste sarcinile de comandant al garnizoanei si de general comandant al Armatei de interior. Thiébault chiar spune ca era o persoana ca 'care nu se jena de fel sa arate fata de subordonatii sai cat de multe lucruri in materie nu stia, lucruri pe care era de presupus ca si ultimul dintre ei le stie la perfectie'.

Bonaparte o cunoaste pe Joséphine de Beauharnais, viitoarea lui sotie. La 2 martie, Bonaparte este numit comandantul armatei de Italia, sustinut de Barras si de Carnot in Directorat. La 8 martie 1796 are loc semnarea actului de casatorie intre Napoleon si Joséphine, in cancelaria avocatului Raguideau, notarul doamnei de Beauharnais.

Campania din Italia (1796)

Incepand sa pregateasca campania din Italia, el perfecteaza acel plan de campanie la care se gandeste de mai mult de doi ani, de cand Augustin Robespierre i-a asigurat comanda artileriei armatei din Italia - acel plan conceput in martie 1794 si care ii entuziasmase pe reprezentantul Ricord si pe fratele lui Robespierre. Directoratul a hotarat sa duca acest razboi 'de diversiune' cu Piemont-ul si Lombardia dintr-un motiv foarte simplu si anume acela de a umple casieria tezaurului, infiorator de goala.

In seara zilei de 11 martie 1796, Bonaparte este anuntat ca trasura il asteapta la capatul micii alei de tei care duce de la casa lui la strada Chantereine. Junot, aghiotantul sau, si Chauvet, ordonatorul armatei din Italia, se afla deja in trasura. O alta campanie celebra a fost cea din Egipt, in anii 1798-1799, incheiata cu esec din cauza suprematiei maritime a englezilor, taind legaturile cu Franta.

Prim Consul al Republicii (1799-1804)

Intors din Egipt, Napoleon este primit cu entuziasm de poporul francez. Profitand de aceasta popularitate, el a rasturnat Directoratul si a impus dictatura personala in noiembrie anul 1799. Prin acest act, burghezia si-a consolidat puterea si au fost salvate cuceririle revolutiei franceze. Noua forma de conducere s-a numit consulat, in fruntea careia se gasea Primul Consul (Bonaparte). Consulatul a fost una dintre cele mai rodnice perioade din istoria Frantei. Prin masurile luate, coruptia si nesiguranta cetatenilor au fost eliminate. Economia a fost refacuta, Franta a devenit prospera, incepandu-se vaste lucrari publice; s-au pus bazele invatamantului modern, religia reintrandu-si in drepturi. Napoleon a elaborat legi noi sub numele de "Codul lui Napoleon". Primejdia externa care se abatuse asupra Frantei a fost inlaturata prin victoria impotriva Austriei, de la Marengo din anul 1800. El cucereste Belgia (zone de la Rin si Italia). Prin Concordatul cu papalitatea, Napoleon a obtinut suprematia asupra Italiei. In 1802, Franta a incheiat cu Anglia pacea de la Amiens (pacea perptua), prin care se producea un schimb de posesiuni: Franta renunta la Egipt, iar Anglia la teritoriile cucerite in timpul razboaielor anterioare.

Napoleon I - Imparatul francezilor (1804-1815)

Avand puterea consolidata de realizarile guvernarii sale, Napoleon a fost proclamat imparat de catre Senatul francez in 1804, printr-un senatus-consultus.

Incoronat in prezenta papei Pius al VII-lea, el a spus cuvintele: "Imperiul inseamna pace". Insa conducerea sa a dus la un lung sir de razboaie cu Anglia si cu monarhiile absolutiste (Rusia, Austria, Prusia) cauzate printre altele de: rivalitatea dintre burghezia franceza si cea engleza pentru suprematie economica; dorinta monarhilor europeni de-a opri accesiunea lui Napoleon; ambitia lui Napoleon de a stapani intreaga lume^{[necesita citare]}. Cu o armata mare, Napoleon a reusit sa obtina multe victorii asupra Austriei in 1805, prin Batalia de la Austerlitz si asupra Prusiei in 1806. Singura putere continentala care ii statea in cale era Rusia. Cu aceasta a incheiat un acord in 1807 prin care Europa era impartita intre imparatul Frantei si tarul Rusiei, Alexandru I. In anul 1812, Napoleon face o incercare dezastruasa de a invada Rusia, in care este invins. Astfel a inceput caderea lui Napoleon. In Batalia de la Leipzig din 1813, Napoleon este infrant de catre cele cinci natiuni. Napoleon este obligat sa abdice si este exilat in insula Elba, in anul 1814.

Incoronarea lui Napoleon

Incoronarea lui Napoleon este o panza pictata de Jacques-Louis David in perioada 1805-1807. Tabloul are dimensiunile 624 x 979 cm^{[necesita citare]} si se gaseste la Muzeul Louvre, Paris. "Regii au parasit-o, eu am ridicat-o"^{[necesita citare]} - spune Napoleon despre coroana conducatorului francilor, Carol cel Mare, cand, in dupa-amiaza zilei de 2 decembrie 1804, si-o aseaza pe cap in catedrala Notre-Dame si este uns chiar de papa Pius al VII-lea, venit la Paris in acest scop. Apoi imparatul isi incoroneaza sotia, pe Josephina. David a primit o comanda din partea imparatului pentru un tablou care sa redea incoronarea. Pictorul va lucra la acest tablou vreme de 2 ani, adaptand realitatea la dorintele clientului sau. Astfel, spre exemplu, in spate, la tribuna o vedem pe Letita, mama imparatului, desi ea nu a participat deloc la festivitate. Extraordinar de riguros este finisajul: David nu omite nici cel mai mic detaliu, in ceea ce priveste vesmintele perechii imperiale, iar portretele personajelor reprezinta imaginea fidela a realitatii. Incoronarea lui Napoleon are in primul rand valoarea unei marturii istorice; in schimb caracterul static al compozitiei indeparteaza tabloul de estetica neoclasicista. Lipseste aici tensiunea vibranta care este caracteristica teatralitatii neoclasiciste. Spre deosebire de Sabinele si Juramantul Horatiilor, David se inspira de data aceasta mai degraba din traditia romana, decat din cea greaca.

Exilul in Insula Elba

Lui Napoleon i se permisese sa ia cu el in exil cativa prieteni si servitori, printre care Henri-Gratien Bertrand, fostul maresal al palatului, si contele Charles-Tristan de Montholon, un membru al aristocratiei prerevolutionare. Bertrand era in slujba lui Napoleon din 1798, dar Montholon era un aderent de ultima ora - dupa prima abdicare a lui Napoleon se grabise sa-si ofere serviciile monarhiei restaurate, dar a trecut de partea imparatului cand acesta s-a intors de pe Insula Elba. El o adusese cu sine si pe tanara si atragatoarea lui sotie, ale carei atentii fata de Napoleon si vizitele nocturne pe care le facea in dormitorul acestuia devenisera curand subiect de barfa pe insula.

Cele o suta de zile. Waterloo. Insula Sf. Elena

La un an dupa infrangerea de la Leipzig, intreg imperiul s-a prabusit. Burbonii au fost readusi la tronul Frantei prin Ludovic al XVIII-lea. Aceasta revenire nu s-a bucurat insa de unanimitatea aliatilor, intre care au intervenit repede divergente. Unitatea coalitiei a fost insa salvata chiar de Napoleon. Inconjurat de dezbinarea aliatilor, Napoleon paraseste insula Elba si incepe ceea ce avea sa fie aventura "celor o suta de zile". Reintronat, acesta incepe sa viseze la refacerea marelui imperiu^{[necesita citare]}. Obtine chiar cateva victorii. Pentru scurt timp insa, caci este infrant in batalia de la Waterloo (18 iunie 1815). Silit sa abdice din nou, Napoleon a fost exilat pe insula Sf. Elena, unde a murit in conditii neclare, cativa ani mai tarziu, la varsta de 51 de ani (5 mai 1821). Exista doua teorii importante cu privire la moartea sa: otravirea cronica cu arsenic si cancerul la stomac. A fost inmormantat cu onoruri militare.

Napoleon si femeile

Femeia pe care Napoleon a iubit-o cel mai mult, dupa propria marturisire, este prima lui sotie, Josefina. Josefina fusese in trecut casatorita cu Alexandre Beauharnais, dar acesta a murit in timpul Revolutiei Franceze. Josefina era acum vaduva. Napoleon s-a indragostit de ea si la scurt timp s-au casatorit. La inceput Josefina era infidela sotului, printre cei mai cunoscuti amanti ai ei numarandu-se si ofiterul Hippolite Charles. Napoleon a inceput si el sa aiba numeroase aventuri. In timpul campaniei din Polonia a cunoscut-o pe tanara Maria Walewska, de care s-a indragostit. Maria i-a daruit un copil, faimosul Alexandru Walevski de mai tarziu. Din cauza ca Josefina era sterila in anul 1809, Napoleon a fost nevoit sa se desparta de ea. S-a recasatorit cu Maria-Luiza, arhiducesa de Austria. Au avut un singur copil, Napoleon Charles Joseph Francois, care a murit fara sa domneasca vreodata. Ultimele cuvinte inteligibile ale lui Napoleon au fost 'FrunteArmata' (fr. "TêteArmée"). Influenta napoleoniana in Franta inca mai este vizibila si astazi. In onoarea victoriilor sale, s-a construit Arcul de Triumf in centrul Parisului. Astazi impactul Codului Napoleonian este simtit in legile tuturor tarilor Europei. Napoleon a fost un om care ducea totul la bun sfarsit, foarte ambitios si niciodata satisfacut^{[necesita citare]}. Napoleon a fost un dictator^{[necesita citare]} si a crezut in conducerea oamenilor prin ordine^{[necesita citare]}. Putini sunt aceia care nu recunosc ca a fost un geniu militar. Bonaparte a spus 'Waterloo va sterge memoriile victoriilor mele'^{[necesita citare]}, dar bineinteles ca se insela deoarece este recunoscut ca unul din cei mai mari generali ai lumii.

Moartea lui Napoleon

Controversele asupra mortii imparatului Napoleon nu se mai termina Specialisti in domeniul medicinei legale, istorici ai vietii si mortii lui Napoleon s-au dedicat inca din anul 1961 cercetarilor cauzei mortii acestui om de stat francez. Unii spun ca moartea s-ar datora unei erori medicale, cancerului de stomac si, in cele din urma, otravirii acestuia cu arsenic. Primele doua supozitii - eroare medicala sau cancer de stomac, sunt definitiv respinse de Dr. Pascal Kintz.

Ultimele experiente conduse de l'Institut de Medicine Legale de Strasbourg si l'Université de Luxembourg, demonstreaza in mod definitiv ca Napoleon a fost otravit, fiind victima unei intoxicatii cronice cu arsenic. In fiecare an, experti in toxicologia medico-legala se intrunesc in congrese sub auspiciile The International Association of Forensic Toxicologists (TIAFT) pentru a stabili cauza exacta. Toti oamenii de stiinta care apartin acestei asociatii activeaza in laboratoare ale politiei, spitale, tribunale, institute de medicina legala, laboratoare specializate in diverse domenii inrudite. Dupa congresele de la Helsinki (2000), Praga (2001), Paris (2002), a urmat congresul de la Melbourne care a gazduit cel de-al 41-lea Simpozion international al asociatiei, intre 17-22 noiembrie 2003.

In prezentarea sustinuta la acest simpozion Dr. Pascal Kintz a facut cunoscute ultimele rezultate obtinute asupra chestiunii prezentei arsenicului in suvitele de par ale imparatului. Se mentioneaza in diverse publicatii oficiale ca 'suvite de par apartinand lui Napoleon', au fost pastrate cu mare grija si gasite la diverse persoane din anturajul acestuia. Toxicologul francez sustine ca Napoleon a fost otravit cu arsenic in mod lent. El a ajuns la aceasta concluzie aprofundand analizele nu numai asupra interiorului firelor de par, ci si a invelisului capilar. Dr. Kintz crede ca otrava a atins maduva spinarii, pornind de la par. Otrava provenea din alimentele ingerate si a fost impinsa de fluxul sanguin.

Parul lui Napoleon prezenta o concentratie de substanta toxica de 7-38 de ori superioara dozei 'admise'. Detractorii acestei ipoteze resping afirmatia, sustinand ca arsenicul detectat era de origine exogena si nu a fost absorbit de imparat. Ei cred ca aceasta compozitie toxica era in mod normal utilizata in secolul XIX pentru conservarea parului. Alti cercetatori explica prezenta arsenicului in parul lui Napoleon prin folosirea produsului de catre viticultorii epocii. Acestia spalau butoaiele cu arsenic, dupa care puneau strugurii la fermentat. Si aceasta supozitie a fost respinsa, considerandu-se ca obiceiul viticultorilor epocii de a curata butoaiele cu arsenic, nu era periculos pentru sanatatea omului, cu toate ca Napoleon era un cunoscut adept al vinului.

In anul 2000, scriitorul Ben Weider, mare admirator si colectionar al unor piese originale care au apartinut lui Napoléon a afirmat cu tarie in conferintele si interviurile acordate la televiziunea canadiana ca 'Napoleon I Bonaparte a decedat datorita otravirii lente cu arsenic si ca datorita noilor teste ADN aceasta enigma ar putea fi elucidata'. Ben Weider detine suvite din parul lui Napoleon si este dispus sa suporte toate cheltuielile exhumarii. 'Ramane doar ca guvernul si istoricii francezi sa-si dea acordul'. Specialistii Institutului medico-legal din Strasbourg confirma teza avansata de Ben Weider. Purtatorul de cuvant al lui Weider a declarat ca daca indoielile asupra mortii lui Napoleon persista, nu ramane decat sa se treaca la exhumarea imparatului.