NOAPTEA GENERALULUI Lovitura de stat din 2-14 septembrie 1940

NOAPTEA GENERALULUI Lovitura de stat din 2-14 septembrie 1940

Moto:

Pentru un trasnit si un ticalos ca regele Carol, avem nevoie de unul si mai traunit ca el, pentru

a ne scapa de dinsul.

IONEL POP, lider PNT

Conditiile in care s-a produs prabusirea teritoriala, politica si morala a Romaniei in anul 1940 sunt, in general, cunoscute. Cauzele externe au fost prezentate pe larg in numeroase volume publicate inainte si dupa revolutia din decembrie 1989, fara sa-si altereze tonul si esenta. Romanii si-au format o imagine stabila despre cum au devenit inutile garantiile noastre de securitate, pe fondul esecului temporar al Societatii Natiunilor de a se constitui intr-o structura mondiala a pacii, al tratarii Romaniei Mari drept creatia unui pact, si nu a vointei unanime a natiunii romane, esec accelerat de succesul unei Ungarii tenace si neobosite in a convinge Germania ca tara noastra este o realitate artificiala. Pe plan intern am vazut, inclusiv in acest studiu, felul in care a fost slabit statul si cum natiunea s-a desolidarizat de el, abandonindu-1 coruptiei si privindu-1 tot mai mult ca pe o organizatie de institutii subordonate intereselor unui grup privat. Pe linia acestui orizont, strabatut deja, de la 3 septembrie 1939, de fulgerele celui de-al doilea razboi mondial, natiunea romana isi pierduse unitatea de actiune cu care realizase in 1918 Marea Unire. Raminea in sufletul fiecarui individ sentimentul unitatii nationale, viu, dar imposibil de transformat din nou intr-o forma de lupta, din cauza ca acum se aflau la conducere un rege si o camarila corupte. Pentru salvarea neamului era nevoie de un lider care sa propuna lupta. Cu toate ca se afirma, nu lipsit de un anumit temei, ca Ion Antonescu a ajuns conducatorul statului datorita conjuncturii, vazut si de neam ca o solutie salvatoare pentru oprirea dezastrului tarii, noi am avut atunci doi luptatori: Ion Antonescu si luliu Maniu. Subordonati aceluiasi proiect ideal, cei doi oameni politici romani au ales cai diferite de a-1 indeplini. Daca, in cazul lui luliu Maniu, pozitia politica este usor de explicat, aparitia lui Ion Antonescu la conducerea statului nu se sprijina decit pe un singur argument: ca era cel mai capabil general. Acest argument este, in realitate, discutabil, nu numai din considerente profesionale, ci si pentru motivul ca este sarac. Ion Antonescu a ajuns la putere mai degraba din postura de om politic, decit din pozitia de general al Armatei romane.

Cariera politica a lui Ion Antonescu   

In memoriile sale, Constantin Argetoianu il numeste pe Ion Antonescu "omul lui Titulescu', pentru perioada primului deceniu si jumatate al Romaniei Mari. Fara indoiala ca, din calitatea de atasat militar la Paris (1922) si la Londra si Bruxelles (1923-1926), Antonescu a lucrat oficial cu Nicolae Titulescu, in acel interval de timp - ministru plenipotentiar la Londra si apoi delegat permanent la Societatea Natiunilor. Sunt ani in care colonelul Ion Antonescu isi formeaza o opinie asupra democratiilor occidentale si, mai ales, se lasa cucerit de forta economica, politica si militara a acestora. Absolvent al cursului de contraiformafii militare de la Versailles, pregatirea sa informativa a fost consolidata in timpul razboiului balcanic, al primului razboi mondial, precum si postbelic de experienta sa de comandant, Ion Antonescu a fost familiarizat atit cu secretele operative, militare, cit si cu mersul subteran al politicii europene. Aici, el a facut, probabil, un cuplu ideal cu Titulescu, atit la Londra, cit si la Bruxelles. De aceea prezentarea sa drept un general cazon, rigid si dur nu atinge decit un aspect al comportamentului sau complex. Prezenta sa surprinzatoare in conciliabule politice alaturi de Titulescu, la fel ca si chemarea de la post din 1926, sub banuiala ca este implicat in manevrele revenirii lui Carol Caraiman in tara, arata ca Ion Antonescu intrase intr-un anumit siaj politic, astfel ca numirea sa ca subsef al Marelui Stat-Major al Armatei din decembrie 1933, luna asasinarii lui Duca, nu pare deloc intimplatoare. Tot astfel ne explicam si atitudinea lui contrarianta fata de asasinarea lui I.G. Duca - asa cum am aratat intr-un capitol precedent - si participarea la o intrevedere secreta impreuna cu Titulescu, Armand Calinescu si Eugen Cristescu. Va trebui sa intelegem mai bine epoca, pentru a accepta realitatea ca generalii Armatei noastre se implicau in viata politica a tarii, de la nivelul garnizoanelor pe care le aveau in subordine, unde interveneau in campaniile electorale, ajungind pina la partizanatul politic pentru obtinerea unor avansari in grad sau a unor numiri in functii superioare. Atit timp cit functia de ministru al Apararii era ocupata de generali, numirea reprezenta, indispensabil, o atitudine politica. Doar odata cu urcarea pe Tron a lui Carol II ministrii Apararii au inceput sa fie numiti din rindul generalilor loiali acestuia, chiar daca erau propusi sau acceptati de partidele chemate la guvernare. Situatia este valabila si pentru alte functii inalte ale ministerului si ale Marelui Stat-Major, iar in particular zona Inspectoratului si a Directiilor de inzestrare, pe unde se tranzitau afacerile regelui si ale camarilei, constituia un subiect de interes accentuat, in acest context, numirea generalului de brigada Ion Antonescu in functia de subsef al Marelui Stat-Major, din decembrie 1933, a fost in intregime opera liberalilor. La 14 decembrie 1934, cind a intervenit in Parlament pentru a contesta destituirea lui Antonescu, presedintele PNL, Dinu Bratianu avea sa declare: "si anul trecut, aproape in aceeasi perioada, cind a fost vorba sa se numeasca un conducator al Marelui Stat-Major, Duca, impreuna cu toti conducatorii partidului au recomandat la acest loc pe generalul Antonescu. De ce 1-au recomandat? Din doua motive: un motiv intern si un motiv extern. Motivul extern a fost ca acest general avea increderea aliatilor nostri, cum s-a spus deja de la aceasta tribuna. Acest general, cu toate ca gradul sau nu era cel mai mare, era desigur personalitatea cea mai marcanta, recunoscuta si in strainatate, a armatei noastre'278. Drept motiv intern a fost invocat trecutul sau remarcabil din timpul primului razboi mondial. Atunci se facuse apropierea decisiva intre actiunea externa, al carei creier a fost regina Maria, bratul politic, reprezentat de Ionel I. C. Bratianu, si bratul militar, reprezentat de Ion Antonescu, actiune comuna care a dus la Marea Unire, in timpul aceleasi interventii din Parlament, Dinu Bratianu a fost interpelat de Ion Mihalache: "Domnule Bratianu, se pare ca atunci cind a fost numit, v-ati amestecat', iar liderul liberal a raspuns: "La formarea guvernului de atunci, m-am amestecat desigur, fiind prieten si colaborator de aproape cu Duca. Duca fiind chemat sa formeze cabinetul, desigur ca m-am amestecat si eu'279. Sprijinul acordat de liberali lui Ion Antonescu pentru numirea intr-o functie pe care nu o putea ocupa legal, avind un grad inferior fata de subordonatii sai, isi are originea tot in interventiile lui Titulescu. Cunoastem deja ca acesta s-a implicat direct si imperativ in numirea guvernului Duca, iar explicatiile privind imaginea internationala a lui Antonescu vin din acelasi loc. Mai mult decit atit, interventiile directe ale lui Nicolae Titulescu, dupa asasinarea lui Duca, interventii care au fost si mai vizibile, contineau si problema Antonescu. Ministrul de Externe roman s-a intilnit cu Dinu Bratianu, inainte de a se duce la Palat si a-i cere imperios regelui gonirea lui Puiu Dumitrescu, destituirea tatalui acestuia de la Jandarmerie, destituirea generalului Stingaciu de la Siguranta, a lui Gavrila Marinescu de la Prefectura Politiei Capitalei si inlocuirea ministrului Apararii, a generalului de divizie Uica Nicolae, cu generalul de brigada Ion Antonescu280. Atit Titulescu, cit si Duca I-au vrut, de fapt, ministru al Apararii, care era o functie politica si pe care generalul o putea indeplini fara probleme, in contextul uzantelor epocii. Este interesanta observatia lui Gafencu referitoare la acest moment: "Ionel Antonescu, candidat la dictatura, deocamdata insa multumit sa intre in guvernul constitutional Guta-Ti-tulica, asteapta cu arma la picior sa fie chemat la Sinaia'281. Cu toate ca regele a cedat la prima intrevedere cu Titulescu, la urmatoarea, tinuta la interval de doua zile, Carol a refuzat sa-1 schimbe, cu Antonescu, pe generalul Uica. Motivul este simplu: Antonescu nu era omul regelui si cu atit mai putin al camarilei. In acea perioada Ministerul Apararii Nationale detinea si sarcini juridice, pentru ca anumite cauze de interes national - in particular, atentatele la siguranta nationala - erau judecate de tribunale militare si aveau nevoie de girul direct, sub semnatura, al ministrului Apararii. Ion Antonescu, incoruptibil, nu putea fi manevrat, nici in domeniul juridic, pentru pedepsiri sau razbunari politice sau personale, nici in domeniul afacerilor camarilei prin intermediul bugetului Armatei. Cum aducerea la putere a lui Duca implica reprimarea Miscarii legionare pe timpul campaniei electorale, Carol II risca un blocaj al ordinelor sale ilegale din partea generalului, in aceeasi epoca, Ion Antonescu nu avea simpatii deosebite pentru Miscarea legionara, dar o considera "tineretul tarii', observind-o de la distanta cu rezerva, insa si cu atentie. Chiar daca putem intelege contradictia intre viziunile sale filofranceze si filobritanice si interesul pentru legionari prin caracterul unui om integru, care pune fiecare lucru la locul lui, refuzul de a-1 numi pe Ion Antonescu ministru al Apararii era legat direct de intentiile oculte ale regelui. Asa se face ca generalul Ion Antonescu a fost numit, cu dispensa, subsef al Marelui Stat-Major, fara a avea un sef, din cauza incompatibilitatii regulamentare dintre gradul sau militar si cel al subordonatilor sai, generali cu grade mai mari. Conform marturiei lui Argetoianu, bazate pe relatarea tirzie a generalului, numirea la Statul-Major General a fost facuta in cea mai buna intelegere personala cu regele Carol II: "«Sire, va trebui sa dau cu toporul», a spus atunci Antonescu regelui, iar acesta i-a raspuns: «Da cu toporul!»'282 Autor al unui proiect de reorganizare a Armatei si pregatit sa curete locul de impostori si corupti, Antonescu primeste de la Carol si privilegiul de a-1 informa direct, incalcind regulile ierarhiei, trecind peste prim-ministru si ministrul Apararii. Este clar ca in acest moment, decembrie 1933, Carol II, vazind in el un "om de forta', a vrut sa-1 faca "omul lui' si sa-1 includa in echipa sa de conducere autoritara a statului. Caracter puternic, egocentrist, dar si fanatic al regulamentelor militare, Ion Antonescu ii va multumi regelui pentru increderea acordata si in va cere permisiunea de a-1 informa pe prim-ministru asupra intrevederilor sale directe cu suveranul. La inceputul anului 1934 s-a vazut si de ce Carol II nu 1-a vrut pe Antonescu la Ministerul Apararii: titularul postului urma sa dea o ordonanta de trimitere in judecata a asasinilor lui Duca si, pentru atentat la siguranta tarii, a tuturor liderilor Miscarii legionare. Carol risca sa piarda controlul asupra procesului sau ca acesta nici sa nu inceapa, in ceea ce-1 privea pe Corneliu Z. Codreanu. Cum la guvern a venit aproape imediat Constantin Tatarescu, pe baza unei sustineri mascate a liberalilor, Ion Antonescu a ramas sef la Marele Stat-Major. Acolo era vizitat de regele Carol, care se intretinea cu el mai multe ore asupra problemelor militare. Vizitele lui Carol la Marele Stat-Major aveau un scop precis, pe care il vom arata mai jos.

Dupa asasinarea lui Duca, noul prim-ministru, Gheorghe Tatarescu, a vrut sa-1 numeasca ministru de Interne, dar generalul a refuzat, intelegind ca i se intinde capcana conducerii represiunii impotriva legionarilor. Propus din nou ca ministru al Apararii ih guvernul Tatarescu, este evident ca natura dura, energica si chiar violenta a lui Antonescu a placut regelui Carol II si ca acesta a incercat folosirea lui in echipa sa283. Lansindu-se in promisiuni de duritate si masuri de forta, Antonescu dadea atunci inapoi - spunem noi, cu chibzuinta - din fata sarcinilor periculoase si ilegale pe care i le oferea suveranul. De aici provine opinia lui Carol II, ca Antonescu este un nestatornic si un neserios.

in acest loc intervine si o anecdota binecunoscuta, legata de opiniile generalului Antonescu fata de Elena Lupescu. Se spune ca, invitat la o ceremonie organizata de Palat, Antonescu a refuzat sa se duca, transmitindu-i regelui ca acolo unde acesta sta cu amanta la masa el nu poate veni cu sotia. Versiunea aceasta, ca multe altele despre viitorul maresal, porneste de la un mic miez veridic, dar este construita dupa modelul bancurilor de la Radio Erevan. A existat o invitatie, dar nu a regelui, ci a generalului Ilasievici; era vorba de un dejun, dar nu la Palat, ci la Ilasievici acasa; aflind ca vine si Elena Lupescu, este adevarat ca Antonescu a protestat, dar in final a spus: "Bine, sunt soldat, daca e ordinul Majestatii Sale, vin', si s-a dus; la masa a fost asezat linga Elena Lupescu, tocmai datorita marii in vestitii de incredere si onoare pe care o acorda Carol lui Antonescu. insa generalul a ignorat-o, ceea ce a trezit furia Duduii. Astfel a pierdut Ion Antonescu sansa de a deveni prim-ministru la jumatatea anilor '30, sansa de a-1 avea mai devreme angajat in viata politica, iar noi am cunoscut nefericirea de a-1 avea Conducator al statului cind nu mai putea facea mare lucru pentru tara. De la acel gest, regele nu 1-a mai primit pe subseful Statului-Major General timp de patru luni in audiente confidentiale, cum promisese.

Sfirsitul anului 1934 marcheaza ruptura sa cu regele "pentru ca nu voia sa fie raspunzator de interventiile politice ale lui Carol al II-lea, sustinute cu mijloacele unei politici de forta'284. Este destul de plauzibil ca aceasta atitudine sa fi fost determinata de cunoasterea detaliilor secrete ale asasinarii prim-ministrului Duca - in primul rind, vinovatia regelui - si a limitelor implicarii legionare. Crimele infaptuite din ordin suprem impotriva legionarilor, atit in timpul campaniei electorale, dar mai ales dupa asasinat au trezit, fara indoiala, spiritul sau de dreptate. Este insa greu de argumentat acum cu precizie ca motivele reale ale conflictului ar fi fost legate cumva de simpatiile sale legionare. Asa cum il stim pe Antonescu, din suma manifestarilor sale contradictorii, probabil ca il respecta pe Codreanu si ca privea cu interes miscarea tineretului spre norma morala si crestina, dar de o adeziune politica la Legiune inca nu putem vorbi. Mult mai atractiva este insa ipoteza care leaga destituirea din decembrie 1934 a lui Antonescu de criza care se declansase intre Partidul National Liberal si rege, ca urmare a zvonurilor de aducere la putere a unui guvern Alexandru Averescu, avind scopul sa aplaneze nemultumirile iscate in Armata de ministrul Uica, prin avansari si numiri preferentiale. O plecare de la guvernare a liberalilor sub Tatarescu punea foarte serios in discutie revenirea partidului la pozitia antidinastica dinainte de 1930, precum si perspectiva unei aliante cu PNT. Atunci, spunea Gh. Tatarescu, "vom avea razboi civil'285, inceputul verii anului 1934 este dominat de contacte PNL-PNT la nivel inalt si de zvonul ca o coalizare a celor doua partide va duce la detronarea lui Carol II. Din pozitia pe care o avea, dar mai ales in calitatea de fost comandant al Diviziei 3 infanterie de la Pitesti - forta militara cu misiunea permanenta de interventie la Bucuresti, misiune planificata identic din secolul al XlX-lea si pina la revolutia din decembrie 1989! - generalul Ion Antonescu, conducator al Marelui Stat-Major, devenea om cheie in cazul unui "razboi civil'. Pe de alta parte, Antonescu intrase intr-un conflict deschis cu noul ministru al Apararii, generalul Paul Angelescu, omul camarilei, din cauza afacerilor care se derulau prin Armata si care impiedicau inzestrarea, echiparea si pregatirea pentru lupta a militarilor. Problema afacerilor veroase ale Elenei Lupescu si ale regelui in domeniul militar continea, dincolo de actul imediat al coruptiei, un element periculos pentru securitatea nationala. Din dorinta de a cistiga cit mai multi bani din afacerile cu furnituri, folosind acelasi patent ca in cazul scandalului Arrnstrong-Fokker din 1925, Carol segmenta comenzile la mai multi furnizori straini sau romani (Malaxa, de exemplu), astfel incit putea percepe comisioane din cit mai multe locuri. Asa se face ca in momentul declansarii celui de-al doilea razboi mondial Armata Romaniei era dotata cu o diversitate prea mare de armament si munitii, de productie diferita si incompatibile intre ele. Se amesteca la unitati armament usor si greu de provenienta cehoslovaca, poloneza, franceza, germana, britanica sau olandeza, situatia cea mai grava fiind in aviatie, unde avioanele nu puteau fi ridicate de la sol din cauza, lipsei pieselor de schimb pentru opt pina la zece tipuri diferite de aeronave, incercarea de a produce la Brasov un avion de lupta romanesc a fost sabotata sistematic pentru a impiedica incetarea afacerilor cu comenzi din strainatate (afacerea Carp). El ii declara lui Argetoianu ca intregul armament necesar inzestram se poate fabrica in tara, ceea ce demonstra inca o data ca programele de achizitionare de armament din strainatate nu erau decit o sursa de profituri ilegale. Ion Antonescu a cunoscut in detaliu tot acest fenomen si a facut tot posibilul sa se opuna: "Antonescu a facut o analiza detaliata a situatiei din Armata, dupa care a inaintat un raport presedintelui Consiliului de Ministri: «Putregaiul este asa de mare, incit a mai ramine in mijlocul lui inseamna a-mi lega si eu numele de un dezastru care este inevitabil, daca continuam cu metodele de lucru actuale. Acei care au adus ostirea in halul actual nu pot s-o indrepte si ii impiedica pe altii sa o faca. Aceasta trebuie sa stie natiunea». Atitudinea lui I. Antonescu a nemultumit adinc pe Elena Lupescu si pe Carol al II-lea, care se simteau «cu musca pe caciula», in plus, bunele relatii pe care generalul le avea cu N. Titulescu dadusera de gindit suveranului si camarilei'286. De altfel, dupa consumarea intilnirii sale cu Antonescu, Constantin Argetoianu avea sa noteze: "Vorbeste tocmai ca Titulescu. Influenta e vizibila'287.

Teza complotului impotriva lui Carol II este confirmata si dintr-o alta sursa, intr-o scrisoare pe care a trimis-o Elenei Perticari-Davila in 1937 - si care se gaseste in fondul sau de la Directia Judeteana a Arhivelor Nationale Arges - Antonescu se arata exasperat de activitatile oculte ale camarilei: "in ce tara traim'? Pe ce lume suntem? De ce patimi suntem orbiti'? Ce forta oculta din afara sau dinauntru ne-a idiotii mintile, ne-a paralizat bratele? Ce ursita trage neamul nostru, acum, cind de-abia a ajuns pe culme, in prapastie'? Nu s-a gasit nimeni sa raspunda la aceasta elementara intrebare. Nici Prim-Ministrul, nici un ministru, si nici macar acela al Apararii, zisa totusi Nationala. Nici unul, desi toti si-au rupt genunchii, tirindu-se cu perfidie in vine si cu minciuna pe buze la picioarele Tronului'. Tonul patetic al generalului nu avea nimic retoric in particular, acesta fiind stilul sau epistolar, cunoscut si din alte corespondente, dar proiecta foarte bine imaginea unui om cinstit si naiv, cu predilectie. Dedicat propriei persoane - asa cum se constata din observatiile tuturor personalitatilor care 1-au cunoscut - Antonescu se apropia de oameni interesanti si influenti, dar pastra intotdeauna o rezerva in atitudini, ceea ce ii permitea sa-si mentina statura de incoruptibil, in aceeasi scrisoare, el ne lamureste atit asupra motivelor destituirii sale de la Marele Stat-Major, cit si asupra nivelului legaturilor sale cu liberalii: "Nu cer, dupa cum se crede cu aceeasi usurinta de multi, scuze de la nimeni. As fi prea prost daca as pretinde Capului Statului sa iasa in strada sa mi le faca Cer insa sanctiuni. Aveti sa va intrebati, cu drept cuvint, de ce nu le-am cerut pina acum? Nu am facut-o cind trebuia, adica imediat, fiindca seful Partidului Liberal mi-a spus a doua zi dupa inlocuirea mea la Statul-Major, ca «schimbarea s-a facut fiindca s-a spus Regelui, si Regele a crezut ca complotasem in contra lui impreuna cu Titulescu si cu Stelian Popescu». Acelasi sef al aceluiasi Partid mi-a mai afirmat si mie si «complicilor mei» ca detineau aceasta de la Prim-Ministru. insa mi-a cerut sa nu fac in nici un fel uz de aceasta indiscretie cit vor stat la putere'. Sursele informatiilor fiind atit de precis si de direct numite, explicatia se dovedeste plauzibila, dar numai pina in punctul unde "cineva' 1-ar fi birfit pe general la urechea regelui si acesta s-ar fi grabit sa-1 destituie. Trebuie sa fi existat o baza informationala mult mai serioasa in decizia regelui sau sa fi cazut victima unei dezinformari venite prin serviciile de informatii, cum se intimpla destul de des in acea epoca. Ion Antonescu era un sef incomod si isi facuse multi dusmani in Armata. Dar, fie ca Antonescu si-a inaintat demisia, fie ca regele a hotarit sa-1 inlature, este important ca exact atunci cazul lui a fost adus in Parlament. Liberalii 1-au aparat, iar ministrul Apararii s-a justificat penibil. Dinu Bratianu a fost cel mai vehement, dar cind, pe fondul dezbaterii aprinse asupra cazului, Opozitia a cerut demisia guvernului Tatarescu, presedintele Partidului National Liberal a abandonat rapid lupta, abandonind si cauza lui Ion Antonescu.

Scandalul public din decembrie 1934, in jurul demiterii din functia de subsef al Marelui Stat-Major al Armatei, cenzurarea ziarelor care ii luau apararea, transformarea lui in victima a camarilei si in aparator al intereselor nationale de securitate ale statului, au adus atunci, pentru prima oara, in atentia opiniei publice personalitatea generalului Ion Antonescu, altfel pierdut printre alti generali sau trecut deja in rindul personalitatilor istorice, legate de eroismul din primul razboi mondial.

intre 1935 si 1937, generalul Antonescu intra intr-un con de umbra, observind insa cu atentie desfasurarea evenimentelor de pe scena politica romaneasca si luind contact cu cercurile care se aratau nemultumite de regimul carlist, de guvernarea lui Tatarescu sau de ascensiunea de neoprit a Germaniei, in toate aceste cercuri, dar mai ales in cel privat al familiei Bratianu, Antonescu si-a conservat si chiar amplificat imaginea de victima a masinatiilor camarilei si de ofiter care a incercat sa opreasca degradarea catastrofala a situatiei Armatei si a tarii, in acelasi interval, regele Carol II ii sugereaza prin emisari solicitarea unei audiente, scopul fiind "remontarea' generalului la planurile suveranului. Antonescu refuza de fiecare data. Totusi, cunoscind caracterul regelui Carol II, aceste sugestii repetate pentru o intilnire cu Ion Antonescu au ceva atipic si ascuns. Carol nu obisnuia sa ofere increderea sa unor adversari, dar au mai fost cazuri cind a apelat la ei pentru rezolvarea unor situatii de criza. Va trebui sa speculam aici o serie de amanunte extrase din mici aluzii si nuante existente in marturiile ramase de la Carol II si de la Ion Antonescu, unul despre celalalt. De exemplu, apelul la doamna Elena Perticari-Davila, careia Antonescu ii facea niste confidente cam nepermise unui om de onoare - dezvaluirea declaratiilor confidentiale ale lui Dinu Bratianu -, nu par de loc intimplatoare. Fosta doamna de onoare a reginei Elisabeta si una din frumusetile celebre ale Romaniei, ajunsa la 72 de ani in 1937, Elena Perticari-Davila nu era o femeie oarecare, in jurnalul sau, Carol II o prezinta ca "o foarte veche prietena a noastra' si, mai ales ca "aproape face parte din casa', ceea ce ii conferea un acces direct si influent la Capul Statului. Asadar, Antonescu ii scria venerabilei doamne ca sa afle cine trebuie pozitia sa. De aici devin explicabile atit invitatiile mediate la Palat, cit si readucerea in actualitate a unei inalte functii de stat, chiar in 1937, in timpul campaniei electorale. "Asa se face ca, la 11 decembrie 1934, generalul Antonescu pleaca de la Marele Stat-Major, raminind in continuare comandant al Diviziei a 3-a pina la l noiembrie 1937, cind este numit comandant al Comandamentului 4 teritorial, pe care il conduce pina la 28 decembrie 1937. In timp ce se gasea in fruntea acestui Comandament a fost avansat general de divizie la 25 decembrie 1937'288. Este evident ca, in perspectiva numirii in functia de ministru al Apararii, Antonescu si-a negociat avansarea. Oricum, generalul isi pastreaza legaturile cu C.I.C. (Dinu) Bratianu, in anturajul caruia se implica in unele combinatii politice minore din interiorul Partidului National Liberal, in general, el este vazut ca partizan apropiat al liberalilor; a fost, indiscutabil, lansat de liberali pe scena politica romaneasca, dar a ramas dominat de steaua sa proprie. Unul din putinii sai apropiati, generalul Ion Gheorghe, avea sa constate: "in ciuda inaintarii sale in grad, sau tocmai din aceasta cauza, a crescut prestigiul generalului. El a inceput sa-si dezvolte relatii politice, astfel, mai ales cu Octavian Goga, seful Partidului National Crestin, si cu Stelian Popescu, directorul publicatiei nationale Universul. A luat contact si cu Corneliu Codreanu'289. Conform marturiei sale indirecte, prin lucrarea Pe marginea prapastiei, Ion Antonescu a intrat in contact cu Corneliu Z. Codreanu in iarna dintre anii 1935-1936. Prietenul sau, Nicolae Mares, a negociat cu generalul Zizi Cantacuzino intilnirea celor doi.

Aici intervine un aspect secundar al vietii politice romanesti, dar important pentru filonul cercetarii noastre asupra evolutiei curentului de Dreapta in Romania. Un grup de oameni politici, adepti ai conservatorismului clasic, a incercat sa reinvie Partidul Conservator al lui Lascar Catargiu si Petre P. Carp, sub denumirea de Liga "Vlad Tepes'. Antonescu ii considera "intelectuali de vaza ai fostului Partid Conservator' si ii privea cu condescendenta si interes, generalul avind el insusi puternice credinte de Dreapta - nationalismul civic, realismul politic, principiul moral, anticomunismul si calitatea sfinta a proprietatii. Esecul Ligii "Vlad Tepes', determinat de infiltrarile necontrolate ale unor tineri radicali, de tip Beza, de contradictia dintre doctrina conservatorismului clasic si extremism si de compromiterea publica a formatiunii, i-a convins pe intelectualii de Dreapta sa incerce chiar reconstituirea vechiului Partid Conservator. Sub presedintia provizorie a lui Grigore Filipescu - fiu al marelui patriot Nicolae Filipescu -, partidul avea doua tinte: negocierea unei fuziuni cu Miscarea legionara, pentru reconstituirea polului politic clasic de Dreapta al tarii, si gasirea unei personalitati energice si de mare prestanta pentru preluarea conducerii acestui nou, dar totodata vechi, partid romanesc. Partidul Conservator a hotarit in toamna anului 1935 ca acest om este generalul Ion Antonescu. Proiectul era generos si benefic, succesul lui modificind probabil sau influentind cumva traseul gresit al tarii. Principalul sau atu era caracterul istoric filogerman, loc unde doctrina sa se apropia de cea a Miscarii legionare, de nevoile imediate ale economiei romanesti, dar si de tendinta politica generala a Europei. Alegerea lui Ion Antonescu la conducerea Partidului Conservator era favorizata de intentiile generalului de a se retrage din Armata, pe fondul unei mari dezamagiri. Antonescu mai avusese crize grave de depresie, cu ocazia unor evenimente dureroase pentru el, cum au fost aminarea avansarii sale in gradul de colonel, inscenarea unei delapidari de fonduri intr-una din unitatile militare pe care le comandase sau in cazul scandalului de bigamie inscenat de Carol II si de seful SSI, Mihail Moruzov. Dupa destituirea de la conducerea Statului-Major General, coborirea sa la esalonul inferior al conducerii unor divizii echivala cu o "degradare' si cu o cadere in cariera militara, ceea ce pentru el pareau, pe bunam dreptate, lucruri foarte grave. El chiar va aminti in timpul anchetei procesului din 1946 ca "aceasta a fost umilire'290. Pe parcursul anului 1935, Antonescu va da de inteles ca isi pregateste iesirea din Armata, pentru ca i s-a facut o nedreptate. "Parasirea cadrelor active ale Armatei era asteptata din zi in zi, si de amicii, si de dusmanii sai. in asteptarea acestui eveniment, care nu s-a produs, prietenii si binevoitorii Garzii au intreprins actiunea aratata mai sus, al carei fir il reluam din nou'291. Legarea contactului Antonescu-Codreanu de tentativa de reconstituire a Partidului Conservator a fost confirmata la ancheta din 1946 chiar de mijlocitorul intilnirii, Nicolae Mares, care subliniaza si implicarea lui politica:

"(SARACU): Dar cind ati facut apropierea lui Codreanu de maresalul Antonescu, se urmarea o anumita legatura politica?

(N. MARES): Eu am facut politica toata viata.

(SARACU): Ce intentii aveati?

(N. MARES): Refacerea Partidului Conservator.

(SARACU): Maresalul Antonescu nu facea politica la acea data?

(N. MARES): Facea, dar nu era afiliat nici unui partid politic.

(SARACU): Dar un om care face politica trebuie sa se reazime pe cineva, pe un partid politic.

(N. MARES): Antonescu se rezema numai pe el. Acesta era Antonescu. El mi-a spus: «Vreau sa-1 cunosc pe Codreanu»'292.

Prima intilnire intre Ion Antonescu si Corneliu Z. Codreanu a avut loc in locuinta din Bucuresti a lui Nicolae Mares, probabil in ianuarie 1936. "A fost o sedinta de sondaj', spune Antonescu, "sedinta' care a durat totusi cinci ore. Cu ocazia acestei intrevederi politice suspecte, din punct de vedere legal, generalul va evalua personalitatea Capitanului, pe care il va a considera increzut, rigid si gresit orientat in anumite privinte, dar totusi un om de actiune, excelent organizator si realizator, foarte bun cunoscator al pregatirilor Germaniei pentru razboi. Proiectul refacerii Partidului Conservator a cazut in momentul in care presedintele interimar, Grigore Filipescu a semnat o alianta cu PNT, principalul partid de stinga, ideea fiind compromisa definitiv293.

Alte doua sau trei intilniri Codreanu-Antonescu au avut loc la Predeal, unde generalul avea o vila. La un moment dat, intre ei s-a produs si urmatorul dialog:

"(Antonescu): D-le Codreanu, esti pregatit d-ta sa vii la putere'?

(Codreanu): Nu doresc acest lucru acum!

(Antonescu): Atunci de ce agiti masele? Cine sa ia puterea? Daca impingi tara la revolutie, vei avea roadele culese de Kerenski, fara ca d-ta sa fii un Kerenski; nu ai nici cultura si nici talentul lui oratoric.

(Codreanu): La putere vreau sa veniti d-stra! La adapostul d-stra doresc sa-mi organizez partidul si abia dupa aceea voi cere conducerea treburilor statului'294.

Dialogul acesta a fost reprodus de multe ori in literatura de specialitate si chiar intr-o opera de fictiune (Incognito, de Eugen Barbu), dar nu i s-a explicat contextul. Era vorba de proiectul reconstituirii Partidului Conservator, avihdu-1 pe Ion Antonescu la suprafata si pe Codreanu in umbra. Liderul legionar urmarea acest proiect mai de mult. El vazuse mai intii un tandem cu A.C. Cuza si apoi isi pusese in aplicare proiectul prin numirea generalului Zizi Cantacuzino la conducerea Garzii de Fier. Dar, in anul 1935, generalului Cantacuzino i se depisteaza un cancer gastric inoperabil. Generalul erou din primul razboi mondial, faimos anticomunist si decorat cu Ordinul "Mihai Viteazul', va muri la 9 decembrie 1937, vegheat de generalul Ion Antonescu. Scenariul lui Codreanu reprezenta o solutie pentru conflictul de imagine la care era supusa

Miscarea legionara, prin faptul ca ataca violent corpul partinic al tarii, coruptia tuturor partidelor si a vietii politice romanesti, dar se inscria in regimul parlamentar corupt, participa la alegeri si la activitatile Parlamentului. Aici se gaseste explicatia pentru faptul ca Zelea Codreanu a creat in realitate doua structuri: Miscarea legionara, ca formatiune civica declarata public apolitica si subordonata proiectului crestin de renastere morala a poporului roman, si partidul politic - mai intii "Garda de Fier' si apoi "Totul pentru Tara' - inscris ca actor pe scena politica a tarii. Intr-un interviu acordat revistei Lumea Magazin in anul 1995, dr. Serban Milcoveanu ne da citeva detalii ale intilnirii de la Predeal, din decembrie 1936, de data aceasta Codreanu fiind chemat de Ion Antonescu: "La parterul vilei se aflau sotia generalului, Maria Antonescu, si d-na Suzana Stanovici, de la care am aflat ceea ce va relatez acum: de la etaj se auzeau racnetele lui Antonescu; Corneliu Zelea Codreanu nu spunea nimic, din cite se parea. Cind generalul a coborit, toata lumea 1-a intrebat ce s-a intimplat, cu ce 1-a suparat Codreanu de tipa atit de fioros'? Raspunsul lui Antonescu, asa cum mi 1-a relatat dna Stanovici: «Auzi, imbecilul asta de Codreanu zice sa facem alianta cu nemtii, pentru ca numai ei ne pot apara de rusi! Da' unde sunt englezii, unde sunt francezii, aliatii nostri firesti? Auzi! Cind i-am spus ca nu exista ofiter roman care sa accepte alianta cu Germania, mi-a raspuns ca armata este subordonata tarii; daca Parlamentul decide alianta cu Berlinul, armata trebuie sa urmeze vointa poporului! Auzi, imbecilul!» Acestea sunt cuvintele pe care le-a spus atunci Antonescu, adica exact invers decit a facut, pentru ca in vara lui 1940 si-a dat seama ca Franta si Anglia ne vor vinde rusilor si ca singurii care au interes sa ne apere de rusi sunt nemtii'295.

A crede ca Ion Antonescu putea juca rolul lui Zizi Cantacuzi-no-Granicerul a fost insa o mare naivitate din partea initiatorilor acestui proiect. Noul Partid Conservator se va prabusi in anonimat.

Si, dintr-o data (!), in 24 decembrie 1937, Ion Antonescu este solicitat de Octavian Goga pentru guvernul personal al regelui, in functia de ministru al Comunicatiilor. "La observatia ca relatiunile lui cu regele nu justificau o astfel de alegere, i se raspunse [lui Antonescu, n.a.] ca se va impaca cu regele dupa depunerea juramintului. Refuz categoric. «Atunci cere-i o audienta.» «N-am nici un cuvint, de doreste sa ma vada, sa ma cheme, sunt militar si ma voi duce.» Si pleca la Predeal. A doua zi, doamna Goga soseste cu automobilul la Predeal si insista pina a varsa lacrimi'296. Stim acum ca Antonescu a conditionat participarea lui la guvern de ocuparea functiei de ministru al Apararii si de pastrarea orientarii profranceze a politicii noastre externe. Ambele cereri i-au fost acceptate, dar numai prima a fost pusa in practica. Initiind jocul sau de pendulare intre Berlin si Paris, Carol II incerca, speriat, sa repare ce stricase Ministerul de Externe roman in ultimii cinci ani. Daca punem numirea surprinzatoare a lui Ion Antonescu in functia de ministru al Apararii in guvernul Goga-Cuza doar pe seama calitatilor sale militare, riscam sa nu fim credibili. Tot ceea ce a reprezentat implicarea regelui in politica tarii demonstreaza ca nu facea numiri la intimplare si ca nu-si ierta adversarii. Antonescu a fost cerut cu insistenta de catre Octavian Goga si a reprezentat una din conditiile acceptarii mandatului. La rindul sau, generalul Antonescu a intrat intr-o combinatie politica proprie, negociind prin Mihai Antonescu aducerea lui Gheorghe Bratianu in acelasi guvern si formarea unei baze politice mai largi pentru noul Executiv. Fiul lui Ionel Bratianu a refuzat, intr-o scrisoare din 28 decembrie 1937, Antonescu ii cerea iertare lui Goga pentru greseala de a conduce din proprie initiativa o serie de negocieri politice297. Documentul reprezinta o alta proba indubitabila a implicarii de timpuriu in politica a generalului Antonescu, act ilegal, dar pregatitor pentru ascensiunea sa din septembrie 1940.

Deocamdata, in 1937, regele Carol II il va chema la el si ii va cere sa uite trecutul, aluzie la inscenarea procesului de bigamie, care fusese de fapt un proces de bi-andrie, inculpatul fiind Maria Antonescu, acuzata pe nedrept ca are doi soti. Apoi ii va porunci sa preia Ministerul Comunicatiilor. Antonescu se va tine tare, pretextind ca numirea lui acolo va produce scandal, pentru ca va rade coruptia din minister, si a cerut portofoliul de la Aparare, lucru ce a fost acceptat. Cu aceeasi ocazie se inregistreaza o intelegere secreta intre Antonescu si regele Carol, suveranul oferindu-i guvernul in schimbul distrugerii legionarilor prin folosirea fortei militare. Din amanuntele pe care le-a dat sub ancheta, rezulta ca Antonescu cazuse in propria sa capcana, indemnindu-1 pe rege sa faca apel la partidele istorice sau sa ia un om si sa faca ce vrea cu el. Carol a inteles astfel ca Ion Antonescu se oferea drept brat inarmai al dictaturii, dar, cind i-a acceptat oferta, iar Antonescu a inteles ce i se cere, combinatia a esuat. Si din aceasta afacere de culise, Carol a tras concluzia ca Antonescu este instabil.

Secretul numirii lui Antonescu s-ar putea afla in relatia privilegiata pe care o stabilise cu Veturia Goga, sotia prim-mi-nistrului. Fosta cintareata de opera, cu mare succes in Transilvania, Veturia Muresan se casatorise mai intii cu un preot, Triteanu, si facuse o nobila figura in timpul primului razboi mondial, la Crucea Rosie298. Recasatorita cu marele poet ardelean, Veturia Goga, acum trecuta de 50 de ani, intrase din 1936 in combinatia progermana a sotului ei, dupa ce Octavian Goga avusese doua intilniri secrete la Berlin, cu Alfred Rosenberg si cu Adolf Hitler. Cu aceasta ocazie, Octavian Goga a primit misiunea de a conduce o campanie progermana in Romania, de a infiinta un partid care, ajuns la putere, sa semneze tratatele politice si economice cu Germania, in schimbul sumei de un milion de marci: "Schon mi-a spus ca un prim acont de 300 000 de marci in bancnote germane - interzise la export - pe care le numarase si impachetase chiar el, a fost trimis cu un curier special in Elvetia si depus Ia o banca indicata de Goga. Legatura intre Goga si A.P.A. urma sa se tina prin corespondenta, doamna Goga scriind doamnei Schickendanz si viceversa'299. Veturia Goga se va implica in urmatorii ani in activitati de agentura, dublind, pina la moartea prematura a lui Octavian Goga, activitatea acestuia de agent de influenta german, apoi continuind-o de una singura. Conform unei voci autorizate - istoricul Florin Constantiniu - numirea neasteptata a lui Ion Antonescu in cabinetul Goga-Cuza a avut drept ratiune pastrarea unui echilibru intre optiunile de politica externa, prezenta generalului urmind sa ofere garantii Frantei si Angliei ca Romania nu va derapa de la legaturile sale traditionale. Un amanunt de ordin personal vine sa completeze tabloul relatiei Goga-Antonescu, acestia fiind vecini la Predeal si obisnuiti sa comenteze situatia politica in acord, pe timpul celor doi ani de inactivitate 1936-1937. Se contureaza astfel un complex de tinte pe care intentiona sa le atinga regele Carol II prin aceasta formula: apropierea de Germania pe calea stringerii legaturilor economice, conservarea relatiilor privilegiate cu tarile Antantei si rezolvarea problematicii evreiesti. Simptomatic pentru acest ultim demers, in ziua loviturii de stat, Octavian Goga si-a incheiat cuvintarea de la radio, prin care isi anunta demisia, cu strigatul: "Israel, ai invins!'

Generalul Ion Antonescu a ramas ministru al Apararii Nationale in mandatul prim-ministrului Octavian Goga (29 decembrie 1937-10 februarie 1938), dar si sub primul mandat al guvernului Miron Cristea (11 februarie-29 martie 1938), fiind astfel complice la lovitura de stat data de Carol II. Nu sunt dubii asupra acestui fapt - el a fost consultat si pus pe lista secreta a loviturii de stat inca din 7 februarie300. De altfel, generalul Ion Antonescu va recunoaste el insusi complicitatea sa la lovitura care a introdus dictatura in Romania, in memoriul pe care dorea sa-1 inainte/e regelui in iunie 1940: " fac aluzie la lovitura de stat din februarie 1938, cind, cu naivitate, dar cu buna-credinta, m-am facut partas la o opera care a marit catastrofa in loc s-o inlature'.

La inceputul lui martie 1938, in plina campanie de asasinate si arestari in rindurile Miscarii legionare, generalul Ion Antonescu isi manifesta, in cadrul guvernului, opozitia fata de aceste abuzuri si este imediat considerat nesigur, in momentul inscenarii de catre Armand Calinescu a procesului de ofensa adusa autoritatii, prin scrisoarea de raspuns a lui Codreanu la manifestarile antilegionare ciudate ale Iui lorga, Ion Antonescu isi exprima dezacordul in guvern si ameninta cu demisia, considerand actiunea lui lorga (Calinescu) un "abuz de putere'. Oricum, indepartarea lui din guvern este hotarita in timpul audientei lui Armand Calinescu la rege, in ziua de 4 martie, in schimbul trimiterii la misiunea diplomatica din Franta. El va respinge posibilitatea implicarii sale in politica, atunci cind a depus marturie in favoarea apararii la procesul lui Corneliu Z. Codreanu, dar va ataca direct, in stilul sau caracteristic, principalul cap de acuzare. La intrebarea lui Codreanu: "Ma crede dl. General capabil de tradare?', Antonescu va raspunde: "Din elementele pe care le-am avut si le am, pot spune ca nu poate fi acuzat de tradare. Generalul Antonescu nu sta de vorba cu tradatorii'302. Este insa clar ca depozitia lui Antonescu se baza pe informatiile avute in calitatea oficiala de ministru al Apararii Nationale, nu din postura de cunoscut al lui Codreanu, ceea ce dadea cuvintelor sale o alta greutate. Sa nu uitam ca Antonescu dobindise pregatirea de specialitate in contrainformatii militare si avea capacitatea de a intelege, interpreta si folosi informatia secreta! Pe de alta parte, prezenta lui in calitate de martor al apararii, precum si atitudinea lui publica in favoarea lui Corneliu Z. Codreanu au trezit suspiciuni asupra simpatiilor sale legionare. Adevarul il aflam din acelasi memoriu pregatit in 1940. in timpul alegerilor din decembrie 1937, intre Antonescu, deja ministru al Apararii, si Codreanu intervenise o intelegere, ca urmare a responsabilitatilor de ordine si siguranta interna pe care le avea generalul. Atonescu i-a spus atunci lui Codreanu ca orice actiune violenta va fi reprimata dur de el. "Datorita insistentelor mele, Codreanu a consimtit sa se retraga din campania electorala, in urma singeroaselor inceputuri ale unei lupte electorale care ne impingeau direct in prapastie. Cu aceasta ocazie, Codreanu mi-a luat cuvintul ca voi sari in ajutorul lui in cazul cind, dezarmat fiind, va fi Ia discretia totala a autoritatilor. Avind cuvintul lui Goga si al lui Armand Calinescu, si fiind de buna credinta, i 1-am dat.'303 Asadar, relativa atitudine pasnica a Miscarii legionare din timpul alegerilor isi avea sursa in aceasta intelegere. Este de aceea simptomatic sa subliniem din nou ca, in aceste conditii - total contrare propagandei comuniste, care a inventat agresiunile legionare - Miscarea lui Codreanu a obtinut 800 000 de voturi reale, aproape o treime fiindu-i furate de Ministerul de Interne, prin Armand Calinescu, asa cum avea sa declare Eugen Cristescu la sfirsitul razboiului: "Miscarea legionara a obtinut circa un milion de voturi; in realitate cifra era de 800 000. Circa 300 000 de voturi erau escamotate de Ministerul de Interne'304, in al doilea rind, gestul de solidaritate al generalului Ion Antonescu fata de Corneliu Z. Codreanu venea din respectarea unei promisiuni de onoare, onoare pe care omul de represiune al dictaturii regale, Armand Calinescu, n-o mai avea de mult. Pe aceeasi tendinta trebuie intelese si unele atitudini prolegionare de mai tirziu ale generalului, urmarit de cuvintul pe care si-1 daduse si nu si-1 putuse respecta.

Este interesant ca, abia schimbat la 29 martie, odata cu formarea noului Cabinet Miron Cristea, Ion Antonescu este propus, la inceputul lui mai, pentru a deveni membru al Academiei Romane (!). Desi era vorba de primirea sa la Sectia stiintifica, este inca neclar pe ce opera stiintifica se baza propunerea, care, de altfel, 1-a si iritat pe rege. Cineva il propulsa pe acest general in zonele superioare ale statului si am fi multumiti daca ne-am putea convinge ca in tara traficului de influenta, a coruptiei generalizate si a birocratiei suverane cineva s-a gindit la meritele autentice ale lui Ion Antonescu, vazind in el o valoare de care tara mai avea inca nevoie. Oricum, din aceasta perioada se contureaza interesul vadit si insistent al Veturiei Goga fata de generalul Ion Antonescu, agenta de influenta vazind in el solutia ideala pentru un regim pus sub control german. Este si vremea constituirii unei relatii stabile si solide de prietenie intre Veturia Goga si Maria Antonescu, sotia generalului, cele doua formind un cuplu feminin care mai tirziu va influenta decisiv comportamentul maresalului. Deocamdata insa, desi Veturia Goga organizase mai multe intilniri confidentiale intre Antonescu si Fabricius, Germania nu miza pe generalul filoantantist, care umbla cu o uniforma cu taietura britanica si folosea cravasa de cavalerist drept baston de ofiter din colonii, asezind-o la subrat in timpul instructiei sau inspectiei de front, atitudini care incalcau regulamentele Armatei romane. Cu toate ca s-a speculat destul de mult pe seama contactelor sale de la Predeal si Bucuresti cu Corneliu Z. Codreanu, ele nu s-au mai produs din initiativa proprie, ca acte de implicare politica a unui ofiter de rang inalt, ci din ordinul sau la rugamintea primul-ministrului Goga sau a colegului de Cabinet, Armand Calinescu. Cu toate acestea, unii istorici legionari afirma ca Antonescu a avut mai multe intrevederi cu Codreanu, de natura politica, in scop de colaborare. Ele insa nu puteau fi decit cu caracter informativ si de sondare, preotul Stefan Palaghita reproducind chiar o reactie elocventa a Capitanului dupa intilnirea cu generalul: "Feriti-va de Antonescu. E periculos!'305

Atitudinea intransigenta a generalului Ion Antonescu isi avea sursa in patriotismul sau autentic, dublat de sentimentul responsabilitatii fata de Armata. El era martorul disperat al lipsei de pregatire pentru razboi a Romaniei, un razboi mai previzibil ca oricind, si era vocea autorizata care solicita abrupt si dur o reforma rapida a institutiei militare. Un detaliu al biografiei sale va fi mereu important: generalul Ion Antonescu, militarul care isi incepuse cariera ca sergent, dindu-i ofiterului sau cu Regulamentul de Ordine Interioara in cap, va avea intotdeauna mari dusmani in interiorul Armatei, generali si ofiteri care il invidiau, il urau sau, pur si simplu, il considerau nebun. El va trebui sa infringa si acest handicap major, in afara obstacolelor pe care urma sa le treaca in cariera politica. Ceea ce i-a impresionat pe contemporani, in epoca aceea deliranta, a fost caracterul sau: "Ion Antonescu era un ambitios, dublat de un megaloman. Avea o excelenta parere despre sine, despre capacitatile lui profesionale si politice. Fusese in Statul-Major al generalului Prezan, in timpul razboiului pentru reintregirea statului, condusese apoi Scoala de Razboi - azi Academia Militara - fusese atasat militar in strainatate, ajunsese general de divizie si ministru in guvernul patriarhului Miron Cristea. Era, incontestabil, un ostas de seama, dar, in acelasi timp, si un temperament dificil. Fire mindra, increzuta, isi crease dusmani in rindurile Armatei. Ofiterii de la scoala de Razboi il poreclisera Clinele rosu, pe de o parte, din cauza firii lui, pe de alta parte, din cauza culorii parului roscat. Avea o placa de platina in moalele capului: o stiu chiar din gura lui: mi-a spus-o la Predeal, unde vila noastra pe Cioplea era peste drum si putin piezis fata de vila lui, aceasta fiind de proportii mult mai mari. Din ce pricina trebuise sa i se aplice acea placa de platina, nu stiu.'306 jon Antonescu, om lovit si de prieteni, si de viata, suferise un accident extrem de grav in manejul scolii de cavalerie din Sibiu, al carei comandant era in anul 1921. Fortind calul, pentru a-si dovedi pregatirea superioara fata de elevii sai, animalul face o miscare violenta si il proiecteaza cu capul intr-o structura de beton a manejului. Sufera astfel o fractura la baza craniului, care va avea drept consecinte dereglarea centrilor echilibrului din cerebel, dar si paralizia fetei si a miinii drepte, "in urma acestui accident, Antonescu are o convalescenta de 6 luni si ramine cu o sensibilitate la frig si cu un tic facial, interpretat uneori de oameni care nu-i cunosteau suferinta drept «o crispare a muschilor fetei», «un semn de mare concentrare», sau «un acces de furie abia stapinita».'307

Marcindu-si aparitiile publice cu mult zgomot si protestind violent la gravele erori ale dictaturii carliste, mai ales dupa cedarile teritoriale, generalul Ion Antonescu este pus la dispozitia Ministerului Apararii la 6 iunie si va fi trecut in rezerva la 12 iulie 1940. El isi inaintase demisia, pe motiv ca nu fusese avansat general de corp de armata, o repetase in scris, dar, pina la acea data, nimeni nu i-o aprobase. Scos din Armata, el va intra din plin in politica. Uitindu-se ca Ion Antonescu nu mai era ofiter activ al Armatei in momentul loviturii de stat din 2-14 septembrie 1940, numerosi comentatori si chiar istorici mizeaza in continuare pe calitatea sa de general, care 1-ar fi adus la conducerea statului. Pe aceasta idee, aducerea lui la conducerea statului are un singur autor: Germania! Dincolo de calitatea sa de civil, trebuie amintit inca o data faptul ca el avea mari probleme de autoritate in Armata, majoritatea generalilor fiindu-i ostila, datorita comportamentului sau incoruptibil si intransigent. Numai analizindu-1 pe Antonescu din postura de actor pe scena politica - ceea ce si era - vom putea vedea in el o solutie romaneasca, asa cum 1-au vazut si luliu Maniu si Dinu Bratianu, in acel an nenorocit. Asa cum vom observa mai jos, Ion Antonescu a fost solicitat de luliu Maniu sa incerce o lovitura militara inca de cind era in cadrele active ale Armatei, dar generalul a refuzat din motive lesne de inteles. Eliberat de juramintul militar si beneficiar al libertatilor oferite civililor, el nu va intirzia sa actioneze in plan politic, fara menajamente. Un fapt trebuie subliniat cu tarie: numirea lui ca prim-ministru de catre regele Carol II si actiunile sale pentru preluarea Puterii depline s-au produs din calitatea de civil si om politic, nu in calitate de general. Din aceste motive, lovitura de stat din 2-14 septembrie 1940 nu a fost un puci, o lovitura data de Armata sub conducerea unui general al ei, ci a debutat ca o lovitura de palat si a sfirsit prin instituirea statului national-legionar.

Scurta istorie a dezastrului

De citeva decenii bune, Procesul de la Nurnberg nu mai reprezinta un moment crucial al istoriei si este din ce in ce mai mult evitat, marginalizat si criticat in operele de sinteza dedicate celui de-al doilea razboi mondial. Reintrarea Germaniei in circuitul de valori universale, recunoasterea statutului ei de Mare Putere (G8), precum si rolul dinamic pe care il are in economia globala au permis o anumita detasare de imaginea clasica a statului agresor din 1939, reprezentant al Satanei pe pamint. Trecerea timpului si izolarea conflagratiei mondiale dintre 1939 si 1945 in categoria evenimentelor din trecut, intre copertele Istoriei, tendinta tot mai pronuntata a politicii oficiale a Marii Britanii de a privi razboiul doar prin intervalul sau beligerant, fara trimiteri la premise si preliminarii, restringerea interesului pentru holocaustul evreiesc doar la nivelul unor istorici evrei, restul lumii cautind sa se departeze cit mai repede de acest subiect, incheierea Razboiului rece si aparitia unei noi conflagratii mondiale, impotriva terorismului, contribuie, toate, la manifestarea publica a unor serioase rezerve asupra vinovatiei germane totale, la estomparea rolului sau in declansarea celui de-al doilea razboi mondial, in ultimii doi ani de zile, postul de televiziune Discovery, cu foarte mare audienta si credibilitate, difuzeaza si redifuzeaza o serie de filme dedicate nazismului in care strecoara cu subtilitate, dar uneori si cu evidenta, argumente rationale ale comportamentului Germaniei din perioada 1933-1945. Sunt adusi in fata ecranului tot mai multi supravietuitori nazisti care nu regreta nimic sau care, indirect, pledeaza pentru maretia Germaniei naziste. Saturati de propaganda holocaustului, telespectatorii sunt mult mai atenti la ceea ce spun, in premiera, ceilalti. Deocamdata, este o tendinta perceptibila mai intens la nivelul istoriografiei, cu o oarecare agitatie la nivelul politologici - pe fondul dezbaterii nazism-comunism - dar cu consecinte in educatia globalizanta si antinationalista a generatiilor tinere din Occident. Pe acest fond apar excesele izolate ale unor grupari anarhice, care pretind, fictionar si incult, o reconsiderare a hitlerismului, precum si fenomene culturale dintre cele mai periculoase, cum este punerea sub semnul intrebarii a cauzelor si dimensiunilor reale ale holocaustului evreiesc, prin specularea unor exagerari si informatii false continute in propaganda antifascista. Tema fenomenului recent este invatarea unei lectii a Istoriei, cu scopul de a nu repeta erorile trecutului. Paradoxul acestei teze este ca erorile nu se gasesc atit in intervalul de beligeranta (1939-1945), cit in preliminariile lui. Ignorindu-le, cu scopul de a obtura greselile facute de regimurile democratice si de invingatorii primului razboi mondial, se face loc spiritului antiglobalist. in momentul in care acest curent va reusi sa-si extinda argumentele, folosind din plin ceea ce ni se ascunde inca despre erorile trecutului, noul proiect internationalist al globalismului va avea mari probleme, inclusiv de natura violenta. Iata, asadar, de ce analiza catastrofei prabusirii Romaniei Mari trebuie sa iasa din manierismul raportarii reflexive la ascensiunea nazismului in Europa, ca unica sursa a nefericirii noastre.

La numai 16 ani de la executia prin spinzuratoare a liderilor nazisti, Raymond Cartier, importanta personalitate a serviciilor de informatii franceze, avea sa scrie: ,JVuremberg f ut un instrument de vengeance necessaire et peut-etre legitime a l'epoque et dans Ies circonstances ou ii se deroula. Mais ii ne fur qu' une parodie de tribunaI'3Q%. Autorii celei mai cunoscute analize asupra Procesului de la Niirnberg, Heydecker si Leeb - editate si in limba romana, in doua editii, din care ultima, necenzurata - trag si ei aceeasi concluzie. Motivul pentru care se darima cu atita precizie imaginea celui mai rasunator proces si pentru care recentul proces al lui Slobodan Milosevic este privit cu mari retineri se gaseste in numeroasele dovezi ale slabiciunilor, compromisurilor si erorilor Marilor Puteri democratice, descoperite cu ocazia derularii Procesului de la Niirnberg si dupa. in principal, pe noi ne intereseaza momentul dezvaluirii, in mijlocul procesului, a existentei Protocolului secret aditional la Pactul Molotov-Ribbentrop, adica a unui act semnat intre un invingator si un invins, act decisiv, pentru ca a stat la baza declansarii celui de-al doilea razboi mondial, URSS si Germania nazista impartindu-si atunci sferele de influenta si hotarind, faptul cel mai important din perspectiva declansarii conflagratiei, atacarea Poloniei. "Documentul semnat de Molotov si Ribbentrop se incheie cu cuvintele: «Acest protocol va fi tinut strict secret de catre ambele parti», in fapt, el ramine secret pina in martie 1946. Cam pe atunci afla de existenta lui aparatorii germani de la Niirnberg. Zvonul se imprastie la Palatul de Justitie, in birourile avocatilor face senzatie. Pentru juristi, aceasta inseamna: una din natiunile judecatoare este invinuita de o fapta care se reproseaza acuzatilor - pregatirea razboiului de agresiune! Iar daca se reuseste sa se dovedeasca participarea Uniunii Sovietice la razboiul de agresiune al lui Hitler, intregul proces va trebui sa se prabuseasca rasunator'309 Bagind capul intre umeri, marile democratii s-au facut ca nu vad vinovatia evidenta a URSS si nu s-au mai preocupat decit de garantarea controlului lor asupra a ceea ce mai ramasese neocupat de URSS in Europa - Vestul. Din acea clipa, practic, Procesul de la Niirnberg s-a transformat intr-o parodie, cu nimic diferita in fondul ei de comedia tragica a spinzurarii de picioare a lui Mussolini in piata din Milano, in acest context, a mai vorbi despre vinovatiile Frantei si Marii Britanii fata de soarta Romaniei devine jenant pentru fostii nostri aliati si garanti, prin intermediul Societatii Natiunilor. Acest studiu a aratat deja citeva dintre subteranele conceptiei politice a celor doua Mari Puteri fata de noi. Cam tot ce a fost gindire de Dreapta romaneasca din aceasta perioada, unde il plasam si pe Ion Antonescu, a pornit de la premisa corecta ca Franta tradeaza Romania pentru o intelegere cu Rusia, cu sacrificarea Basarabiei, fapt care trebuia sa declanseze o apropiere sistematica si inteligenta de Germania.

Cautind retrospectiv sursele contextului european in care Romania Mare si-a pierdut integritatea teritoriala si a cazut dintr-o dictatura regala, intr-o dictatura militara si apoi intr-una comunista, vom observa existenta unor evenimente mai putin comentate de istoriografia noastra.

Tradarea lui Hitler. Daca acceptam teza conform careia ascensiunea partidului nazist la putere in Germania a modificat substantial evolutia politicii europene si a fost inceputul procesului care avea sa duca la razboi, atunci trebuie aratat ca istoria partidului nazist a cunoscut un moment cheie, atit ideologic, cit si din punct de vedere pragmatic. Toamna anului 1930 ascundea ochiului public, dar si membrilor NSDAP (Partidul National Socialist German al Muncitorilor), existenta unor contacte secrete si a unor intelegeri bine negociate intre Adolf Hitler si gruparile politice, financiare si industriale de Dreapta ale aristocratiei germane. Conducator al unui partid de sorginte marxista care refuza importul revolutiei bolsevice din Rusia in Germania, dar cauta sa faca o revolutie comunista germana, Adolf Hitler va trada, de fond, ideologia si doctrina partidului sau si va da mina cu inamicul de clasa. I se repartizeaza doi lideri conservatori pangermanisti pentru perfectarea intelegerilor, Hjalmar Schacht, fost presedinte al Bancii Germaniei, si un anume Hugenberg, seful propagandei de Dreapta. Acestui prim grup i se alatura, din partea lui Hitler, un alt revolutionar marxist, Josef Gobbels, iar din partea aristocratiei, Herman Goring. Astfel se contureaza nucleul optiunii politice national-socialiste, un amalgam de socialism si conservatorism, dar care se sprijinea fundamental pe forta economica si financiara a aristocratiei. Gruparea a fost sprijinita din doua directii externe: marea finanta americana si britanica (unde dominau evreii), care cauta sa plaseze mari investitii de capital in industria germana, datorita miinii de lucru ieftine si a caderii monedei germane, si spionajul britanic, care, mai mult sau mai putin oficial, cauta un stat capabil sa dezvolte o lupta grea impotriva Rusiei sovietice, pe care o pierduse din sfera sa de influenta ca urmare a loviturii de stat din 7 noiembrie 1918. Pentru acest al doilea tip de sprijin, spionul britanic Sidney Reily (Sigmund Rosenblum, nascut la Odessa din parinti romano-evrei) va fi acela care va face prima legatura secreta, in anii '20, intre grupusculul marxist al lui Hitler si grupusculul militarist al maresalului Ludendorff. Momentul trecerii lui Hitler de la comunism la national-socialism, pentru a beneficia de sprijinul logistic al Dreptei conservatoare este crucial spre intelegerea ascensiunii sale. "La Harzburg, spre sfirsitul anului 1931, s-a constituit Frontul national-so-cialistilor, al pangermanistilor, al Castilor de Fier (din care fractiunea tinara singura era cistigata in secret de partea Frontului Negru), al S.A. si al Landbund-ului, sub directia comuna a lui Hugenberg, Hitler si Schacht. Membrii acestui Front isi disputau intiietatea intre ei si nu erau de acord decit asupra unui singur punct: rasturnarea cancelarului Briining si fortarea presedintelui, generalul Feldmarechall Hindenburg, sa constituie un guvern de Dreapta.'31' in confuzia creata de amestecarea aparent haotica a banilor evreiesti cu interesele politice britanice, cu socialismul si nationalismul german, pe fondul unei baze oculte capitalist-militariste, dar cu manifestari publice de stinga populista, Hitler ajunge la putere prin alegeri libere.

Constituirea bazelor hitlerismului. Reactia tirzie a cercurilor de afaceri si a structurilor politice si mediatice evreiesti la venirea lui Hitler la putere - asa cum am aratat mai sus - prin boicotul international al comertului Germaniei, a ridicat, dincolo de marea eroare a devoalarii, problema conflictului de interese intre aceasta forta si aristocratia complexului militar-industrial german. Hitler s-a facut exponentul acestui conflict si, sub acoperirea vechilor teze antisemite, precum si a transformarii pericolului bolsevic (adica importul de revolutie din Rusia) in pericol comunist generalizat, a dat lovitura de stat prin care a suprimat sistemul legislativ al Germaniei si a introdus dictatura personala. De aici au pornit cele doua directii principale ale hitlerismului: eliminarea fortei economice, financiare si comerciale evreiesti de la influenta asupra conducerii treburilor Germaniei si recucerirea sau cucerirea pietelor pe care Germania le avusese sau le rivnea inainte de infringerea sa din primul razboi mondial. Miscarile sale economice si politice in Romania deceniului patru erau parte a acestui plan. Pe scena continentala, Hitler nu putea ajunge la aceste rezultate decit prin modificarea statutului Germaniei in sistemul european consemnat prin tratatele de la sfirsitul primului razboi mondial. De aici, revizionismul, dar si imaginea rezonabila ca interesele germane in Romania erau preponderent economice.

Germania nazista pe scena politica romaneasca. O analiza serioasa asupra interventiilor Germaniei naziste in politica interna a Romaniei in perioada 1933-1938 nu-si poate refuza un hohot de ris. Nazistii, prin Alfred Rosenberg, i-au contactat pe rind pe Stefan Tatarescu, fratele prim-ministrului, care era presedintele Partidului National Socialist Roman, omolog asadar al NSDAP-ului, apoi pe Octavian Goga, presedintele Partidului National Agrar si pe profesorul A.C. Cuza, presedintele L.A.N.C. Partidul lui Stefan Tatarescu avea 5 membri ("Ionel Matac, colonel Lupascu, Petrescu, fost magistrat, un gazetar, Bogdan, si persoana sefului'3'1). Asadar, partidul nazist din Romania si primul partid finantat si sprijinit de Hitler in tara noastra incapea intr-un taxi. Partidul agrarian al lui Goga se compunea, practic, din Goga insusi. Acesta a avut abilitatea sa se deplaseze in locurile unde se desfasurau greve sau mitinguri ocazionale, si, fiind imediat recunoscut si primit cu caldura, sa se fotografieze in fruntea unor multimi, fotografii pe care le trimitea presei nationaliste din Germania si Italia, cu explicatia ca multimea aceea este partidul lui. A.C. Cuza a ezitat mult timp sa se asocieze infiltrarilor germane in Romania, vazind cit sint de neserioase, si a refuzat sa faca o fuziune cu Goga, pentru ca acesta nu era antisemit, ci filosemit. in plus, secretarul general al L.A.N.C., fiul sau, Gheorghe Cuza, se opunea constituirii unei forte politice progermane fara un anumit pret. Primind de la germani 400 000 de lei ca sa-si construiasca o casa, Gheorghe Cuza renunta subit la toate rezervele sale si astfel, la 14 iulie 1935, apare pe scena politica romaneasca Partidul National Crestin, exponent al intereselor economice si politice germane. Folosind numele sau cu ecou istoric, A.C. Cuza a organizat o mare adunare la Cernauti, unde au participat aproximativ 100 000 de tarani, adusi acolo cu credinta ca fiul sau nepotul domnitorului Alexandru loan Cuza, nu se stia prea bine, a venit sa le dea pamint.

in ceea ce priveste Miscarea legionara, asa cum am mai aratat, Germania nu ii acorda nici un credit. Pentru a nu lasa dubii asupra acestei realitati, vom reproduce fragmetele semnificative ale corespondentei secrete dintre Legatia Germaniei la Bucuresti si Capitala Reichului. La 17 mai 1938, cind incepea procesul inscenat lui Corneliu Z. Codreanu, ministrul german la Bucuresti, Fabricius, transmitea Ministerului sau de Externe: "[Armand Calinescu, n.a.] vrea insa ca noi sa stim ca guvernul roman, apreciind faptul ca noi ne-am silit sa pastram o atitudine de extrema rezerva fata de Garda de Fier ( Zuriickhaltung Eisener G arde gegeniiber befleissingten), doreste sa evite tot ce ar putea implica intrucitva Germania in proces; in aceasta privinta se vegheaza in special asupra presei, in toate cercurile, aceasta chestiune este la ordinea zilei si se incearca sa se sondeze atitudinea noastra. Eu pastrez in continuare o rezerva deosebita (Ich bewahre weiter ausseordenliche Zuriickhaltung), desi Garda de Fier incearca sa il cistige pe ambasadorul italian si pe mine pentru o interventie'312. La aceasta telegrama, ajunsa in biroul sau pe 20 mai, ii raspunde pe 7 iunie 1938 secretarul de stat in Ministerul de Externe german, von Weizsacker:

"Secret. 207 Berlin, 7 iunie 1938

Curierul de astazi

Draga domnule Fabricius, 

La scrisoarea Dv. din 20 mai a.c. doresc a va raspunde ca noi nu numai ca aprobam rezerva Dvs. fata de Garda de Fier si fata de procesul - acum incheiat - contra lui Codreanu, dar o si consideram, in sensul politicii noastre externe, ca obligatorie. (Nu ne-am gindit niciodata sa intretinem oarecare relatii cu Garda de Fier - si nu o facem nici acum - ca pe aceasta cale sa influentam asupra desfasurarii evenimentelor din Romania). Dupa cum ati observat, nici presa noastra nu a mai manifestat nicidecum vreo simpatie deosebita pentru Codreanu si a sa Garda de Fier. Asemanarea ideologiilor nu ne poate permite sa iesim din aceasta rezerva si sa ne amestecam in treburile interne ale Romaniei.

Un amestec evident ar fi daca am vrea sa atragem atentia regelui ca din actiunea sa impotriva Garzii de Fier ar rezulta si pentru el primejdii. De aceea n-as vrea sa ma folosesc de printul de Hohenzollern in sensul propus de Dvs. De altfel - ca si dupa raportul Dvs. - avem impresia ca in Romania nu numai Garda de Fier formeaza un dig impotriva bolsevismului si respinge o legatura cu Rusia Sovietica; se pare ca si alte cercuri ar avea o atitudine asemanatoare in aceasta privinta.

Cu salutari prietenesti si Heil Hitler!

Al Dumneavoastra,

Teza sprijinului financiar si logistic al Germaniei naziste pentru Miscarea legionara condusa de Corneliu Z. Codreanu este zdruncinata din temelii de aceste dovezi. Chiar si un dusman inversunat al legionarilor, Eugen Cristescu, va evoca in procesul sau din 1946 legaturile subterane dintre nazisti si legionarii lui Codreanu, dar nu va fi in stare sa produca nici o dovada, intrebat de anchetator despre probe, el va face apel la legenda descoperirii de catre Armand Calinescu a unui document incriminator cu ocazia arestarii lui Codreanu din 1938. Dar in fata lui Fabricius, Armand Calinescu va recunoaste ca nu poseda nici o dovada.

Cronologia evenimentelor din 1938. Invadarea Austriei de catre Germania a parut pentru mai toate statele Societatii Natiunilor o agresiune, parte a planului expansionist al lui Hitler. Dincolo de considerentele de ordin personal ale austriacului Hitler, ocuparea Austriei din 12-13 martie avea un scop strategic precis: impiedicarea reconstituirii structurii austro-ungare sub control italian. Profitind de mobilizarea trupelor cehoslovace din 20 mai, ca o presiune venita din est in sprijinul manevrelor franceze din vest, Hitler va deschide problema sudetilor si va forta reglementarea internationala a crizei, intre 29 si 30 septembrie 1938 se perfecteaza Acordul de la Miinchen, prin care marile democratii cedeaza in privinta dreptului Germaniei de a ocupa regiunea sudeta dupa data de l octombrie, gest care distruge baza teoretica si strategica a Societatii Natiunilor. Din acest moment, constructia pe care se sprijineau garantiile de securitate si integritate teritoriala ale Romaniei se prabuseste. Regele Carol II va raspunde acestui dezastru cu o serie de vizite in capitalele europene importante, la Londra (15-18 noiembrie), la Paris (19-21 noiembrie) si in 24 noiembrie la Hitler. Rezultatul acestui demers a fost nul, Franta si Anglia aratindu-se foarte putin dispuse sa protejeze Romania si mai mult ferindu-se sa se angajeze in vreun fel pentru supravietuirea regimului de la Bucuresti, iar Hitler dovedindu-se foarte reticent la combinatiile politice ale regelui Carol. Ordinul de asasinare a lui Corneliu Z. Codreanu si a liderilor legionari, dat de Carol inca din trenul de intoarcere, dar executat de acolitii sai, Armand Calinescu si Gavrila Marinescu, numai dupa ce regele a ajuns la Sinaia, pentru ca responsabilitatea sa nu cada exclusiv asupra lor, 1-a pus in garda pe Adolf Hitler asupra pretului pe care trebuie sa-1 puna pe cuvintele suveranului roman. Simtind pericolul, luliu Maniu ii trimite lui Carol un lung memoriu prin care ii cere revenirea la sistemul democratic constitutional. Spre finalul acestuia, el va scrie: "Nu o schimbare de guvern se cere acum, ci o schimbare de regim radicala. Nu guvernele personale, ci natiunea insasi poate inca sa-si pastreze si sa-si gaseasca prieteni care s-o apere'314. A doua zi, la 16 decembrie 1938, Carol II isi va vedea visul cu ochii, infiintind Frontul Renasterii Nationale, partidul unic din Romania, cu pretentii de reprezentare nationala, dar, in realitate, o caricatura a corpului politic, si fata de democratie, dar si fata de fascism, pentru ca in Italia partidul lui Mussolini avea consistenta.

Cronologia evenimentelor din 1939. inceputul anului este marcat de moartea patriarhului Miron Cristea si de numirea ca prim-ministru a lui Armand Calinescu, omul de baza al statului terorist. Proiectat ca victima si mare personalitate in opinia publica de sub regimul comunist prin intermediul revistei Magazin Istoric, Armand Calinescu nu a fost decit instrumentul docil al dictaturii regale, cu nimic mai putin singeros decit Carol II. in lupta pentru putere, el nu s-a dat in laturi de la crima politica si de la abuzurile cele mai stridente in folosul camarilei, care, de altfel, il si crease ca lider politic. Ultimele cercetari legate de asasinarea sa, dupa ocuparea Cehoslovaciei de catre Germania (15 martie), semnarea Pactului Molotov-Ribbentrop (23 august) si declansarea razboiului (3 septembrie), conduc opiniile istoricilor catre ipoteza unei implicari minore a Germaniei. Carol II si Armand Calinescu indeplinisera toate conditiile Germaniei si, prin regimul dictatorial de represiune instaurat, controlau statul cu autoritate. Asasinarea lui Armand Calinescu trebuie vazuta ori prin prisma punerii in aplicare a programului de refugiere si protectie in Romania a evreilor din Germania, Cehoslovacia si Polonia, ori prin dorinta legionarilor de a razbuna asasinarea lui Codreanu si a celor 13 camarazi inchisi la Rimnicu Sarat, precum si torturarea altor membri ai Miscarii legionare, pe cind era ministru de Interne, sau asasinarea altor 19 (ultima cifra cunoscuta), sub aceleasi mandate. Carol II va schimba apoi alte trei guverne: generalului Gheorghe Argeseanu (21 septembrie) care avea misiunea de a extermina Miscarea legionara: vor fi asasinati in lagare, in localitatile de resedinta si in Bucuresti cel putin 252 de legionari, intre care si membrii ai elitei culturale. Apoi, guvernul Constantin Argetoianu (27 septembrie) si guvernul Gheorghe Tatarescu (24 noiembrie) in tentativa de a suplini rolul de "mina de forta' a dictaturii regale, cazuta prin disparitia lui Armand Calinescu. 

Solutia Ion Antonescu

inca inainte de prabusirea teritoriala din iunie-septembrie 1940, dar influentata direct de izbucnirea razboiului, problema nivelului de pregatire a Armatei Romaniei a ajuns in atentia marita a clasei politice si a grupurilor de influenta. Regel Carol II continua sa lanseze, propagandistic, imaginea unei armate puternice, deoarece era implicat direct in haosul din domeniul inzestrarii, si o dezbatere publica asupra crizei 1-ar fi incriminat transparent. Aici se afla miezul aversiunii aratate lui Ion Antonescu. Pe fondul crizei sistemului de aparare nationala, Romania dictaturii regale se afla intr-o situatie paradoxala: pe de o parte, juca politic alaturi de Franta si Anglia, principale furnizoare de echipament, armament si munitie, iar, pe de alta parte, actiona accelerat in raporturile economice cu Germania, incercind o inarmare din aceasta noua sursa. A face o astfel de schimbare de directie in plin razboi mondial este o aberatie, inarmarea si pregatirea unei armate pe un anumit tip de strategie, care sa tina cont de aliantele stabilite prin activitatea politicii externe, este un proces de lunga durata. EI produce si anumite grade de dependenta in domeniul inzestrarii militare. A brusca acest proces prin schimbarea profilului inzestrarii, supravietuind politic alaturi de Franta, dar inarmindu-se de la inamicul acesteia, a reprezentat o alta eroare de proportii a dictaturii regale. Preocuparea pentru situatia Armatei a devenit astfel o cursa a marilor intrebari fara raspuns.

Privind lumea romaneasca a anului 1940 cu ochiul critic de astazi observam ca ascensiunea lui Ion Antonescu la Putere a beneficiat de un complex de factori favorizanti, intre care - dind la o parte starea de fapt a dictaturii regale, falimentul partidelor si sa-si gaseasca prieteni care s-o apere'. A doua zi, la 16 decembrie 1938, Carol II isi va vedea visul cu ochii, infiintind Frontul Renasterii Nationale, partidul unic din Romania, cu pretentii de reprezentare nationala, dar, in realitate, o caricatura a corpului politic, si fata de democratie, dar si fata de fascism, pentru ca in Italia partidul lui Mussolini avea consistenta.

Cronologia evenimentelor din 1939. inceputul anului este marcat de moartea patriarhului Miron Cristea si de numirea ca prim-ministru a lui Armand Calinescu, omul de baza al statului terorist. Proiectat ca victima si mare personalitate in opinia publica de sub regimul comunist prin intermediul revistei Magazin Istoric, Armand Calinescu nu a fost decit instrumentul docil al dictaturii regale, cu nimic mai putin singeros decit Carol II. in lupta pentru putere, el nu s-a dat in laturi de la crima politica si de la abuzurile cele mai stridente in folosul camarilei, care, de altfel, il si crease ca lider politic. Ultimele cercetari legate de asasinarea sa, dupa ocuparea Cehoslovaciei de catre Germania (15 martie), semnarea Pactului Molotov-Ribbentrop (23 august) si declansarea razboiului (3 septembrie), conduc opiniile istoricilor catre ipoteza unei implicari minore a Germaniei. Carol II si Armand Calinescu indeplinisera toate conditiile Germaniei si, prin regimul dictatorial de represiune instaurat, controlau statul cu autoritate. Asasinarea lui Armand Calinescu trebuie vazuta ori prin prisma punerii in aplicare a programului de refugiere si protectie in Romania a evreilor din Germania, Cehoslovacia si Polonia, ori prin dorinta legionarilor de a razbuna asasinarea lui Codreanu si a celor 13 camarazi inchisi la Rimnicu Sarat, precum si torturarea altor membri ai Miscarii legionare, pe cind era ministru de Interne, sau asasinarea altor 19 (ultima cifra cunoscuta), sub aceleasi mandate. Carol II va schimba apoi alte trei guverne: generalului Gheorghe Argeseanu (21 septembrie) care avea misiunea de a extermina Miscarea legionara: vor fi asasinati in lagare, in localitatile de resedinta si in Bucuresti cel putin 252 de legionari, intre care si membrii ai elitei culturale. Apoi, guvernul Constantin Argetoianu (27 septembrie) si guvernul Gheorghe Tatarescu (24 noiembrie) in tentativa de a suplini rolul de "mina de forta' a dictaturii regale, cazuta prin disparitia lui Armand Calinescu.

Privind lumea romaneasca a anului 1940 cu ochiul critic de astazi observam ca ascensiunea lui Ion Antonescu la Putere a beneficiat de un complex de factori favorizanti, intre care - dind la o parte starea de fapt a dictaturii regale, falimentul partidelor si disparitia fizica a liderilor legionari - cel mai important se dovedeste a fi mixtura de sentimente dominante ale populatiei, intre abandonarea Interesului pentru sistemul democratic si teama de razboi. Desi s-a demonstrat prin numeroase opere istoriografice ca Romania era complet descoperita la exterior, trebuie spus ca ea era la fel de descoperita si la interior. Factorii de coeziune isi diminuasera intensitatea, iar idealul Romaniei Mari trecuse din faza proiectiei, prin faza entuziasmului, ajungind in faza inertiei. Niciodata spiritul fatalist nu a actionat mai acut ca in anul 1940. Situatia devenise foarte grea in timp. Doar citeva minti luminate si bine informate aveau o imagine bine actualizata asupra realitatii. Una dintre ele era a academicianului Radu R. Rosetti. Avansat general in 1924, el va deveni academician in 1934, avind avantajul de a pastra o legatura directa atit cu institutia militara, cit si cu elita culturala si stiintifica a tarii din calitate de "cel mai important cercetator al istoriei militare a poporului roman'315. Radu R. Rosetti a depasit insa cu mult aceasta calitate, fiind una dintre personalitatile solide, neimplicate politic si, mai ales, lucide ale momentului. Jurnalul sau ne ofera citeva detalii credibile ale framintarilor anului 1940. La 14 martie afla ca generalul Florea Tenescu, seful Statului-Major General, "n-are prestigiul necesar nici fata de comandantii de corp de armata, nici chiar fata de subalternii sai'316. A doua zi, intr-o discutie cu Victor Slavescu, fost ministru de Finante si sef al Departamentului inzestrarii Armatei, primeste alte citeva informatii interesante pentru analiza noastra de astazi: "Slavescu, caruia ii vorbesc de primejdia unei reduceri prea mari a efectivelor, mi-o justifica prin urmatoarele cauze: costul mare al tinerii sub drapel a atari efective, nevoia lucrului cimpului, marea reducere a efectivelor trupelor rusesti, unguresti si bulgaresti, la granitele noastre, imi spune ca in armata e un curent contra generalilor (losif) lacobici - foarte capabil - si Ilcus, pentru ca au fost ofiteri austro-ungari (ardeleni in armata austro-ungara). Nu crede ca Rusia sa ne atace'317. Secventa pune in lumina o situatie cu care Armata romana se va confrunta timp de multe decenii, pina in perioada 1995-2000, cind s-a constata ca principiul apararii nationale prin efective mari - adica pe criterii cantitative - nu mai este viabil si trebuie trecut la principiul fortelor reduse numeric, calitative si foarte mobile. Efectivele mari de infanterie erau prost dotate si inzestrate, consumau fonduri exagerate si se dovedeau greu de manevrat in relieful accidentat al tarii, folosirea lor in cimpie fiind si ea ineficienta in fata unei invazii produse de forte net superioare, ca cele ale URSS. Slavescu amintea si de "nevoia lucrului cimpului', zeci de mii de fii de tarani fiind scosi din circuitul agricol pentru exercitii si manevre la care, de multe ori, se foloseau pusti de lemn, in loc de arme adevarate, in ce priveste atitudinea fata de generalul losif lacobici, aici Victor Slavescu atingea un punct extrem de sensibil. Generalul de divizie losif lacobici avea o pregatire superioara in armele moderne si in operatiile razboiului din miscare, fusese comandantul Scoalei de inalt Comandament (care pregatea ofiterii superiori pentru functiile de inalta comanda), subsef al Marelui Stat-Major si secretar de stat in Ministerul Apararii. Superior ca pregatire lui Ion Antonescu, losif lacobici avea dezavantajul ca, spre deosebire de rezervistul antantofil abia intrat in politica, Germania miza pe el. Dominat de conceptii moderne si autor al primului tratat asupra Razboiului carelor de lupta, la competitie cu generalul german Erwin Rommel, generalul de divizie losif lacobici era marginalizat tocmai pentru ca se banuia, cu temei, ca este vizat de germani pentru un viitor rol. Generalul Ion Ilcus(u), desi nu atingea nivelul de pregatire al lui Ion Antonescu, fusese cadru didactic la Scoala de Razboi, iar in trecut fusese membru in Consiliul National Roman de la Viena si deputat al Marii Unirii. A afirma despre acest general ca este dubios, mai ales dupa ce fusese numit ministru al Apararii in 1939, era absurd, dar cu atit mai mult devenea interesant pentru Legatia germana de la Bucuresti. Din pacate pentru el, generalul Ilcus s-a compromis in cursul anului 1940, cind, din postura de ministru al Apararii, a adus elogii publice stridente, de ordin propagandistic, lui Carol II, si steaua lui a apus rapid. Destinul celor doi generali este important pentru a cauta sa descifram felul in care un general in rezerva si proantantist a ajuns sa fie nominalizat de Germania pentru conducerea statului roman, in timp ce Germania avea cu totul alte optiuni in zona militara.

in sfirsit, la 4 aprilie 1940, generalul Ion Antonescu ii face o vizita lui Radu R. Rosetti. Cu aceasta ocazie el prezinta academicianului urmatoarea stare a Armatei: "Armata e nepregatita; singura infanteria are armament bun si complet (afara de tunurile antitanc); fortificatiile pe frontul de Vest nu sunt ceva serios; colonelul Vasiliu e un teoretician; celelalte fortificatii sunt inexistente. Crede in izbinda anglo-francezilor. Dupa dinsul, nemtii au acum 181 de divizii si mai pregatesc 20; francezii ar avea 100, iar englezii n-au in Franta decit 16 divizii. La toamna, anglo-fran-cezii vor avea o covirsitoare superioritate aeriana. Se intreaba ce vrea Mussolini? Ce vor rusii'? Situatia interna de la noi il ingrijoreaza, mai ales ca ea corespunde cu o criza externa pentru noi'31. Viziunea generalului Ion Antonescu despre razboi suporta o observatie de fond: el vedea finalul conflictului prin prisma raportului intre numarul de divizii pe care le aveau cele doua tabere si estima ca anglo-francezii vor detine in toamna anului 1940 o superioritate aeriana covirsitoare. Este ingrijorator sa constatam ca imaginea "celui mai capabil general al tarii' despre realitatile razboiului era complet falsa. Franta si Anglia nu au putut forma o alianta militara unitara si, la numai doua luni de la aprecierile lui Antonescu, se va produce dezastrul de la Dunkerque (4 iunie 1940), diviziile britanice parasind continentul intr-una dintre cele mai tragice retrageri din istoria lor militara, lipsite complet de aparare aeriana si decimate pe litoral si pe mare in timp ce se refugiau in barci de pescari. Cit despre superioritatea aviatiei franceze in toamna anului 1940, nici nu se poate comenta.

La 7 aprilie, Rosetti este vizitat de generalul Ilie Steflea. Acesta ii confirma a serie de informatii: "Tenescu nu e la inaltimea situati unii, dar ce socoteste el ca ar fi culmea nenorocirei ar fi daca s-ar amesteca cel de sus [adica regele], cum s-a amestecat in martie 1939, impunind plasari si deplasari de batalioane. Socoteste pe D. Motas ca foarte bun, tot buni, Florescu si lacobici; Ilasievici, foarte slab. Ca si mine, crede ca singurul pregatit pentru postul de sef de stat-major general sau de comandant de capetenie este I. Antonescu, cu toate anume defecte. Spune ca cauta (sic!) a face sa intre in convingerera tuturor ca oricine da inapoi fara ordinul comandantului de capetenie, trebuieste impuscat'319. Asprimea deciziei din finalul acestui citat isi avea ratiunea in una din problemele generalului Antonescu si anume punerea la indoiala a autoritatii sale de catre multi generali. Unul dintre putinii oameni care-i erau apropiati sufleteste si pe care il va trimite in postul cheie de la Berlin, generalul Ion Gheorghe, identifica cu precizie profilul omului care avea sa devina in citeva luni Conducatorul statului: "Generalul Antonescu credea sincer in rolul si chemarea sa istorica. Este lesne de inteles ca ambitia sa era corespunzator de mare. Sentimentul propriei sale valori era justificat, chiar daca nu atit in privinta intelectuala, cit mai mult in privinta morala si dinamica, inca din tinerete Antonescu era plin de un dispret aproape suveran pentru conducatorii militari si politici de atunci. Fara indoiala ca el s-a ridicat cu mult deasupra slabiciunilor acelora. Antonescu a fost un fenomen incontestabil aparut in mijlocul unei societati al carei caracter consta, de fapt, in lipsa sa de caracter'320. Este tot mai evident - pe baza marturiilor tot mai numeroase - ca generalul Ion Antonescu se impunea mai degraba prin caracter si prin taria cu care rezistase coruptiei din Armata si din societate. Militarii care il cunosteau si oamenii politici care ii sprijinisera cariera tindeau sa-i recunoasca sau sa-i exagereze meritele militare, dar si sa recunoasca propria lor neputinta, in culmea dezastrului politic si teritorial al tarii, Ion Antonescu se vedea si era drept, iar pozitia sa era a celui care avusese dreptate, in fata unei crize majore si extrem de periculoase, tot mai multi actori ai scenei socio-politice romanesti inclinau sa vada in personalitatea generalului Ion Antonescu o solutie pentru restabilirea ordinii, disciplinei si fortei combatante a Armatei, precum si un posibil instrument politic. Cel putin din perspectiva vointei unite a celor doua partide mari, PNL si PNT, generalul Ion Antonescu parea solutia de forta pentru atingerea obiectivului pe care ele nu reusisera sa-1 indeplineasca pe cale politica: indepartarea regelui sperjur Carol II. Ei nu au incetat sa vada in el, deficiente conditione, pe generalul care sa-1 rastoarne pe Carol II, sa preia conducerea Armatei pentru a o aduce in stare de lupta si care sa le ofere lor puterea politica, astfel incit tot ei sa readuca tara la regimul parlamentar democratic din trecut. Cum generalul lacobici, cel mai capabil militar al momentului, era filogerman, grupul de presiune politica liberalo-taranist nu putea miza pe el. in schimb, "omul lor' era antantofil. Proiectele diferite ale partidelor politice din Romania si ale Germaniei in Romania nu erau decit prelungiri ale unor proiectii total diferite pe solul rascolit al tarii, expresii ale distantei de la fictiune la realism, simboluri ale unui conflict de interese - nationale si, respectiv, internationale - in care Ion Antonescu figura pentru ambele parti ca simplu instrument.

Din aceste perspective, informatiile continute in jurnalul lui loan Hudita, secretar general adjunct al PNT si urmas desemnat al lui luliu Maniu, vin sa intregeasca reconstituirea miscarilor politice ale lui Ion Antonescu din anul decisiv 1940, miscari asupra carora nu avem prea multe date. in prima saptamina a lunii februarie 1940, are loc o intilnire intre luliu Maniu si generalul Ion Antonescu. "Acesta [Antonescu, n.a.] continua sa creada ca foarte curind se va limpezi situatia lui Carol, fie ca va abdica de buna voie, fie ca va fi silit, intrebat de Maniu pe ce se bazeaza convingerea lui, Antonescu i-a spus «ca stie precis ca Germania nu e dispusa sa colaboreze cu el si ca acest lucru va deveni public foarte curind».'321 Maniu a banuit, cu temei, ca sursa acestei informatii era ministrul german la Bucuresti, Fabricius, dar nu a pus prea mare pret pe ea, pentru ca il considera pe Ion Antonescu cam fanfaron. La 13 februarie, cu ocazia unei informari asupra intrevederii Maniu-Antonescu, Ionel Pop, alt lider PNT si nepot al lui Maniu, avea sa declare: "in orice caz, asa cum este, nestatornic, trasnit si cam laudaros, pe altul mai bun decit Antonescu noi nu avem. El se bucura in armata de reputatia unui bun militar si a unui om integru. Noi trebuie sa-1 cultivam si sa nu scapam nici o vorba rea despre el, care ar putea ajunge la urechile lui. Pentru un trasnit si un ticalos ca regele Carol, noi avem nevoie de unul si mai trasnit ca el, pentru a ne scapa de dinsul'322. Cu aceeasi ocazie, s-a aflat ca pe 11 februarie, la scurt timp dupa intrevederea cu generalul, Maniu i-a solicitat lui Dinu Bratianu "daca el n-ar putea gasi printre militarii superiori o persoana mai potrivita decit acesta'. Sunt citeva concluzii de tras din aceste marturii:

La inceputul anului 1940, desi inca ofiter activ al Armatei, generalul Ion Antonescu avea contacte secrete, neoficiale, dar si ilegale cu seful Legatiei Germaniei la Bucuresti, inca nu stim daca aceste contacte se facusera printr-o intilnire directa sau daca fusesera mediate de Veturia Goga, de Mihai Antonescu sau de altcineva.

Ce stim cert este ca a avut cel putin o intilnire la fel de secreta, neoficiala si ilegala cu luliu Maniu in care i-a incredintat - cu scop politic - informatia obtinuta de la Fabricius.

La aceasta data, februarie 1940, luliu Maniu nu vedea solutia Antonescu, motiv pentru care a apelat la "patronul' politic al generalului, seful Partidului National Liberal, Dinu Bratianu, sa gaseasca pe altcineva.

inca de la inceputul acestui an, Partidul National Taranesc ajunsese la concluzia ca regele Carol II trebuia detronat prin forta si era in cautarea unei solutii, fie printr-o mare manifestatie populara, fie printr-o actiune din Armata. La acest plan, conducerea partidului hotareste sa mentina in proiect relatiile cu generalul Antonescu.

Dupa o tentativa esuata de a-i contacta pe sovietici prin intermediul comunistilor Lucretiu Patrascanu si P. Constantinescu-Iasi -unul dintre ei a informat Siguranta - liderii taranisti vor incerca sa foloseasca, intr-un fel destul de vag, trecerea lui Ion Mihalache in Frontul Renasterii Nationale, partidul unic al lui Carol, pentru a determina o revenire la Constitutia din 1923 si o aducere a PNT-ului la putere, situatie in care renuntau la conditia abdicarii regelui. Maniu era insa cel mai sceptic, dar si cel mai hotarit sa rastoarne de pe Tron propria sa creatura, in sedinta Biroului Politic din 9 martie 1940, luliu Maniu va da un contur si mai clar nivelului relatiei cu generalul Ion Antonescu: "Am crezut un timp ca generalul Antonescu va intreprinde ceva cu ajutorul Armatei, in rindul careia se bucura de un anumit prestigiu. L-am rugat, 1-am indemnat, i-am asigurat tot sprijinul meu. N-a facut nimic, pentru ca e neserios, ambitios si nestatornic in idei'323. Aici, opinia lui Maniu este cumva discutabila, dar numai din perspectiva istorica si din punct de vedere al principiilor democratice pe care le apara. Ca general al Armatei romane, Ion Antonescu nu putea da un puci, adica o lovitura de stat militara, pentru ca ar fi incalcat toate credintele carora Antonescu le era supus. Asa cum il stim, a da o lovitura militara, chiar daca aceasta ar fi vizat inlaturarea unui rege ticalos, era peste puterile lui si imporiva conceptei fundamentale despre viata si onoare. Dezvaluirea informatiei ca luliu Maniu i-a cerut sa faca un puci, vine inca o data, si mai mult, sa sublinieze ca Antonescu a actionat in 6 septembrie 1940 ca civil si om politic, avind in spate o baza politica: interna, prin sprijinul PNT si PNL, si externa, prin sprijinul Germaniei. Dar pina acolo, mai este. Pe noi ne intereseaza in ce context a ajuns tocmai el sa uneasca aceste interese, atit de divergente la inceputul anului si atit de convergente in septembrie.

La sfirsitul lunii mai, luliu Maniu isi va informa colegii de partid ca "la Palat se pregateste o alta formula de guvern, prezidat de un om acceptat de Fabricius, ca Prezan, Vaida, Gigurtu sau chiar generalul Antonescu. Acesta a fost intrebat, chiar ieri dimineata [23 mai 1940, n.a.], daca ar putea forma un guvern in care sa intre si citiva legionari, bineinteles, daca este agreat de Fabricius'324. Doua zile mai tirziu, prin intermediul informatorilor sai, printul Nicolae sau Alice Sturdza, Maniu afla ca "formula Antonescu a cazut ieri la prinz din cauza opozitiei lui Fabricius'. in aceeasi zi, seful PNT-ului se va intilni cu Antonescu acasa la Alice Sturdza. La prima vedere, am fi tentati sa credem ca respingerea candidaturii lui Antonescu la functia de prim-ministru de catre Fabricius era dictata de filoantatismul generalului. Suntem insa lamuriti tot de Hudita, in insemnarea din 29 mai, ca intelegerea din acest stadiu intre Antonescu si Fabricius a cazut din cauza faptului ca Germania nu garanta granita de Est a tarii. Nici nu avea cum, deoarece semnase Protocolul secret aditional al Pactului Ribbentrop-Molotov.

in acest moment, atit liderii PNT, cit si Antonescu, la fel ca si regele Carol II au avut convingerea ca Acordul semnat la 23 august 1939 intre URSS si Germania nazista continea si o prevedere secreta pentru ocuparea Basarabiei de catre sovietici.

Faptul arunca o lumina decisiva asupra comediei jucate de Carol II in Consiliul de Coroana care a cedat provinciile de Est ale tarii, in acelasi context, cunoscind din timp realitatea, Ion Antonescu nu putea accepta preluarea unui guvern care sa cedeze in fata agresiunii sovietice, in complexitatea si intortocherea gindirii sale, Antonescu vedea totusi clar ca solutia cautata de Carol si Fabricius impreuna, prin cooptarea legionarilor lui Horia Sima la guvern, era o formula progermana, care sa inghita fara nici o reactie pierderile teritoriale in favoarea URSS, dar sa mentina influenta germana la conducerea statului, in fond, trebuie sa-si fi pus o intrebare elementara: ce vine dupa? ce se va intimpla cu guvernul si cu Romania dupa o astfel de cadere? in nici un caz el nu putea supravietui. De aceea, Antonescu va cauta in urmatoarele luni o si mai mare apropiere si colaborare cu partidele mari. in lunile dinaintea loviturii sale de stat, Ion Antonescu se va gasi in fata unor alternative politice destul de subtiri. Pe de o parte, legaturile sale principale cu liberalii se vor dovedi inutile, dualitatea Tatarescu-Dinu Bratianu slabind prestigiul partidului si unitatea sa de actiune. Poate din acest motiv, PNL intra in aceasta perioada intr-o stare de letargie si, in buna masura, la remorca lui Maniu. Pe de alta parte, toate insemnarile apropiatilor lui luliu Maniu demonstreaza ca acesta avea o parere foarte proasta despre general si nu miza pe el. Dupa pierderea Basarabiei si a nordului Bucovinei, mai multi lideri politici, intre care si Maniu, au solicitat pe 3 iulie 1940 o audienta la rege. Politicienii i-au cerut lui Carol sa nu renunte la garantiile franco-britanice, mobilizarea generala, masarea trupelor la granita cu Ungaria si revenirea la sistemul democratic parlamentar. Carol II i-a refuzat categoric, hotarit sa mearga pina la capat pe cartea Germaniei. Furios pe suveran, Maniu le va spune colegilor sai de partid: "Rasturnarea acestui nemernic de pe Tron n-o poate face decit un general, sprijinit de o unitate militara si acest general nu-1 vad'. Atunci, Nicolae Lupu a pronuntat numele generalului Antonescu. "E un om neserios - a replicat atunci luliu Maniu - foarte ambitios si mie nu-mi inspira incredere; in timpul din urma, am impresia ca el si-a facut unele relatii printre legionari si ca s-a vazut cu Fabricius in citeva rinduri.'

Interventia partidelor era tardiva. De la 27 iunie, Basarabia si nordul Bucovinei erau ocupate de URSS printr-o agresiune militara la care Romania nu a raspuns, regele Carol II si citiva politicieni din Consiliul de Coroana tradindu-si tara. Spre deosebire de liderii partidelor politice, generalul Ion Antonescu actionase deja. El i-a cerut regelui, inca de la sfirsitul lunii iunie, o audienta cu intentia de a-i depune un memoriu de protest. Nu a reusit sa-1 termine, atunci cind evenimentele i-au luat-o inainte si s-a produs pierderea teritoriala din Est. Audienta a fost fixata pentru dimineata de l iulie, dar, venind la Palat, Antonescu a fost chestionat, conform protocolului, asupra continutului audientei de catre Emest Urdareanu. Exasperat, generalul va pleca strigind: "Tara se prabuseste si dv. va tineti de protocol!' Aflind, Carol II il cheama inapoi in dupa-amiaza aceleiasi zile. El va nota in jurnalul sau: "Dupa declaratii de devotament si asigurarea ca nu are nici o legatura cu legionarii imi spune ca tara este in pragul dezastrului, ca armata este complet demoralizata si dezorganizata si ca trebuie rapid facut ceva spre a pune lucrurile in mina. Cam in alte cuvinte, doreste sa se faca un guvern cu el si cu batrinii'326. Ceea ce se dovedeste interesant in dialogul dintre suveran si general, dincolo de dramatismul situatiei, este ca, la o prezentare din partea lui Carol a conditiilor in care s-a produs cedarea Basarabiei, Ion Antonescu accepta ideea cedarii, dar opineaza ca trebuia procedat altfel: "Majestate, trebuia, cel putin, sa se puna conditii ca cedarea sa se faca in termen mai lung, in 20 de zile, de exemplu, in loc de patru, adica in ordine, cu socoteala, in asa fel incit nici moralul armatei sa nu sufere, nici pierderi mari de materiale sa nu avem'327. Ne intrebam cu justificata surprindere ce anume 1-a facut pe generalul patriot sa fie atit de conciliant in fata acestei catastrofe'? Un posibil raspuns ar fi dezvaluirea de catre Carol II a presiunilor exercitate de Legatia germana de la Bucuresti, sursa si a sprijinului acordat lui. intr-un volum aparut recent, doi istorici il indica pe Ion Antonescu drept negociator in Italia al cedarii catre Ungaria a unei fisii din teritoriul Transilvaniei, dar probabil ca este o confuzie a autorilor cu fostul ministru de Externe, Victor Antonescu.

Pentru a intelege cit mai bine ca cedarea teritoriilor din 1940 a reprezentat un act de inalta tradare, ne vom opri cu analiza asupra unui aspect aparent tehnic, dar nu mai putin important. In acest loc se deschide posibilitatea studierii unei motivatii mult mai serioase si credibile a conflictului Ion Antonescu-Carol II. Este vorba despre un secret de stat, care ii unise in trecut pe cei doi, dar fusese si cauza despartirii lor. in urma cu aproape un deceniu, in 1993, doi ofiteri superiori ai Armatei romane publicau la Editura Academiei de inalte Studii Militare un volum dedicat carierei militare a maresalului. Tirajul redus si absenta unei difuzari publice au facut ca informatii si comentarii interesante sa nu ajunga la cititor si sa nu fie folosite de istorici. Generalul Mircea Agapie si capitanul de rangul l Jipa Rotaru arata ca, in afara planificarii curente a apararii pentru anul 1934, generalul Ion Antonescu, sef al Marelui Stat-Major in acel moment, intocmise si un plan suplimentar de aparare, codificat "Bogdan', "in esenta, acesta lua in considerare o actiune contra Ungariei (in eventualitatea declansarii de catre aceasta a unei agresiuni) in cadrul conventiilor militare in vigoare si presupunea o siguranta oarecare de neutralitate pe celelalte fronturi.'32 Ion Antonescu punea problema ca, in cazul unui atac al Ungariei la granita de vest, Romania sa-si asigure prin diplomatie neutralitatea la celelalte granite pentru a putea declansa o operatie de contraofensiva, cu ducerea luptelor pe teritoriul ungar si ocuparea Budapestei330. Pentru operationalizarea acestui plan, Marele Stat-Major a elaborat Directiva nr. l a Armatei de Vest si Instructiunile privitoare la intrarea in dispozitiv a acesteia, precum si planul de dotare a trupelor. Mai mult decit atit, generalul Ion Antonescu a condus Conferinta de la Bucuresti a Statelor-Majore ale tarilor din Mica intelegere, unde s-a convenit intocmirea proiectului de operatii nr. 4 C.G., unde C.G. insemna "conflict generalizat'. El pornea de la premisa "ca Ungaria constituia in strategia Germaniei fasciste (sic!) un stat-satelit ce putea fi intrebuintat pentru a lovi din spate (pe) oricare dintre tarile Micii intelegeri la momentul considerat a fi oportun, pentru dezlantuirea unei agresiuni a celui de-al treilea Reich in estul si sud-estul Europei'331. Toate conducerile armatelor statelor Micii intelegeri vedeau in Ungaria pionul expansiunii germane in Europa centrala si estica si distrugerea acestui focar agresiv devenea un obiectiv comun. Planul pornea de la presupunerea ca Ungaria va ataca din spate Cehoslovacia sau Iugoslavia in momentul unei invazii germane asupra acestor tari, rolul Romaniei fiind acela de a zdrobi rapid Ungaria ih timp ce fortele acesteia sunt angajate in agresiunea asupra Cehoslavaciei sau Iugoslaviei. Armata de Transilvania a Romaniei a avut intotdeauna capacitatea de a conduce singura lupta pina la Budapesta, beneficiind doar de sprijin logistic de la Bucuresti. Atit Ungaria, cit si Germania au cunoscut acest plan si de aceea Hitler a cautat sa nu implice armata lui Horthy in invaziile sale din Centrul Europei, cu toate ca Horthy a insistat mereu sa intervina, si chiar a facut-o, pentru a-si asigura preluarea unor teritorii straine de la vecini. Partea si mai interesanta a proiectelor de aparare ale lui Ion Antonescu este aceea in care observam ca nici chiar el nu punea mare pret pe eficacitatea apararii comune. De aceea, pentru Planul de campanie pe 1935 el a prevazut si situatia in care Romania trebuie sa se apere singura impotriva atacului simultan pe trei directii strategice - dinspre Ungaria, dinspre URSS si dinspre Bulgaria. Au fost prevazute trei situatii: 1. Acoperirea granitelor de sud si vest si ducerea luptei contra URSS (Planul "Mircea'). 2. Acoperirea granitelor de sud si est si ducerea luptei contra Ungariei (Planul "Mihai'), la care se adauga Planul "Basarab', care proiecta ocuparea Ungariei, in cazul in care la celelalte frontiere nu exista pericolul de conflict. 3. Acoperirea granitelor de est si vest si ducerea luptei cu Bulgaria (Planul "Rares')332- in plus, planul cel mai important elaborat de generalul Ion Antonescu rezolva, pe hirtie, situatia cea mai grea: rezistenta statului roman la o agresiune venita simultan din partea URSS, Ungariei si Bulgariei. Acest plan, numit "Traian', era cel care trebuia folosit in 1940. Carol II stia de el. Pentru asta se deplasa foarte des in 1934 la Marele-Stat Major, unde Ion Antonescu ii facea prezentari detaliate ale planurilor de operatii. Dupa intocmirea tuturor acestor planuri de aparare, Antonescu a descris si nevoile de dotare ale Armatei pentru a putea asigura in practica apararea tarii. Aici s-a lovit de afacerile regelui si a intervenit ruperea brusca a relatiilor intre Carol II si seful Marelui Stat-Major. Pentru acelasi motiv, Ion Antonescu era indreptatit sa considere atitudinea regelui Carol II in 1940 drept inalta tradare, stiind bine amindoi ca se putea rezista contra agresiunii sovietice. Ajutat de un alt tradator, generalul Florea Tenescu, Carol II a jucat comedia Consiliului de Coroana.

Acest secret de stat, daca nu-1 stiau doar Antonescu si regele, oricum il stiau foarte putini. De aceea, discutia din timpul audientei din 1940 trebuie sa fi fost extrem de violenta. Ion Antonescu nu era omul care sa se lanseze in aventuri, astfel ca, in acele momente, centrul de greutate al demersurilor facute de Antonescu s-a gasit in cererea de a i se incredinta guvernul. Acum exista si o ratiune pentru acest demers extravagant: punerea in aplicare a planurilor de aparare a tarii intocmite de el, astfel incit sa nu se produca alte cedari de teritorii. Cum vom vedea mai jos, acest demers lumineaza o serie de marturii pe care le avem si nu le explicam pina acum decit prin ostilitatea sau frica lui Carol II fata de Ion Antonescu. Cunoasteam acum ca Antonescu scrisese initial un memoriu, pe care nu 1-a terminat, si ca a inaintat regelui o scrisoare - asadar, un alt document decit memoriul - care sugera un singur lucru: predarea puterii executive in mina sa. "Acum trebuie sa ne intrebam: ce facem?; si avem datoria sa stringem rindurile. Abandonam totul si ne rafuim intre noi'? ori incercam chiar si imposibilul? Aceasta trebuie sa facem; opera va fi grea, dar nu imposibila. Trebuie sa o incercam. []. in fata catastrofei, am uitat totul. Sunt gata sa-mi dau concursul, dar la atitudine cinstita, trebuie sa mi se raspunda cu atitudine cinstita. Nu ma voi razbuna si nu voi razbuna pe nimeni. Voi incerca numai sa salvez ce mai este cu putinta de salvat din Coroana, din ordine si din granite'3 Asadar, daca memoriul neterminat era un protest, scrisoarea era, de fapt, o cerere. Ea se intemeia pe angajamentul lui Ion Antonescu de a apara granitele de vest si sud, impotriva unui atac militar care sa sprijine pretentiile teritoriale ale Ungariei si Bulgariei. Cererea de incredintare a guvernului avea drept scop apararea militara a Transilvaniei si Cadrilaterului.

Textul cererii ne obliga la citeva concluzii nuantate, care se desprind prin logica de imaginea propagandistica in care Antonescu este prezentat ca adversarul intransigent al regelui, ca acuzatorul nedispus la concesii. Cel putin pentru inceputul lunii iulie, Ion Antonescu nu arata intentia de detronare a lui Carol II si, in al doilea rind, nu pare a juca pe cartile partidelor politice, ci pe cartea sa. Pare mai degraba convins ca a venit momentul lui. El da asigurari de devotament fata de rege si arunca vina pe "fortele oculte' din anturajul sau, apel transparent la rolul nefast jucat de camarila in prabusirea tarii. De altfel, in mai toate demersurile sale la suveran, Ion Antonescu va incepe prin a prezenta istoricul prabusirii si va continua prin a-i arata regelui ca 1-a prevenit in numeroase ocazii. De altfel, conform relatarii lui Antonescu, ultima audienta s-a terminat cu urmatorul schimb de replici: "(Carol): Ai fost intotdeauna foarte brutal cu mine! (Antonescu): Poate brutal, da, Majestate, dar intotdeauna loial si sincer'. Desi scena a fost ridiculizata de unii autori, datorita patetismului desuet si izului de ridicol pe care il degaja, regasim in aceasta scurta secventa de dialog si comportamentul feminin al regelui - invocat de Argetoianu si Pamfil Seicaru in amintirile lor - si fanfaronada generalului Antonescu, evocata de mai toti cei care 1-au cunoscut. Ne putem insa imagina, fara sa fabulam prea mult, ca Antonescu 1-a acuzat "brutal' de inalta tradare de tara. Iesirea lui Antonescu, in care putem vedea si rezultatul combinatiei sale politice cu partidele, nu putea avea alt rezultat decit o dare afara din Armata a generalului. Cu toate asigurarile de loialitate, decizia de arestare si izolare a lui Ion Antonescu la manastirea Bistrita a fost luata de Carol II dupa ce s-a convins sau a fost convins de anturaj ca, dincolo de cererea personala de a i se incredinta guvernul, generalul este exponentul fortelor politice interne si externe care ii puneau in pericol Tronul. Ion Antonescu ne da solutia exacta a motivului pedepsirii sale de catre rege cu atita violenta. Dupa primirea mandatului, omul de incredere al lui Antonescu, Riosanu -infiltrat de general in rindurile legionarilor - ii va cere sa se intilneasca in ascuns cu Horia Sima. intilnirea a avut loc intr-o casa conspirativa, pe care Antonescu nu o cunostea, si a fost dominata de un dialog identic celui purtat in trecut cu Codreanu: generalul ii cerea sa nu mai agite apele, pentru ca nu e pregatit sa ia puterea, iar Horia Sima ii raspundea: "Dvs. aveti sa fiti', in final, Horia Sima isi va informa legatura sa superioara informativa, pe Moruzov, asupra acestei intrevederi, "turnindu-1' practic pe general la regele Carol. Suveranul a crezut atunci ca nu este vorba doar de salvarea statului, ci si de detronarea lui. Acesta ar fi motivul real al sanctiunii.

Oricum, este de subliniat ca in tot acest demers complicat, Ion Antonescu s-a comportat ca un om politic cu putina experienta. Nefiind versat si ticalos, a pus interesul statului deasupra aspiratiilor personale, ceea ce 1-a facut vulnerabil in fata lui Carol. Pe de alta parte, este incontestabil ca, desi nu condusese niciodata o unitate militara in lupta - cum am aratat in detaliu in cartea mea Armata, maresalul si evreii - Ion Antonescu era un as al planificarii pe harta a operatiilor militare de anvergura, ceea ce nu-i diminueaza cu nimic valoarea. Acesti oameni se numesc strategi.

Aici, analiza situatiei de criza care a dus la lovitura de stat din 2-14 septembrie 1940 trebuie sa reintre in planul cronologic. Audienta generalului Ion Antonescu a avut loc la l iulie si nu a avut consecinte imediate, regele parind a ignora solicitarile patetice ale militarului. Dupa doua zile insa, la 3 iulie, asa cum am aratat, primeste cererea de audienta a liderilor partidelor politice. Ea trebuie sa fi avut legatura cu decizia regelui din acea dimineata de a forma un guvern Gigurtu impreuna cu legionarii. Invitati la Palat, politicienii sunt rugati sa astepte, suveranul intretinindu-se cu seful Legatiei germane la Bucuresti, Wilhelm Fabricius. Motivul aminarii intilnirii cu politicienii era dublu: aflarea pozitiei Germaniei fata de intentia numirii noului guvern si credinta regelui ca liderii partidelor au venit pentru a-i acorda sprijinul, in acel moment de criza grava, prin acceptarea formarii unui guvern de uniune nationala, tot sub conducerea lui Gigurtu si cu legionarii in solutie. Cind a iesit din intilnirea cu Fabricius, Carol, "rosu si congestionat', va avea parte de un nou soc, liderii partidelor facindu-i un aspru rechizitoriu. Nici vorba sa-si stringa rindurile cu el si cu Gigurtu, cum propusese mai devreme Antonescu. Pe acest fond tensionat, Carol II va ordona cenzurarea actiunilor publice ale liderilor politici si retinerea generalului Ion Antonescu in domiciliu fortat, atunci cind afla ca a avut o intrevedere secreta cu Horia Sima. Nu stim in ce masura Antonescu a vorbit acolo despre detronarea regelui sau Sima a pus ceva de la el, ca orice informator patentat. Aici, conform marturiei valoroase a Sabinei Cantacuzino, s-a produs un decalaj in timp, fata de amintirea clasica a incidentului. Conform fiicei lui Ion C. Bratianu, generalul Antonescu a fost mai intii consemnat la domiciliul sau din Predeal, in ziua de 4 iulie 1940. Ea ne informeaza ca la 4 iulie Dinu Bratianu a protestat la Ministerul de Interne: "Mai va atrag luare-a-minte asupra gresealei de a aresta pe generalul Antonescu, ofiterul nostru de frunte, in imprejurarile de fata. Ii creati o aureola si revoltati intreaga Armata'334. Presedintele PNL vedea lucid situatia, decizia regelui Carol II de a-1 ostraciza pe nervosul general aducind personalitatea lui in pozitia de principal opozant, fara ca acest lucru sa se fi conturat in planul realitatii. Amanuntele acelor zile de la inceputul lunii iulie arata ca miscarile regelui au fost, pe rind: respingerea demersului partidelor politice (3 iulie), formarea guvernului Ion Gigurtu (3 iulie, dupa-amiaza), retinerea generalului Ion Antonescu in domiciliu fortat la vila sa de la Predeal (4 iulie), arestarea si deportarea la manastirea Bistrita, jud. Vilcea (9 iulie, dimineata) si trecerea sa in rezerva (12 iulie).

Scena arestarii lui Antonescu este relatata de Sabina Cantacuzino cu dramatism: "La 9 iulie, la Predeal, orele 6, generalul Antonescu este vizitat de procuror si pretor ca sa-1 aresteze. Le cere mandatul de arestare; raspund ca dupa noua legislatie nu se mai da mandat, ci numai ordin. Refuza a se supune si se retrage pentru a-si face toaleta. Peste o ora coboara si gaseste un ofiter si 4 jandarmi, care reprezentau forta armata destinata sa execute ordinul ministrului. Se urca - nu cum fusese invitat in auto-ul jandarmilor, de teama unui asasinat - ci intr-al procurorului si pornesc urmati de auto-ul lui cu doamna Antonescu si Mihai Antonescu, aflat la Predeal, si de un auto cu servitoarele. La Sinaia, cortegiul oficial se opreste si le face semn sa treaca inainte. Se supuse, dar cind se uita inapoi, cele doua auto-uri nu se mai vedeau'335. Generalul fusese rapit. Speriati, Maria Antonescu si Mihai Antonescu se grabesc spre Bucuresti, pentru a-1 alerta pe prim-ministrul Gigurtu, prieten cu Antonescu. Acesta nu stia nimic de arestarea generalului, se intereseaza si afla ca arestarea se facuse "din inalt ordin direct', in acest loc, mai multe surse vorbesc despre intentia lui Carol II de a-1 asasina pe Ion Antonescu. Cunoscind caracterul sanguinar al regelui si antecedentele sale criminale - I.G. Duca; conducerea legionara in frunte cu Comeliu Z. Codreanu; sutele de legionari asasinati dupa eliminarea Capitanului; alte sute de legionari asasinati dupa disparitia lui Armand Calinescu; banuiala ca din ordinul sau a fost otravit Nae lonescu - apropiatii lui Antonescu au incercat sa faca o cit mai mare agitatie in jurul incidentului. Mihai Antonescu 1-a contactat pe prim-consilierul Legatiei germane, Gerhard Stelzer: "El m-a rugat, m-a implorat chiar, sa intervin in numele reprezentantei germane la rege in favoarea generalului arestat, deoarece acesta, prezentat de Mihai Antonescu ca «singura speranta a natiunii romane», era in pericol de a fi lichidat. Mihai Antonescu era adinc miscat, in timp ce adresa aceasta rugaminte, repetind mereu ca numai generalul Antonescu ar fi fost in stare sa salveze Romania si s-o conduca in strinsa alianta cu Germania. Ca motiv al arestarii el invoca faptul ca generalul era considerat de rege ca fiind cel mai de temut adversar politic'336. La acea data, 4 iulie 1940, Legatia germana traia satisfactia numirii guvernului filogerman Gigurtu si relatia sa cu regele Carol II nu cunostea un conflict deschis. Prim-consilierul Stelzer s-a aratat destul de rezervat fata de cererea lui Minai Antonescu, dar a hotarit sa-1 informeze pe Fabricius asupra cazului. Seful Legatiei 1-a sunat pe maresalul Palatului, Ernest Urdareanu, si s-a interesat, cu titlu privat, ce se intimpla cu generalul Antonescu. Carol II face o criza, dar le comunica germanilor ca viata lui Antonescu nu este in pericol, Prim-consi-lierul Stelzer a ramas convins ca tentativa de asasinare a generalului a fost reala: "Forma in care a fost facuta aceasta comunicare ducea la concluzia ca banuiala generalului ca va fi lichidat a fost de la inceput justificata'337. Alti apropiati ai lui Ion Antonescu au actionat iii alte locuri: "in timp ce Mihai Antonescu se adresa ministrului plenipotentiar Fabricius, Mircea Cancicov, fostul ministru al economiei, si generalul Rozin, 1-au rugat pe insarcinatul special cu probleme economice, dr. Hermann Neubacher, sa intervina pentru salvarea «celui mai bun barbat al natiunii». Neubacher, care nu stia de actiunea paralela a ministrului plenipotentiar Fabricius, a facut la rindul sau, din proprie initiativa, un demers particular, rugindu-1 pe generalul Dombrovschi, primar general al Bucurestiului, sa-i aduca la cunostinta lui Urdareanu parerea sa, a lui Neubacher, ca un «accident intimplat generalului Antonescu ar face o impresie foarte proasta la Cartierul General german»'338.

Sa nu trecem cu usurinta peste acest amanunt! Cum adica "o impresie foarte proasta la Cartierul General german''? Hermann Neubacher introduce aici, pentru prima oara, ideea unui interes direct militar al structurii superioare de comanda militare a Germaniei asupra generalului Ion Antonescu. Concluziile pe care le putem trage din aceasta interventie sunt ca atit germanii, cit si Carol II, mizau pe un conflict armat cu URSS, ca toate cedarile acceptate de Carol erau legate de aceasta perspectiva si ca, in mod fundamental, batalia politicii germane in Romania nu se ducea in jurul intrebarii ce?, ci in jurul intrebarii cine?. De aici putem extrage si o ratiune pentru insistenta cu care a cautat partea sovietica sa afle in timpul Procesului de la Niirnberg de cind dateaza pregatirile Germaniei pentru atacarea URSS, precum si insistenta cu care au cautat sa afle anchetatorii sovieticilor de la Bucuresti de la ce data stia Antonescu de atacul asupra Uniunii Sovietice. Ei incercau, de fapt, sa-si justifice propriile pregatiri de razboi si agresiunile repetate, impotriva Finlandei, Poloniei si Romaniei, printr-o "masura de prevenire'. Marile Puteri occidentale au inghitit galusca asta.

Dar observatia cea mai interesanta este tot a prim-consilierului Stelzer: "Insolitul imixtiunii germane in aceasta afacere rezida, inainte de toate, in aceea ca pe atunci generalul Antonescu n-avea inca nici o insemnatate politica pentru Germania'7'3'9. O explicatie plauzibila s-ar gasi intr-o observatie, care nu poate fi niciodata intimplatoare, a principesei Martha Bibescu in Jurnalul ei. Referirile la "cazul Antonescu' au o doza de ciudatenie, deoarece sunt datate surprinzator, in consemnarea din 5 iunie 1940 - asadar, cu o luna inainte de arestare - Martha Bibescu evoca vizita pe care i-a facut-o doamna Fabricius, sotia sefului Legatiei germane, si ingrijorarea acesteia pentru soarta generalului Ion Antonescu: "in afara de sotul meu, ar trebui ca cineva de pe aici, o voce apartinind acestei tari, sa-1 avertizeze pe rege ca nu face bine vrind sa-1 lichideze pe Antonescu. Va avea nevoie de Armata si Antonescu e singurul general bun de care dispune. Acum e din nou la inchisoare. E absurd. Armata se va razvrati. Daca vrea cu adevarat sa-1 ucida pe Antonescu, regele se lipseste exact de instrumentul care-i va fi necesar pentru a tine in mina Armata'340. Ciudatenia acestei consemnari vine si din faptul ca, intrebata fiind de principesa care sunt motivele tentativei de asasinat, doamna Fabricius va preciza actiunea politica ilegala a generalului: "Mi se pare ca generalul Antonescu a luat prinzul cu Maniu si cu Stelian Popescu si ca 1-au vorbit de rau pe rege'341. Analiza acestor informatii, atit de interesante, are nevoie de o sistematizare:

Este posibila o confuzie de datare din partea principesei si sa fie vorba de 5 iulie, nu de 5 iunie, fapt care s-ar explica ori printr-o greseala de redactare inaintea publicarii, ori prin transcrierea post facturn a amintirilor pe caiete, de pe file separate.

in consemnare intervin cel putin trei informatii inexplicabile, pentru data de 5 iunie: ca Antonescu ar fi din nou in inchisoare (nu cunoastem alte arestari si inchideri ale generalului), ca regele voia cu o luna in urma sa-1 asasineze si ca Wilhelm Fabricius ar fi atras deja atentia regelui asupra importantei generalului (Legatia neaga acest lucru, inainte de 4 iulie).

In al treilea rind, relatia Fabricius-Antonescu se dovedeste a fi foarte timpurie (asa cum anunta mereu loan Hudita in Jurnalul lui), iar rezervele germanilor, relativa surpriza si aparentul dezinteres nu au fost decit un joc actoricesc, menit sa sublinieze neinterventia Germaniei in probleme interne ale Romaniei, dar si sa mascheze realitatea ca aducerea lui Ion Antonescu la conducerea statului a fost o creatie a Germaniei naziste.

in cazul unei erori de datare, relatarea se leaga, firesc, cu celelalte informatii, dezvaluid insa si o cauza posibila a arestarii si intentiei de asasinat: generalul Ion Antonescu conspira impreuna cu Maniu si acelasi Stelian Popescu (din vechea echipa a lui Titulescu), la fel de toxica pentru rege ca si intelegerea cu Horia Sima.

in mod cert, regele Carol II nu era un prost. El a inteles ca, din toti inamicii care complotau sa-1 detroneze, numai generalul Antonescu putea fi un pericol, din momentul in care guvernul Gigurtu adusese legionarii la Putere, inpiedicind astfel o lovitura data de celalalt adversar periculos, Horia Sima. luliu Maniu sau Dinu Bratianu pareau, in continuare inofensivi.

Aici este locul sa punem in discutie si ipoteza ca afirmatiile lui luliu Maniu despre Ion Antonescu - "nesigur', "neserios', "instabil' etc. - sa fi avut acelasi rol diversionist, cu scopul de a abate atentia de la principalul instrument al detronarii. Era in spiritul perfect al iezuitului Maniu, tipic pentru felul lui ascuns, prefacut, dar si inteligent de a face jocul politic. Daca lucrurile stau asa, atunci aceasta manevra subtila ar fi singura in care un proiect al lui Maniu s-a indeplinit.

in sfirsit, cunoscind natura criminala a regelui Carol II nu putem exclude intentia de a elimina un martor greu al atitudinii sale de inalta tradare.

Generalul a fost dus la manastirea Bistrita. Ion Antonescu va sta acolo pina la 27 august, cind se spune ca a evadat, in realitate, regele Carol II hotarise eliberarea sa, la insistentele grupului de presiune Fabricius-Neubacher, conditionindu-i eliberarea de stabilirea in domiciliu fortat din nou la Predeal, in afara de vizitele sotiei sale, Antonescu primise la Bistrita diferiti emisari ai partidelor si pe Mihai Antonescu, ales sa tina legatura cu Fabricius, fostul general devenind subit un tip interesant pentru nemti, iar pentru romani ca un adversar autentic si o solutie viabila in vederea detronarii regelui.

La 17 iulie, Martha Bibescu revine asupra "cazului Antonescu', furnizindu-ne noi informatii interesante. Doamna Fabricius a vizitat-o din nou si i-a spus: "Armata dv. trebuie sa fie gata de razboi si el este cel mai bun general pe care-1 aveti. Chiar dv. mi-ati spus ca asa il apreciaza si francezii, care cunosc Armata dv. Tocmai de aceea regele face o nebunie trimitindu-1 la puscarie. Daca-1 omoara, e o mare pierdere; daca nu-1 omoara, Antonescu va iesi din inchisoare in fruntea unei grupari de militari, pentru a-1 izgoni pe Carol de pe Tron'342 Pare, mai degraba, inca o tentativa de a-1 proteja pe Ion Antonescu, dar si un prilej pentru a vorbi despre intrarea Romaniei in razboi. Si, cum este invocata opinia franceza despre fostul general, aluzia sotiei sefului Legatiei Germaniei la Bucuresti nu poate fi decit la un eventual razboi cu URSS. Tema conflictului germano-sovietic, desi pare prematura la jumatatea lunii iulie 1940, era totusi un subiect central al preocuparilor regelui Carol II. El astepta un atac asupra URSS din partea Germaniei, cu angajarea Romaniei, astfel incit sa-si salveze Tronul si sa iasa din situatia critica de dupa cedarea Basarabiei, putind invoca un calcul realist si inteligent Ia cedare, urmind sa recucereasca teritoriile romanesti din Est in scurt timp. Germania insa a atacat in Vest - terestru, in Franta si aerian, in Anglia, aminind lupta cu comunismul. Carol II n-a supravietuit acestei aminari.

Ar mai fi de lamurit o problema controversata, care tine de imaginea viitorului maresal. S-a pus intrebarea legitima: cum a fost posibil ca Ion Antonescu, un general notoriu antantofil, sa devina "omul Germaniei' in citeva zile? Sigur ca se poate invoca oricind doza de compromis politicianist in fata accesului la Putere, compromis care i-a adus apoi si pe toti civilii si militarii ce au participat la salvarea sa de la asasinare in functii publice, dupa lovitura de stat. Dar credem ca Ion Antonescu nu a renuntat niciodata la credintele sale nationaliste puternice, fata de care raporta orientarile externe ale tarii si ale lui. Este simplu sa spunem ca interesul national, precum si conditia concreta in care ajunsese tara in 1940, impingeau inevitabil Romania catre Germania, iar acest lucru se intimpla obligatoriu cu abandonarea filoantan-tismului. Dincolo de faptul ca Ion Antonescu s-a considerat mereu subordonat unei datorii patriotice, el concretiza aceasta datorie prin obligatia de a gestiona statul in conditiile date. Acestea nu sunt, de fapt, scuze pentru atitudinea lui aparent filogermana. Ion Antonescu trebuie inteles ca personaj complex si, mai ales, ca general sau civil a carui infrastructura mentala a fost intotdeauna, pina la sfirsit, una de militar. De aceea, raspunsul la enigma trecerii aparente a lui Antonescu de la filoantantism la colaborarea deplina cu Germania poate fi gasit la un om din imediata lui apropiere. Gheorghe Barbul, confident si sef de cabinet al lui Antonescu la Ministerul de Externe, arata ca viitorul maresal "era de acord [inca din 1937, n.a.] cu ideea ca, daca alianta franco-rusa ar deveni un fapt implinit, Romania trebuia sa ia o pozitie hotarita alaturi de Germania, singura putere europeana care putea, in caz de razboi, sa bareze drumul Armatei Rosii catre inima continentului'343. Asadar, atitudinea lui venea dintr-o gindire strategica, pe scheletul unei conceptii militare, dar cu aplicabilitate politica. Fundamental in intelegerea schimbarii de orizont a lui Ion Antonescu a fost pericolul comunist reprezentat de tendintele expansioniste ale URSS. Gindirea lui a fost corecta in plan strategic; nu dicutam aici erorile politice pe care le-a facut mai tirziu. Dar trebuie subliniata concordanta dintre conceptia strategica a acestui general si temerile lui Nicolae Titulescu din anii precedenti: Franta folosea Romania ca obiect de manevra in relatiile ei cu URSS, iar Romania pierdea Basarabia in ambele scenarii - de mina cu Franta sau cu mina sucita la spate de Germania. Nerezolvarea la timp a problemei Basarabiei, prin legitimarea definitiva si recunoscuta de URSS a stapinirii noastre, prin intarirea economica, politica si sociala a apartenentei sale la Patria Mama a fost eroarea noastra. Asa s-a facut ca, in loc sa se produca o revolta generala a populatiei Basarabiei impotriva invaziei sovietice, romanii au fugit peste Prut in debandada, iar o minoritate rusofona si o mina de evrei comunisti i-au gonit cu pietre. Poate ca si unii si altii meritau pedeapsa cuiva. S-a intimplat sa-1 cheme Antonescu, dar putea sa-1 cheme lacobici sau Ilcus. L-a chemat insa precis Antonescu, pentru ca dintre acesti trei generali, numai unul a actionat si in plan politic.

Credem ca vechiul tandem Titulescu-Antonescu a fost legat, inca din anii '20, de multe si mari secrete, pe care noi inca nu le cunoastem. Mai credem ca omul politic Ion Antonescu a intrat de timpuriu in complotul pregatit de partide pentru rasturnarea lui Carol II si ca in toate rundele a jucat numai cartea sa. Patriot incontestabil, barbat intransigent si atins de paranoia luptatorului care isi striga dreptatea in fata unui loc ramas pustiu, el isi va atinge limitele foarte repede.

Jurnalul loviturii de stat

Istoriografia romana nu are dubii atunci cind afirma ca detronarea regelui Carol II a avut drept cauza principala pierderea nord-vestului Transilvaniei prin Dictatul de la Viena din 30 august 1940. Oricite informatii si detalii noi descoperim, aceasta impresie ramine si este, fara discutie, imprimata in harta destinului tragic al Romaniei, harta dupa care calatorim si astazi prin Istorie. Felul cum a fost dezmembrata Romania in acel an nefericit este cunoscut. Istoricii sunt din ce in ce mai uniti in a recunoaste ca aceste pierderi teritoriale au fost favorizate de marile erori politice ale regimului carlist, produse pe fondul distrugerii sistemului democratic al tarii si al pierderii capacitatii de a mai juca eficient pe scena diplomatica europeana. Simptomele acestor boli s-au aratat din timp si au fost prezentate pe larg in studiul de fata. Criza decisiva s-a manifestat pe masa de operatie a Consiliilor de Coroana din 30 si 31 august 1940. Romania a fost "operata' atunci cu miinile oamenilor nostri politici si s-a dat jos schilodita, cu membrele amputate, slabita si umilita.

Este de remarcat ca la Consiliu de Coroana convocat in data de 30 august, la ora 3.00 dimineata, au fost prezente, ca urmare a invitatiei regelui, si citeva personalitati care nu faceau parte, oficial, din institutia Consiliului de Coroana, asa cum fusese ea decretata la 30 martie 1938. Acest fapt este important - asa cum observa foarte bine istoricul Ion Mamina - deoarece au votat si persoanele care nu faceau parte din institutia Consiliului de Coroana344. Felul in care s-au adunat persoanele la Palat in noaptea aceea si faptul ca toata lumea a votat conduc la o singura concluzie: decizia de acceptare a Dictatului de la Viena a fost ilegala. Ea s-a luat in afara prevederilor legale - fie ele chiar si dictatoriale, impuse prin Constitutia din 1938 si prin decrete-legi abuzive - si nu vedem alt scop al acestei incalcari a legilor date tot de el, decit ca regele Carol II a cautat sa-si asigure o majoritate in favoarea acceptarii Dictatului. Vaietele din jurnalul lui plin de diversiuni nu pot impresiona decit o fire prea romantica. Carol II este principalul vinovat al acestei catastrofe si atitudinea partidelor politice mari, a militarilor si a opiniei publice, care il condamnau pentru aceasta ultima crima, este pe deplin justificata.

Au fost in aceasta adunare ilegala 19 de voturi pentru acceptarea Dictatului, 10 impotriva si o abtinere, a unui oarecare Sidorovici, care umbla in pantaloni scurti. Se desprind ca vinovati de cedarea teritoriului, printre cei care au votat pentru, citiva generali, intre care si seful Statului-Major General, Gheorghe Mihail, care avea antecedente de lasitate din timpul primului razboi mondial, cind si-a inscenat sustragerea de la indatoririle militare. Un singur general s-a opus, demn, vertical si, ironia soartei, de origina germano-evreiasca: Arthur Vaitoianu (Weithofer). Interventia lui, pe cit de scurta, este un exemplu de atitudine patriotica, asezata ferm pe coloana vertebrala: "Sire, ascultindu-i pe toti cei care au vorbit pina acum, am impresia ca ne gasim in situatia unui popor caruia i se cere sa fie ucis, umilit, sfisiat, cu buna sa voie. In asemenea conditiuni, Maria Ta, nu pot accepta sa ma inchin, nu pot accepta arbitrajul'345. Punct! Impresionanta, prin claritatea viziunii sale transtemporale, a fost si pozitia mitropolitului Nicolae Balan: "Un popor care nu este in stare sa se apere si sa aduca jertfe pentru aspiratiunile sale este menit pieirii. A accepta arbitrajul inseamna a intra in necunoscut'346. S-au mai opus C.I.C. Bratianu, Ion Mihalache, Mihail Popovici, Victor lamandi, Victor Antonescu, A.C. Cuza, Gheorghe Angelescu si Silviu Dragomir. Adunarea a durat aproximativ o ora, sub presiunea celor ce se petreceau la Viena, fara ca participantii sa cunoasca detaliile Dictatului. Abia a doua zi, la ora 20.00, "a sosit Alexandru Romalo, ministrul Romaniei la Berlin, care a adus documentele semnate la Viena, protocolul si textul Dictatului'347. Tradatorii au cedat Ungariei 42 243 km2 din teritoriul tarii, locuit de 2 607 007 cetateni romani. Au urmat masacrarea unei parti a populatiei romanesti, deportarea si maghiarizarea fortata a supravietuitorilor, distrugerea proprietatii romanesti, distrugerea bisericilor ortodoxe si ostracizarea preotilor, inrolarea tinerilor romani in Armata Ungariei si trimiterea lor pe front, in linia intii, pentru a fi decimati. Autorul imoral din afara al acestei drame romanesti este Germania nazista, care are inca o mare datorie neplatita fata de noi.

Dupa confruntarea cu realitatile dureroase ale Dictatului, regele Carol II convoaca un nou pseudoconsiliu de Coroana, la miezul noptii de 30 spre 31 august, cu scop informativ, raul fiind deja facut. La aceasta intrunire au fost invitati si luliu Maniu si Gheorghe Bratianu si a aparut si Nicolae lorga, pe care evenimentele il surprinsesera la Baile Herculane. Carol i-a intimpinat in stilul sau agramat si demagogic, cu un text desprins din propaganda carlista a ultimilor ani, menit sa-i salveze Tronul: "Eu, ca cirmaci (sic!) si ca cirmaci (sic!) credincios datoriei sale, orice vom avea de indurat si de plins, voi sta fara sovaire sa tiu cirma dreapta si sa duc tara la limanul cel bun'348. lorga 1-a palmuit primul, subliniind si ilegalitatea consfatuirii din seara precedenta: "Votul unui tinar, mai mult sau mai putin chemat, a putut sta alaturi de votul generalului Vaitoianu si al altor persoane, care au jucat un rol de capetenie in constituirea Romaniei, asa cum este'. Apoi 1-a calcat in picioare luliu Maniu: "Procedura de arbitraj este o judecata convenita, prin urmare, hotarirea de acolo izvoraste si din vointa noastra. Or, ceea ce trebuia cu orisice pret inconjurat este ca orice hotarire s-ar aduce, sa nu aibe aparenta ca izvoraste si din vointa poporului si a statului romanesc. [] Maiestate, eu, in numele poporului roman din Ardeal, protestez contra ruperii integritatii Ardealului, protestez impotriva alipirii acestor parti catre Ungaria si protestez in contra procedurii care s-a observat, care da aspectul ca aceasta ciuntire a acestei parti a Ardealului se intimpla oarecum cu invoirea noastra, printr-o judecata convenita de noi', in finalul interventiei sale muscatoare, luliu Maniu ii va spune regelui in fata si marele adevar: guvernele care au semnat cedarile teritoriale au fost nereprezentative, pentru ca isi aveau izvorul intr-o lovitura de stat dictatoriala, si nu in sistemul politic democratic al tarii, care adusese acele teritorii la Patria Mama. Cu alte cuvinte, luliu Maniu atragea atentia ca o revenire la Constitutia democratica si la sistemul parlamentar al tarii nu va mai recunoaste cedarile teritoriale si va lupta pentru anularea lor. Aceasta viziune politica sanatoasa a lui luliu Maniu corespundea intentiilor sale imediate de actiune pentru revenirea la democratie, sperind ca regele va ceda macar in ultimul moment. Carol insa 1-a oprit cu formula clasica a imbecililor: "Va rog sa nu faceti politica interna'. luliu Maniu nu s-a lasat: "Acestea le spun nu pentru a face politica interna, ci pentru a arata in viitor ca hotarirea care se aduce pentru dezlipirea Ardealului nu are izvoarele de drept, pe care ar trebui sa le aiba'. Se contura atunci noul proiect politic al presedintelui Partidului National Taranesc, pe care il va urma cu tenacitate pina la moarte, ridicindu-si o binemeritata aureola deasupra capului care gihdise pina atunci si multe prostii. Atitudinea lui din acea adunare de la sfirsitul lui august 1940 este importanta pentru a intelege toate celelalte manevre pe care le-a imaginat si condus, si la detronarea lui Carol II, si la negocierile cu Antonescu, si la momentul trecerii Prutului, si la grava eroare a trecerii Nistrului, si la 23 august 1944 si dupa.

Sedinta acestei consfatuiri informative, declarata, impropriu, Consiliu de Coroana, s-a ridicat la ora 2.15 din ziua de l septembrie 1940. Avem convingerea ca luliu Maniu a plecat de la aceasta intilnire cu hotarirea de a-1 detrona pe Carol prin orice mijloace. Dar sa incercam o reconstituire a evenimentelor, ca si cum am citi jurnalul unui personaj care a avut la dispozitie toate informatiile cunoscute:

27-28 august 1940. La manastirea Bistrita se prezinta colonelul Baiulescu impreuna cu comandantul Legiunii de Jandarmi Vilcea si il anunta pe Ion Antonescu: "Sunteti liber, am venit sa va iau'349. Detinutului, aceasta veste i s-a parut suspecta, fiind constient ca regele Carol organiza asasinate politice prin intermediul Jandarmeriei si tinind minte ca aceeasi manevra se petrecuse si la arestare. Maicile, atrase de partea fostului general arin intermediul femeilor din anturajul sau, se opun si ameninta cu baricadarea manastirii. A doua zi, Ion Antonescu este transportat

jla mosia Florica a familiei Bratianu, unde il asteptau mama si sotia sa, impreuna cu Mihai Antonescu. Familia Bratianu ii ofera protectie, constienta ca regele nu va indrazni sa violeze acea proprietate sacra si istorica, fara a provoca un scandal

[international. Ion Antonescu insa, ca fost militar cu onoare, lotaraste sa se supuna ordinului de a-si stabili domiciliul fortat la 3redeal, evitind astfel, tot cu demnitate, sa-si expuna prietenii

jliberali la o agresiune. Odata ajuns la Predeal, Antonescu va fi Dontactat in dimineata zilei de 29 august de catre Mihai Antonescu, pentru a-1 aduce la Bucuresti.

29 august 1940. Seara, in jurul orei 19.30, citiva lideri impor-iti ai PNT se intrunesc in absenta lui Maniu, aflat la Cluj, si comenteaza zvonul ca se pregateste la Viena un arbitraj romano-ungar, patronat de Germania si Italia. Banuielile lor sunt intarite de [telefoanele insistente primite de la Ernest Urdareanu, care solicita prezenta lui Maniu la Consiliul de Coroana din noaptea aceea, fngrijorati de ideea ca ar putea avea loc o cedare de teritoriu in Transilvania din partea regelui Carol, liderii taranisti Ion Mihalache, /irgil Madgearu, Mihai Popovici si loan Hudita pun in discutie detronarea regelui si instituirea republicii. Ei il vad ca presedinte al Republicii pe luliu Maniu, care va reintroduce sistemul democratic pi va putea "sa lase guvernul unui om mai tinar'350. Nu stim mai limic despre Ion Antonescu, marturiile epocii considerindu-1 inca istat la Bistrita sau eliberat si tinut cu domiciliu obligatoriu la Predeal. Mai multe surse vorbesc despre doua intilniri cu Wilhelm Fabricius petrecute in ultimele zile ale lunii august. Aflat inca din decembrie 1939 in contact informativ cu seful Abwehr-ului, amiralul Canaris, seful SSI, Mihai Moruzov, pregateste o vizita in Italia, pentru a evalua stadiul intelegerii secrete asupra infiintarii si functionarii unor unitati de informatii si paza germane pe teritoriul Romaniei si asupra masurilor luate in vederea protejarii cimpurilor petroliere. Totodata, Moruzov astepta sa fie informat despre pozitia Germaniei in diferendul romano-ungar.

30 august 1940. De la ora 3.00 pina la ora 4.00 dimineata se desfasoara intrunirea de la Palat in care se hotaraste cedarea in fata Dictatului de la Viena. La ora 10.20 are loc o sedinta a Biroului Politic al PNT, condusa de luliu Maniu. Acesta face un portret al crizei printr-un portret al regelui Carol: "Dezastrul de azi este opera unui dezechilibrat care de zece ani a folosit avantajele care i le-a dat Tronul pentru a corupe oamenii politici, exploatindu-le ambitiile si pasiunea pentru avere. Aceasta clica de ticalosi, in cap cu Carol, poarta cea mai mare raspundere pentru nenorocirile care s-au abatu! asupra tarii. Bineinteles, si noi, ceilalti, care 1-am combatut, avem si noi o parte de raspundere pentru a nu fi reusit sa-1 inlaturam de la Tron mai de mult'351. Totodata, liderul taranist lanseaza teza unei intelegeri secrete intre Carol II si germani, care ar cuprinde acceptarea Dictatului de la Viena in schimbul garantiilor de securitate italo-germane si a mentinerii sale pe Tron. Chiar in timpul interventiei sale, Ernest Urdareanu suna la telefon si anunta ca regele il invita pe luliu Maniu intr-o audienta la ora 17.00. De la ora 12.00 sedinta Biroului Politic al PNT se ridica si luliu Maniu pleaca la Dinu Bratianu, pentru a se intelege asupra atitudinii comune fata de regele Carol. Grupului de conducere al taranistilor care merg pe varianta instaurarii Republicii i se alatura si doctorul Nicolae Lupu. In continuare nu stim nimic de Ion Antonescu. In jurul orei 13.30, loan Hudita, secretarul adjunct al PNT, are o intilnire confidentiala cu generalul David Popescu, ministrul de Interne in guvernul Ion Gigurtu. Generalul Popescu confirma, cu titlu de certitudine, informatia privind intelegerea Carol-Fabricius asupra cedarii teritoriale in schimbul pastrarii Tronului: "Toata papusaria tragica de la Viena - a continuat generalul - este pusa la cale de Urdareanu, inca de o saptamina in urma, impreuna cu Fabricius; eu stiu precis acest lucru, caci am citit cu ochii mei telegrama acestuia catre Ministerul lui de Externe; cind va veni timpul, voi dovedi cu acte afirmatia mea'352. Aceasta tema, inca foarte controversata, are privilegiul de a fi enuntata din cel putin doua surse diferite, Maniu aflind de ea din surse proprii, iar ministrul de Interne al tarii confirmind-o independent, intors de la Dinu Bratianu, luliu Maniu i-a cerut lui loan Hudita sa-1 contacteze din nou pe generalul David Popescu si sa-1 roage sa-i puna la dispozitie telegrama lui Fabricius catre Ministerul sau de Externe, "document de o mare importanta pentru actiunea noastra in contra lui Carol'. Maniu s-a dus la ora 17.00 la Carol, unde a stat 35 de minute. Conform relatarii proprii facute in fata colegilor sai de partid, in aceeasi seara, luliu Maniu i-ar fi cerut in final regelui "sa abdice si sa lase Tronul voievodului Mihai'. Regele a incheiat brusc audienta, declarind ca-si asuma "toata raspunderea in privinta apararii intereselor noastre', in sinul conducerii PNT s-a ridicat din nou problema instaurarii Republicii, proiect la care numai luliu Maniu se opunea, dar decisiv. Totodata, in deplasarile sale la Cluj, luliu Maniu sondeaza varianta unei Transilvanii independente, proiect al sau mai vechi, ca solutie acceptata de Anglia si folosita in alternativa cu ocuparea Ardealului de Nord de catre unguri. Cine urmareste cu atentie interventia lui Maniu la pseudoconsiliul de Coroana din 31 august, va constata ca liderul taranist a facut aluzie in repetate rinduri la acest proiect personal. Reamintim ca in timpul Marii Adunari Nationale de la Alba lulia din l decembrie 1918 pozitia lui luliu Maniu a fost in favoarea unui stat transilvanean independent pe o perioada de zece ani, timp in care sa-si negocieze alipirea la Regatul Romaniei.

31 august 1940. Dupa miezul noptii se desfasoara la Palat consfatuirea informativa a regelui cu lideri militari si politici, sub titulatura de Consiliu de Coroana. Descriind a doua zi dimineata colegilor sai pozitia pe care a adoptat-o in timpul intrunirii de la Palat, luliu Maniu ii va minti, spunind ca ar fi propus, de fata cu toata lumea, "abdicarea lui Carol imediat si trecerea Coroanei fiului sau, Mihai'353. Din stenograma intrunirii de la palat nu se poate desprinde nici macar o aluzie. Publicind in aceeasi zi un comunicat lamuritor asupra pozitiei PNT fata de cedarea Transilvaniei, Maniu nu aminteste nimic de cererea de abdicare354, incepind cu ora 12.00 in Bucuresti se desfasoara o mare manifestatie populara la statuia lui Mihai Viteazul. Se estimeaza ca au participat aproximativ 10 000 de oameni si ca, dintr-o adunare de protest fata de Dictatul de la Viena, ea s-a transformat repede intr-o manifestatie anticarlista. Multimea s-a indreptat apoi spre Palatul Regal, dar a fost barata de cordoane ale Politiei. Demonstrantii se duc in fata casei lui luliu Maniu si fac acolo un act public de solidaritate. Liderii taranisti sunt tot mai convinsi ca intre Carol II si Wilhelm Fabricius, adica Hitler, exista acea intelegere secreta privind supravietuirea pe Tron in schimbul cedarii teritoriale fara opozitie si ca in combinatie au intrat si legionarii lui Horia Sima.

Aceasta teza are nevoie de o scurta analiza lamuritoare, deoarece este subiectul unei controverse intre cei mai cunoscuti istorici. Cercetatorii atenti ai evenimentelor din vara anului 1940 nu ezita sa prezinte raptul teritorial ca pe o agresiune a Uniunii Sovietice, Italiei si Germaniei. Se despart insa atunci cind analizeaza cauzele si identifica vinovatii, in versiunile de ultima ora ale istoricilor intra, fara indoiala, si conditionarile politice, in sensul temerii ca opiniile lor sa nu fie interpretate si folosite cu scopuri politice in Romania anului 2002. Subiecte de interes strict istoric, cum sunt cazul Ion Antonescu sau problema Monarhiei, continua sa joace un rol activ si direct pe scena politica actuala.

Istoricul doreste intotdeauna sa-si pastreze detasarea de politic, pentru a da operei sale o greutate stiintifica.

Autorul acestor rinduri nu are prejudecati. De aceea, problema cedarilor teritoriale ca urmare a unui complot intre Carol II si Germania va fi tratata cu aparatul logic. Pentru inceput, este de semnalat ca Jurnalul lui loan Hudita degaja sentimentul unei isterii anticarliste, pigmentate cu apelative de tip "bestie', "dezechilibrat', "descreierat', in al doilea rind, Jurnalul are si un evident scop istoriografie, urmarit de autor si controlat de Maniu, vizind o cronica eroica a activitatii Partidului National Taranesc, in viziunea exclusiva a acestuia. De aici, numeroasele accente de subiectivitate si diferitele informatii vadit false. Privita numai din aceasta perpectiva, teza complotului Carol-Fabricius pare mai degraba o exagerare a gruparii taraniste, cu scopul de a-1 discredita pe suveran, dar si cu tinta precisa de a-i gasi o vina atit de grava, un act de tradare atit de ticalos, incit detronarea lui sa se prezinte drept justificata. Partidul National Taranesc avea aceasta problema - pe care noi o cin-tarim astazi cu detasarea oferita de factorul timp - pentru ca acest partid il detronase pe regele Mihai I ih 1930 si tot el il urcase pe Carol Caraiman pe Tron. Bintuit de proiectul republican, datorita puternicei sale componente de Stinga, PNT risca sa ramina in Istorie drept antimonarhic. De aici si rezistenta lui luliu Maniu la proiectul republican, la care trebuie sa adaugam si calculul firesc al posibilitatii de a controla un rege tinar si neexperimentat. Adept al inexistentei complotului Carol-Fabricius, istoricul Dinu C. Giurescu considera ca "Acuzatiile erau absurde. Dar in acele zile, nimic nu mai oprea resentimentele si dusmaniile sa se exprime pe fata'355. Opinia reputatului istoric se bazeaza pe constatarea ca "Prabusirea hotarelor nu avea nici o legatura cu regimul intern din Romania. Oricare ar fi fost acesta, ultimatumul sovietic si cererile teritoriale formulate de Budapesta si Sofia veneau inevitabil, in saptaminile dintre 10 mai si 22 iunie 1940'356. La polul opus al acestei teze se afla opinia istoricului Gheorghe Buzatu. Distinsul profesor ajunge la concluzia ca, in faptul declansarii celui de-al doilea razboi mondial, in care s-au inscris si pierderile teritoriale ale Romaniei, au contat doi factori: fortele profunde si personalitatea omului de stat. Fortele profunde erau: factorii geografici, conditiile demografice, fortele economice, cele financiare, sentimentul national, nationalismele, sentimentul pacific (la care noi adaugam fortele politice oculte). Rolul personalitatii omului de stat, a conducatorului de natiune, a contat atit prin felul in care a reactionat la actiunea fortelor profunde, cit si prin felul in care a reusit el sa le influenteze pe acestea. In final, omul de stat a contat prin decizie. "Calchiate pe o atare schema, ratiunile si desfasurarile evenimentelor anului 1940, precum si interventiile variilor personaje ne conving, finalmente, ca in evolutia cazului decisiv s-a dovedit rostul omului de stat, in cazul Romaniei - al regelui Carol al II-lea (cu vointa-i nestramutata de a-si pastra situatia cu orice pret, inclusiv aceea de a admite prabusirea granitelor Romaniei Mari)'357. O alta personalitate a istoriografiei romane contemporane, Florin Constantiniu, constata ca "Daca Maniu, Antonescu si legionarii apareau ca solutii politice ale catastrofei, cel care intrunea unanimitatea urii era regele Carol al II-lea. Fideli nu-i mai ramasesera decit Duduia si citiva membri ai camarilei, inspaimintati la gindul ca se apropie ceasul socotelilor, intre cedarea Basarabiei si a nordului Bucovinei si cea a Ardealului de Nord, Carol crezuse ca poate imbuna pe Hitler, reconciliindu-se cu legionarii'358. Din pacate, opera publicata a istoricului de mare rigoare loan Chiper, in care face o pretioasa analiza asupra relatiilor Romaniei cu Germania nazista nu depaseste nivelul anului 1938, informatiile pe care le prezinta ajutindu-ne doar sa constatam ca, pina la un punct (vara anului 1940), Germania s-a comportat corect fata de noi, ca noi i-am intors spatele iresponsabil, fara a juca echilibrul in balanta Puterilor, si ca propaganda privind finantarea Miscarii legionare a lui Corneliu Z. Codreanu este mincinoasa.

De fapt, versiunile istoricilor romani se insumeaza, nu se exclud. Este cu totul obiectiv ca, privind din punctul de vedere al lui Carol II, lupta sa pentru a-si pastra Tronul sa i se para normala. Carol este judecat pentru ducerea nivelului de compromis dincolo de limita sa rationala, pentru ca un regim politic democratic, un Parlament si un guvern constitutional ar fi preluat in mod organic si formal functia principala de a raspunde pentru decizii de aceasta natura grava. Nu stim ce ar fi hotarit Parlamentul Romaniei in fata ultimatumurilor sovietice si italo-germane. Poate ar fi cedat si el, dupa lungi si sforaitoare declaratii patriotice. Or, Carol credea ca, salvind prezenta pe Tron salveaza si tara, statul fiind el. in realitate, Carol II a cazut in capcana pe care si-a intins-o singur, iar inactivitatea partidelor si nepasarea populatiei au contribuit la construirea ei. Preluind intreaga putere a statului, Carol II a preluat si intreaga responsabilitate a catastrofei. El nu mai avea nici pe cine sa dea vina, nici cu cine sa gaseasca solutii salvatoare. Singurul lucru pe care 1-a facut, in prelungirea unei gindiri aberante cu care fusese exersat inca din tinerete, a fost sa joace subteran de partea Angliei, organizind impreuna cu aceasta distrugerea cimpurilor petroliere si, in acelasi timp, de partea Germaniei, acceptind fara rezistenta proiectele ei strategice in Romania. Cind Hitler a pus mina pe planurile secrete de distrugere a accesului sau la petrolul romanesc, Carol II n-a mai reprezentat decit o piedica, nicidecum un partener de negociere, in aceste conditii, la care trebuie sa adaugam Directiva secreta a lui Hitler din 31 iulie, prin care isi anunta intimii ca a hotarit atacarea URSS in primavara anului 1941, ceea ce s-a intimplat cu Romania in august-septembrie 1940 nu a mai fost decit o conducere mascata a politicii interne si externe a tarii noastre din sediul Legatiei Germaniei la Bucuresti. Wilhelm Fabricius va impune guvernul filogerman al lui Gigurtu, il va proteja pe Ion Antonescu si va negocia cu el, apoi va coordona miscarile lui Horia Sima. De aceea, peste tot unde se iau decizii personale - la Palat, la Bistrita sau la Predeal, la Brasov, unde era Horia Sima, sau la Ploiesti, unde opera Moruzov - vom intilni acelasi personaj cheie: Wilhelrn Fabricius, ministrul Germaniei in Romania, fie consultat, fie facind recomandari imperative.

Revenind la evenimentele din 31 august 1940 si la miscarile Partidului National Taranesc, vom observa ca principala preocupare a lui luliu Maniu era sa poata conduce el jocurile, folosindu-se de informatii si indivizi in scop propriu. El este unul dintre cei patru actori care au contat pe cimpul de lupta, alaturi de Carol II, Fabricius si Antonescu. Fiecare avea proiectul sau si toti inte-ractionau in jurul unei singure tinte - detinerea Puterii cu scopul de a-si pune in aplicare proiectul:

luliu Maniu voia detronarea lui Carol, urcarea lui Mihai I pe Tron si revenirea la regimul democratic, pe care il vedea de orientare anglo-saxona. Cu Parlamentul reinstaurat, el dorea sa formuleze un protest international impotriva pierderilor teritoriale si o prezentare a fostei puteri politice, care le acceptase, drept ilegitima (guvern rezultat din lovitura de stat, Constitutie votata printr-un referendum inscenat, decizii luate ilegal de Consiliul de Coroana, acesta fiind, de fapt, doar un organism consultativ). Din perspectiva istorica pe care ne-o ofera timpul, proiectul lui pare irealizabil, fantezist, dar cunoscindu-i spiritul iezuit, probabil ca ar fi gasit o formula de mijloc prin care sa fie conservata ideea nedreptatii facute Romaniei. Asta in cazul in care n-ar fi fost asasinat de germani, mult inaintea comunistilor. O supravietuire a lui Maniu, care n-ar fi admis niciodata trecerea Nistrului, si o intarire a relatiilor privilegiate ale PNT cu Uniunea Sovietica - Jurnalul lui Hudita dezvaluie in citeva locuri aceste legaturi - ar fi permis o soarta mai buna pentru tara. Din pacate, ipoteza aceasta tine numai de uchronie.

Wilhelm Fabricius avea o misiune clara. El trebuia sa asigure dominatia intereselor strategice germane in Romania, sa controleze factorul politic si, mai ales, sa asigure indeplinirea cit mai rapida si exacta a prevederilor Dictatului de la Viena. Pentru acest din urma ordin el avea nevoie de un guvern stabil si hotarit, care sa supravietuiasca starii de nemultumire si de aversiune antigermana a populatiei dupa cedarile teritoriale. S-a orientat catre o formula militara, singura capabila sa faca fata valului protestatar si cea mai usor de atras, prin perspectiva inarmarii modeme metodice a Armatei romane de catre Germania. Omul la care s-a oprit initial - formula confirmata si de Jurnalul lui Hudita - a fost maresalul Prezan. Acesta avea atunci 80 de ani. Prezan a refuzat, indicindu-i lui Fabricius cu insistenta formula Ion Antonescu, fostul sau colaborator si prieten din ultimul sfert de secol. Cum varianta unui maresal Petain in Romania cazuse, iar generalul lacobici nu avea platforma politica, Ion Antonescu a devenit rezerva strategica a solutiei germane. Oricum, principala misiune a lui Fabricius intre 30 august si 14 septembrie 1940 a fost gasirea unui om care sa asigure indeplinirea rapida a prevederilor Dictatului de la Viena, astfel incit trupele germane sa aiba un acces imediat la zona petroliera si sa poata reactiona la o eventuala interventie sovietica peste Prut. La acea data, cihd Hitler prezentase Directiva pentru atacarea URSS, ideea strategica germana era ca pierderile teritoriale ale Romaniei si imaginea proasta a Germaniei in ochii poporului roman sunt sacrificii vremelnice, pe care Hitler le va putea remedia dupa atacarea Uniunii Sovietice. Pe acelasi calapod incerca sa se muleze si planul lui Carol II. Considerat vinovat de cedari si urit de popor, el nu mai putea duce pina la capat proiectul germanilor. Era nevoie de un om cu autoritate - Ion Antonescu.

Carol II urmarea sa-si mentina Tronul, in faptul distrugerii sistematice a oricaror mijloace politice, diplomatice si militare de aparare ale tarii, el trebuia sa-si joace cartea conditionat de miscarile celui mai puternic. Cind a simtit ca adversarul este slab, 1-a atacat fara menajamente: a spart partidele, extragind tot felul de oameni politici veleitari din ele, i-a combinat si i-a despartit pina n-au mai avut nici o credibilitate; 1-a asasinat pe I.G. Duca, atunci cind acesta a avut slabiciunea sa nu-i opuna nici o rezistenta si sa-i execute ordinele murdare; 1-a asasinat pe Corneliu Z. Codreanu, prinzindu-i momentul de slabiciune din decembrie 1937, cind s-a crezut invingator pe scena politica; 1-a aruncat pe "chiorul ala' de Armand Calinescu in gura lupului, pina a fost si lichidat; a ordonat otravirea lui Nae lonescu, atunci cind acesta nu mai reprezenta nimic; a planuit asasinarea lui Ion Antonescu, crezind ca acesta n-are pe nimeni in spate. Avea! Cind Carol a simtit ca in spatele lui se afla nemtii, a cedat, feminin si las, apoi s-a aruncat in bratele acestuia. Crezind ca ataca un om slab, el a nimerit tocmai in ghearele celui mai puternic. Asta i-a fost fatal.

Ion Antonescu voia Puterea pentru ca era convins ca este singura personalitate care intruneste conditiile optime de pregatire politica si militara pentru salvarea tarii din catastrofa in care cazuse. Eliberat de rigorile uniformei, el va trece la o evaluare prudenta, dar larga a perspectivelor sale. intelege foarte repede ca mare lucru nu are de asteptat de la partidele mari, pentru ca acestea nu aveau la dispozitie decit solutia unei revolte populare care sa conduca la o lovitura de stat. Or, daca era sa dea cineva lovitura de stat in septembrie, Ion Antonescu voia s-o dea el. in plus, la fel ca si in cazul legionarilor lui Horia Sima, "calea revolutionara' era respinsa categoric de viitorul maresal, pentru ca ii repugna si pentru ca ar fi adincit prapastia tarii. Si in tratativele cu legionarii si la ancheta sa din timpul procesului postbelic, Antonescu va afirma acelasi lucru: orice miscare "revolutionara' in Romania ar fi provocat o interventie militara straina si o cadere a granitelor si, implicit, a statului, in aceste conditii, el putea opta pentru o intelegere cu Carol II, pe Tron sau alaturi de el, sau pentru o intelegere cu mina de forta a afacerii - Germania. Miscarile lui din primele zile ale lunii septembrie arata nu numai prudenta cu care s-a lansat in proiectul sau, dar si oscilatia intre cele doua optiuni finale. Sub aceasta constelatie de interese, Ion Antonescu se duce in audienta la regele Carol II in ziua de l septembrie.

l septembrie 1940. Conform unei versiuni, Ion Antonescu ar fi fost "eliberat' de la Bistrita si adus in audienta la Carol in dimineata acelei zile. Necunoasterea miscarilor lui Ion Antonescu induce multa confuzie. Mai plauzibila este ipoteza ca fostul general a parasit manastirea Bistrita la 27 august si s-a instalat la vila sa din Predeal, de unde a intrat in contact cu Fabricius, fie direct, fie prin intermediul lui Mihai Antonescu. Viitorul Conducator va mentiona in timpul anchetei ca a primit vizita lui Vaier Pop, din partea regelui, si ca i-a incredintat acestuia gindurile sale prodinastice si ca atunci a fost perfectata audienta din l septembrie. Taranistii stiau si ei ca Antonescu se vazuse cu regele si cu Urdareanu, intr-o intrevedere de doua ore si jumatate, si urmareau sa afle mai multe detalii cu ajutorul unui colonel, Misu Marinescu. Dupa o alta versiune, in acea zi Ion Antonescu s-a vazut si cu luliu Maniu. intilnirea a vut loc la Ploiesti, in masina doamnei Alice Sturdza, care reusise sa-i pacaleasca pe agentii Sigurantei. Dialogul celor doi - care nu trebuie confundat cu cel de la intilnirea din 2 septembrie, tot de la Ploiesti - are cea mai mare greutate pentru intelegerea pozitiilor. "Convorbirea - spune Ion Antonescu - a fost cum sa schimbam regimul politic, in cap cu regele, fara catastrofa pentru neamul romanesc.'359 Pentru asta 1-a indemnat pe Maniu sa actioneze in strada. Acesta insa nu s-a aratat prea incintat de idee. Initiativa a fost luata atunci de legionari. Cert este ca cei doi au luat un contact solid, cu decizii, pentru ca a doua zi, pe 2 septembrie, este perfectata deja o noua intilnire intre Maniu si Antonescu la Ploiesti.

Omul de legatura intre Ion Antonescu si luliu Maniu a fost ofiterul de justitie Tuliu (Tutu) Goruneanu. Posesor al unei cariere stralucite de magistrat, ploiesteanul Tuliu Goruneanu devine la inceputul anilor '30 prim-procuror al judetului Prahova. Acum o cunoaste pe Anisoara Constantinescu, matusa mea, cu care se casatoreste. Tutu Goruneanu, pe care 1-am cunoscut bine pina la moartea sa din 1975, a fost implicat in multe activitati conspirative alaturi de Maniu, pe care il cunostea din Transilvania3, a fost transferat apoi de la Timisoara la serviciul juridic al SSI, asigurand relatia informativa intre Maniu si Antonescu, iar dupa 6 martie 1945 a fost consilier juridic al lui Petru Groza. A facut puscarie politica sub comunisti. Sotia sa, Anisoara Goruneanu, a murit in 1999, in virsta de 90 de ani. Amindoi mi-au confirmat cu titlu personal ca intilnirea de la hotelul "Berbecul' a decurs in sensul unei intelegeri pentru detronarea lui Carol, dar facuta de celalalt. Antonescu nu voia sa-si ia aceasta sarcina, iar Maniu nu avea mijloace. Acesta din urma inca mai credea ca Ion Antonescu poate da un puci, iar generalul miza pe o manifestatie taranista care sa-1 oblige pe Carol sa abdice. Ion Antonescu era de parere ca este suficienta o mare manifestatie pentru a se putea prezenta la rege si a-i spune: "Tara o cere, maiestate!'. Conform marturiei lui Tuliu Goruneanu, in calitate de ofiter magistrat bine informat in mediile militare, chiar el i-a semnalat lui luliu Maniu ca Ion Antonescu nu poate da o lovitura militara, decit dupa ce va face curatenie printre adversarii sai din Armata. De aici provine si proiectul comun al celor doi oameni politici, ca Antonescu sa preia mai intii Ministerul Apararii. Tuliu Goruneanu a avut intotdeauna aceeasi opinie despre situatia exacta a lui Ion Antonescu ih septembrie 1940: majoritatea generalilor il considera nebun (din acest mediu a pornit zvonul ca sanatatea lui Antonescu este iremediabil afectata de un sifilis netratat in tinerete), o alta parte din generali se temea de el si foarte putini, fosti colegi sau subalterni de-ai lui, il apreciau. Radu Lecca confirma aceasta situatie: "Eu 1-am intrebat pe Antonescu atit in timpul rebeliunii, in 1941, cit si la Jilava, in mai 1946, de ce nu a format un guvern militar. El mi-a spus ca avea prea multi dusmani ih rindul generalilor'3'. Asadar, in privinta controversei asupra celor doua intilniri de la Ploiesti si a intrebarii cine a tradat pe cine, opinia noastra este ca Ion Antonescu si luliu Maniu au convenit asupra detronarii lui Carol II, dar fiecare astepta sa o faca celalalt. Maniu a promis o manifestatie de strada - redusa pina la urma la miscarile legionarilor - iar Antonescu a promis o fortare a abdicarii, in faptul istoric limitat la aceasta controversa, ambii s-au tinut de cuvint.

Audienta lui Antonescu la rege poate fi legata si de pozitia tot mai transanta a Miscarii legionare de sub conducerea lui Horia Sima. Legionarii pregatesc in aceasta zi o rezistenta armata impotriva aplicarii Dictatului de la Viena si se formeaza in acest scop liste cu ordinea de bataie, pe formatiuni de batalioane constituite din ardeleni. Ca aspect interesant, trebuie subliniat ca subunitatile de legionari pregatiti sa lupte contra ocupantului maghiar se vor forma si vor intra in lupta abia dupa 23 august 1944, intervenind in Transilvania, executind horthysti si asasini de romani. Numerosi legionari vor lua atunci juramint de moarte si ii vom regasi dupa razboi in organizatia Sumanele Negre si printre luptatorii din munti. Deocamdata, la l septembrie, legionarii raspindesc "circa 2 000 de manifeste, care indemnau populatia la revolta, cerindu-i totodata monarhului sa abdice'.

O confirmare a audientei din l septembrie se gaseste in primul interogatoriu al maresalului la procesul sau din 1946. intrebat in ce au constat tratativele pe care le-a avut inainte de 6 septembrie 1940, Ion Antonescu intrerupe o fraza care ne-ar fi lamurit deplin. El raspunde; "Am fost chemat patru zile dupa ce am, am fost chemat de rege'363. "Patru zile dupa' nu poate fi decit intervalul de la 27 august la l septembrie. De altfel, Antonescu mai da si o explicatie: "Mi-a cerut sa uit tot ce-a fost intre noi, mi-a spus chiar sa-1 iert si dupa aceea mi-a cerut sa fac guvernul'. Evident o astfel de formula din partea regelui nu se putea rosti decit la o prima intilnire dupa surghiunul de la manastirea Bistrita. Cert este ca regele Carol II i-a cerut in aceasta audienta sa incerce formarea guvernului cu partidele istorice, fara legionari, in virtutea noului mandat, Antonescu se va intilni la Ploiesti cu Maniu si Dinu Bratianu.

2 septembrie 1940. La ora 8.00 dimineata, loan Hudita il informeaza pe Maniu asupra audientei lui Antonescu la Palat. "Cind am trecut la chestiunea Antonescu, el a suris. Maniu dispune de multe cai de informare pe care le stie numai dinsul. Convingerea lui este ca Antonescu este inteles cu Fabricius, ceva mai de mult, poate chiar inainte de a fi internat la Bistrita, si ca intrevederile lui cu Carol sunt o urmare a acestor legaturi. Maniu ma previne ca azi, la ora 3 p.m., el are o intilnire secreta cu Antonescu la Ploiesti, la care ma roaga sa merg si eu.'364 in ecuatia ultimelor zile intra si taranistul Vaier Pop. Numit ministru plenipotentiar in tratativele cu Ungaria, ajunge actor al Dictatului de la Viena si primeste subit o inexplicabila incredere din partea regelui Carol II. Vizitele sale dese la suveran sunt interpretate de colegii sai din PNT drept o dovada a complotului pentru cedarea Ardealului de Nord in schimbul raminerii pe Tron. Vaier Pop este suspect si pentru faptul ca, de cind s-a intors de la Viena, intra mereu la rege si il anunta ingrijorat acelasi lucru: cresterea nemultumirii populare si adincirea crizei. To! in aceasta zi, informatiile primite despre Miscarea legionara a lui Horia Sima devin alarmante. Ei pregatesc o "revolutie', o serie de actiuni cu scopul de a-1 indeparta pe suveran. Dintre toti, singurii decisi sa faca ceva par legionarii si nu-si ascund intentiile.

La ora 15.00 are loc intilnirea dintre Ion Antonescu, Dinu Bratianu si luliu Maniu in apartamentul proprietarului hotelului si restaurantului "Berbecul' din Ploiesti. loan Hudita ne asigura ca reproduce exact conversatia, iar noi trebuie sa-1 credem, pentru ca nu avem alte surse directe. Ion Antonescu, fiind initiatorul intilnirii, il informeaza pe presedintele PNT ca 1-a vazut pe Urdareanu de doua ori de la iesirea sa de la Bistrita si ii confirma ca a avut o conversatie de doua ore cu regele Carol II. "Dupa impresia lui, se urmareste formarea unui guvern de militari, care sa execute evacuarea Ardealului, conform cu Arbitrajul de la Viena, guvern din care ar trebui sa faca si el parte.'365 Acesta era insa proiectul german si motivul pentru care Fabricius il curta pe maresalul Prezan. In continuare, Antonescu relateaza ca regele era preocupat de masurile concrete ale retragerii din Ardealul cedat si i-a impartasit temerea ca luliu Maniu si PNT ar putea face o opozitie violenta, cu miscari de strada. Totodata, Carol 1-a sondat asupra loialitatii sale si a masurii in care este hotarit ca, in calitate de membru al guvernului de militari, sa reprime in forta orice revolta. Avind in vedere ca a doua zi urma sa se intilneasca din nou cu regele Carol, Ion Antonescu i-a cerut parerea lui Maniu despre Dictatul de la Viena. Cererea era cit se poate de stranie. La acea data, Maniu isi facuse publica pozitia si a crede ca cel care se considera reprezentantul romanilor ardeleni va sta cu miinile legate, era un act de mare naivitate. Practic, asa cum este prezentata informatia, Antonescu indeplinea misiunea lui Carol de a afla daca Maniu intentioneaza sa faca ceva sau, eventual, se interesa daca va trebui sa traga in taranisti. Bineinteles, exista si varianta de onoare de a refuza intrarea in guvern, daca pentru asta ar fi trebuit sa ordone deschiderea focului impotriva celor care protestau impotriva actului de nedreptate de la Viena. luliu Maniu ar fi ramas intransigent pe pozitia lui: "abdicarea lui Carol in favoarea lui Mihai si un guvern national, care sa refuze aplicarea arbitrajului si sa propuna noi discutii cu ungurii si cu protectorii lor, Hitler si Mussolini'. in mod surprinzator, sau poate ca nu, Antonescu ii da dreptate pe toata linia. Asta inseamna ca fostul general accepta doua lucruri esentiale: abdicarea regelui si anularea Dictatului de la Viena, inclusiv rezistenta armata. Nu avem solutii certe in privinta veridicitatii acestei pozitii, din trei motive: 1. Ori Antonescu facea pe prostul si incerca sa scoata cit mai mult de la Maniu, ori, prin firea sa instabila, trecea din tabara germana in tabara democratilor cu mare usurinta. 2. Cu intreaga sa experienta militara Antonescu nu putea crede ca cineva, chiar si el, ar putea declansa un razboi impotriva Germaniei, opunindu-se apropierii strategice a trupelor Wehrmacht-ului de zona Ploiesti, iar in timpul acesta URSS sa stea cu miinile in sin. 3. Din perspectiva atitudinii sale ulterioare, Antonescu pare mai degraba inclinat sa-si respecte declaratiile de loialitate fata de rege, iar, daca acceptam totusi ca-si dorea firesc detronarea "ticalosului' care-i pusese viata in pericol, atunci in mod sigur el astepta ca detronarea s-o faca altii, taranistii sau legionarii, dar fara prea mare agitatie. Aici nu este exclus ca Antonescu sa fi stiut ce pregateau legionarii. In continuare, Antonescu 1-a intrebat pe liderul taranist cum vede viitorul guvern. Maniu i-a prezentat o viziune clasica: guvern de uniune nationala, in care Ion Antonescu sa fie ministrul Apararii. N-a spus nimic de legionari, ca si cum puteau fi ignorati. Generalul in rezerva s-a aratat "perfect de acord, angajindu-se sa-i ceara lui Carol abdicarea «la prima ocazie»'. Presedintele PNT 1-a informat in final ca pleaca in Ardeal pentru a organiza rezistenta si ca la Bucuresti vor continua manifestatiile de strada. Antonescu n-are nici o replica si se despart.

Desi s-a pus mare pret pe aceasta intilnire si a fost exploatata, cind in favoarea lui Antonescu, cind in favoarea lui Maniu, intilnirea a avut doar un rol exploratoriu. Cea mai puternica versiune este ca Antonescu a inceput atunci intilnirile de sondare in vederea constituirii unui guvern de uniune nationala sub conducerea lui, ca alternativa la solutia oferita de germani - guvern militar. A fost un joc de-a soarecele si pisica intre el si Maniu, unul incercind sa afle cit de departe va merge celalalt, iar celalat sa forteze mina celui dintii pentru a fi chiar mina care rastoarna coroana de pe capul regelui sperjur. Plecind de la Ploiesti, Maniu ii va spune lui Hudita "ca lui nu-i inspira generalul nici o incredere'. Ironia sortii a facut ca, pina la 6 septembrie, dar in conditii speciale, nici unul dintre ei sa nu isi poata pune planul in aplicare.

3 septembrie 1940. La scurt timp dupa miezul noptii, Ion Antonescu este prevenit ca raminerea sa acasa in acea noapte este riscanta, intrucit legionarii s-au pus in miscare si orice fel de riposta este de asteptat. La 1.00 Ion Antonescu pleaca pe jos prin Bucuresti, impreuna cu sotia sa si cu Mihai Antonescu si se refugiaza toti trei la o adresa conspirativa. Cautat de colonelul Rusescu din partea regelui, disparitia sa este consemnata de Carol in jurnalul sau: "Acuma alt bucluc, persoana in chestiune trebuie gasita, din cauza tulburarilor el ramine ascuns'. La ora 8.45, Hudita are o noua intrevedere cu ministrul de Interne generalul David Popescu. Acesta il informeaza ca pe 2 septembrie dupa-amiaza a avut loc o sedinta a Guvernului, la care a participat si el, si care i-a intarit convingerea ca "totul a fost aranjat dinainte intre Palat si Fabricius si ca, departe de a forma guvernul national propus de Maniu, in momentul de fata se urmareste formarea unui guvern de militari «dupa indicatiile Legatiei germane»'367. David Popescu avea si impresia ca, dupa sedinta de guvern, Ion Gigurtu si-a prezentat demisia, intre timp, Mihai Antonescu il informeaza pe Maniu ca Ion Antonescu este chemat la Palat la ora 12.00. in tara incep manifestatiile, mai ales in Ardeal, care sunt, dupa toate aparentele, organizate impreuna de legionari si taranisti.

insemnarile trucate ale regelui Carol ne ajuta foarte putin. El da impresia ca s-a vazut cu Antonescu abia in aceasta zi de 3 septembrie, dar ne confirma cautarea lui prin intermediul lui Vaier Pop. Acesta 1-a gasit prin Mihai Antonescu. Audienta a durat doua ore. Iesind de la Palat, Ion Antonescu da o scurta declaratie presei prin care anunta ca a fost insarcinat cu formarea guvernului, fara a preciza ce tip de guvern urmeaza sa conduca. Ziarele cred ca este vorba de un guvern militar. Ziaristul Soreanu (Haim Schar), informator al SSI si om de legatura intre Serviciul Secret si Maniu, ii informeaza pe taranisti ca Ion Antonescu s-a deplasat de la Palat direct la Marele Stat-Major, unde a lucrat ceva mai mult de o ora, apoi a plecat la Ministerul de Externe. Pentru taranisti aceste miscari ale lui Antonescu au fost semnalul ca pregateste formarea unui guvern care sa asigure urgentarea retragerii din Transilvania a trupelor si autoritatilor romane. Hudita va consemna: "inseamna ca Antonescu nu respecta angajamentul precis luat fata de Maniu si Dinu Bratianu, de a nu primi nici o insarcinare fara abdicarea lui Carol'36. La 20.30 insa Maniu este sunat de Ion Antonescu si ii fixeaza o intrevedere pentru a doua zi la ora 9.00.

La Bucuresti se produce o defectiune importanta in rindurile Partidului National Taranesc. Ion Mihalache si Virgil Madgearu, care primisera misiunea din partea partidului sa organizeze o mare manifestatie, dispar pentru a nu se implica si actiunea de presiune taranista esueaza. Seara insa incep miscarile legionarilor - la care probabil ca s-au asociat spontan si grupuri taraniste - miscari pe care le coordona Horia Sima de la Brasov. Pozitionarea sa acolo avea ratiunea, pe de o parte, de a putea conduce eventualele actiuni de rezistenta armata in Ardealul cedat si, pe de alta parte, de a dirija miscarile protestatare din tara. Conform altei versiuni, alegerea Brasovului avea drept scop posibilitatea de a fugi mai repede in caz de esec. Brasovul devenise, ih acel moment absurd, cel mai important oras la granita dintre Regat si teritoriul transilvanean dat Ungariei prin Dictatul de la Viena. Pentru actiunea de rasturnare a regelui Carol, Horia Sima facuse apel la un personaj inca foarte controversat, Dumitru Groza: "Citeva zile inainte de l septembrie, Sima 1-a chemat din nou pe Groza, comunicindu-i ca s-a hotarit sa faca revolutie, pentru care i-a cerut concursul. Groza i-a pus la dispozitie o echipa de 11 legionari inarmati, pentru a da atacul la Brasov, in frunte cu Sultan Donat si cu Salceanu, care au si murit in acea actiune'369, in aceeasi zi de 3 septembrie, Dumitru Groza se deplaseaza la Bucuresti, apoi seara organizeaza manifestatia si planifica un asalt asupra Palatului. Numerosi analisti ai momentului si chiar unii dintre simpatizantii legionari - ca Nichifor Crainic, de exemplu - minimalizeaza "revolutia', "tentativa de lovitura de stat' sau "puciul' legionarilor din noaptea de 3 spre 4 septembrie. Se afirma, de regula, ca a fost o miscare "de atmosfera', organizata de Legatia germana, in intelegere cu Antonescu, avind rolul de a forta abdicarea regelui. Datorita faptului ca a esuat lamentabil, ea este ridiculizata si astazi. Totusi, la Bucuresti grupurile organizate ale legionarilor au patruns in cladirea postului de Radio pentru a-1 prelua sub controlul lor, dar n-au reusit decit sa opreasca emisia. O alta echipa a atacat Palatul Telefoanelor si a taiat cablurile Palatului. "Groza a patruns in curtea Palatului Regal si a aruncat doua grenade in ferestre, in care a tras si cu revolverul. Groza, ranit la brat, a scapat totusi nearestat.' Informatia este confirmata, cu titlu general, de regele Mihai: "Toata noaptea, am auzit strigate si focuri de arma. Aceasta zi marcheaza inceputul unei miscari de insurectie impotriva lui Carol al II-lea, orchestrata de credinciosii Garzii de Fier, asociati cu partizanii generalului Antonescu'371. Carol II aminteste emotionat in jurnalul sau ca, la un moment dat, 1-a gasit pe voievod inarmat si pregatit sa-si apere tatal.

La Brasov, citiva membri ai echipei legionare au fost arestati pe soseaua Brasov-Sf. Gheorghe, dusi de jandarmi in localitatea Cicsereda, unde au fost impuscati. Un alt grup a intrat intr-un schimb de focuri cu garda militara a postului de radio si relee de la Bod, pierind si aici citiva dintre ei.

La Constanta, echipa legionara sub conducerea unui anume Jorjoaia, cu misiunea sa ocupe Posta, a atacat, dar a fost nevoita sa se retraga cu pierderi. Principala actiune viza jonctiunea echipei legionare conduse de Eugen Teodorescu, la cazinoul ofiterilor, cu un detasament al Marinei Militare condus de capitanul Isbasescu. Dar la ora 21.00, cind trebuia sa se produca jonctiunea si "fraternizarea', pentru emiterea unei declaratii comune care sa ceara abdicarea regelui, Eugen Teodorescu nu a aparut, in oras, echipa legionara condusa de Chircu a ocupat Legiunea de Jandarmi si a dezarmat aproximativ 100 de soldati. La cazinou au aparut totusi mai multi ofiteri implicati in actiune, cu titlu personal, si locotenentul Radu Constantin cu o companie din Regimentul 34 Infanterie. Toata aceasta desfasurare de forte nu pare o "revolutie', dar in nici un caz nu poate fi tratata ca o inscenare. Ea are mai degraba aspectul - indicat cel mai bine de regele Mihai - al unei insurectii, pentru ca, oricum, a avut un plan bine definit si o desfasurare in teren, dar nu si-a atins misiunea. Tentativele de ocupare a posturilor de Radio, taierea comunicatiilor Palatului, implicarea unor subunitati militare, ocuparea Legiunii de Jandarmi din Constanta, angajarea in lupte cu arme de foc, cu morti si raniti de ambele parti, au fost actiuni atit de vizibile si de violente, incit nu pot fi trecute in contul unei inscenari.

in aceste actiuni si-au pierdut viata cinci legionari, la Brasov, si trei la Constanta, in plus, daca era vorba de o presiune directa asupra regelui, era suficient asaltul Palatului Regal din Bucuresti. Dar daca legionarii ocupau posturile de Radio si Palatul Telefoanelor, ce ar fi urmat'? Probabil ca ar fi folosit undele pentru a face acelasi anunt pe care au apucat sa-1 faca doar la Constanta: " a fost data o lovitura de stat de catre Garda de Fier si generalul Antonescu'. Ca si in cazul "Republicii de la Ploiesti', insurectia legionara din 3 septembrie 1940 ramine cu imaginea sa de eveniment minor, ridiculizat de unii si exagerat de altii. Drept concluzie pentru ziua de 3 septembrie constatam ca regele Carol II incerca sa formeze un guvern care sa aplice prevederile Dictatului de la Viena, care sa opreasca miscarea contestatara si care sa-i conserve pozitia pe Tron. El apeleaza la Antonescu pentru formarea unui guvern de uniune nationala, cu partidele democratice si, eventual, Miscarea legionara. Ion Antonescu se deplaseaza insa la Marele Stat-Major, unde "lucreaza' citeva ore si nu vedem alt motiv al acestei atitudini decit incercarea de a evalua situatia Armatei dupa cedarile teritoriale, dorinta de a-si asigura sprijinul acesteia pentru un guvern pe care 1-ar conduce si emiterea unor ordine pentru evacuarea Ardealului de Nord. Apoi ii contacteaza pe liderii politici pentru a relua tratativele in vederea formarii noului guvern.

4 septembrie 1940. La intrevederea de la ora 9.00 intre Ion Antonescu si luliu Maniu, prim-ministrul desemnat a cerut Partidului National Taranesc participarea la guvernul sau, solicitare pe care Maniu a refuzat-o pina ce nu este rasturnat de pe Tron regele Carol II. De acolo Antonescu s-a dus la presedintele Partidului National Liberal, C.I.C. Bratianu, care i-a dat acelasi raspuns. S-a mai vazut cu Gheorghe Bratianu, cu A.C. Cuza si cu Alexandru Vaida Voevod. "Au refuzat sa discute programul, au refuzat sa-si dea concursul si raspunsul lor a fost: «Abdicarea, dupa aia vorbim».'373 Pe Horia Sima nu 1-a gasit. Este important de subliniat ca, pe durata acestor negocieri, Ion Antonescu a fost dominat de o problema de constiinta si de onoare, anume conflictul intre faptul ca mandatul ii fusese incredintat de rege si credinta, poate si dorinta, personala ca acesta nu trebuie sa ramina pe Tron. Tot la proces el a afirmat la un moment dat, cu referire la agitatiile legionare, ca "aceste tulburari puteau sa ia amploare mult mai mare, ceea ce ar fi dus la prabusirea, continuarea prabusirii dinastice'. Era clar ca nu-si asuma sarcina detronarii. Din acest context s-a format si opinia ca agitatiile legionare erau organizate de Legatia germana, la cererea lui Antonescu, astfel incit sa nu fie pus in situatia de a-si calca onoarea si cuvintul dat suveranului. Era in firea lui sa procedeze astfel. Dupa turul politic din acea zi, el revine la Palat in jurul orei 18.00 si depune mandatul. "M-am jenat sa-i spui regelui ca toata lumea cerea abdicarea' va recunoaste el la proces. Carol II i-a cerut atunci sa formeze un guvern numai cu legionarii. Informatia este plauzibila, daca ne amintim ca regele a folosit in permanenta metoda spargerii unei "coalitii' potrivnice prin oferirea puterii unuia dintre membri. Rezistenta partidelor este legata tocmai de prevenirea acestei manevre. Antonescu insa i-a raspuns ferm: "Cu Horia Sima nu duc (medieri), daca nu pot sa fac guvern de uniune nationala'. Atunci, regele i-a cerut sa ia masuri de reprimare. Antonescu i-a raspuns "ca nu se poate conta pe comandanti'374, informatie de extrema importanta care certifica teza autoritatii discutabile a lui Antonescu in Armata. Numerosi comandanti si ofiteri aveau simpatii legionare. Carol i-a prelungit atunci mandatul pina la 12 noaptea.

intre timp, la ora 19.00, taranistii afla de la ministrul de Interne, generalul David Popescu, ca refuzul legionarilor de a intra in contact cu Antonescu sau de a participa la guvern de datoreaza unei conditii puse de Horia Sima lui Fabricius: predarea regelui Carol si a Elenei Lupescu in miinile lor pentru a fi judecati de Tribunalul legionar si executati: "Germania trebuie sa le dea capul lui Carol, ucigasul lui Codreanu si al atitor alti fruntasi'375. Toate aceste amanunte ne fac sa tragem concluzia ca Antonescu nu era inteles cu legionarii in mod direct si ca manevrele erau conduse din umbra si independent de Legatia germana. Wilhelm Fabricius isi urmarea cu tenacitate misiunea pe care o primise de la Berlin: grabirea punerii in aplicare a prevederilor Dictatului de la Viena. De aceea, el nu i-a lasat lui Antonescu nici un spatiu pentru echivoc, in seara zilei de 4 septembrie, prim-ministrul desemnat s-a intilnit cu Fabricius, i-a prezentat stadiul negocierilor pe care le ducea cu partidele si 1-a informat ca intentioneaza sa-si depuna din nou mandatul. Fabricius a fost insa foarte categoric si dur: "Sub nici un motiv nu-i este ingaduit sa procedeze astfel. Daca nu va prelua acum puterea, se va dezlantui haosul. Unele unitati ale Armatei, sub comanda unor generali iresponsabili, se vor opune inaintarii ungare, care urma sa inceapa in ziua urmatoare, iar in interior va incepe din nou impuscarea gardistilor, al caror puci esuase. Regele trebuie sa-i acorde depline puteri dictatoriale, sa nu se grabeasca sa formeze un cabinet, ci sa ordone ministrilor sa ramina la posturile lor piha ce, dupa citeva zile, se va fi orientat suficient pentru a putea forma un guvern eficient'376. Tonul imperativ al diplomatului german si faptul ca Ion Antonescu a executat acest ordin ne face sa constatam:

Aducerea la putere a lui Ion Antonescu in septembrie 1940 a fost cu preponderenta opera Germaniei. Alegerea lui, in pofida sentimentelor sale dinastice, legaliste si filoantantiste, a avut drept temei si misiune indeplinirea fara ezitari a prevederilor Dictatului de la Viena, retragerea trupelor si administratiei romanesti din Transilvania si cedarea Cadrilaterului. Antonescu a acceptat si a indeplinit aceasta misiune, cu gindul ca dupa terminarea crizei va putea reconstitui statul sub conducerea sa.

La miezul noptii dintre 4 si 5 septembrie, Ion Antonescu se prezinta la rege si ii ofera varianta lui Fabricius sub aspectul unei solutii personale: "Majestate, nu mai pot sa primesc a treia oara [mandatul n.a.], decit daca reluam formula care am discutat-o in '38, adica sa renunti la prerogativele regale'377. Este prima cerere de incredintare a puterilor depline, dupa care Antonescu se duce acasa sa se culce. Sfatuindu-se cu apropiatii sai, Carol II hotaraste sa incerce din nou prelungirea mandatului, urmind ca represiunea sa fie facuta de generalul P.A. Teodorescu. Totodata, suveranul se sfatuieste cu Urdareanu, Tatarescu si generalii Mihail si Argeseanu asupra posibilitatii unei lovituri militare, fara Antonescu sau cu eventuala arestare a acestuia, ca urmare a banuielii ca este inteles cu legionarii si cu Fabricius.

5 septembrie 1940. Pentru dimineata devreme a acestei zile avem doua informatii care se bat cap in cap, cu toate ca sunt legate de un moment decisiv al loviturii de stat. Sub presiunea grupurilor legionare, care au actionat sporadic pe timpul noptii, tragind focuri in diferite colturi ale Palatului pentru a da impresia ca regele este asediat si inconjurat, Carol II hotaraste sa forteze incredintarea unui nou mandat lui Ion Antonescu. Conform Comunicatului nr. 92/5 septembrie 1940, dat de maresalul Curtii Regale, "la ora 3.50 a depus legiuitul juramint in fata MAIESTATII SALE REGELUI Domnul General Ion Antonescu, presedintele Consiliului de Ministri'378. Documentul este autentic, dar reproduce o informatie falsa. La ora 3.50 Ion Antonescu dormea tun. El chiar a precizat la proces ca a fost sculat din somn la ora 4.00 chiar de catre rege si ca i-ar fi raspuns acestuia: "Majestatea Voastra este obisnuita sa piarda noptile, eu nu le pierd, eu sunt om normal, lucrez ziua si noaptea dorm'37. Carol a interpretat acest raspuns drept o fortare a miinii pentru incredintarea puterilor depline si, strins cu usa, accepta intocmirea de catre Mihai Antonescu si Ernest Urdareanu a unui document de trecere a prerogativelor regale de sef al statului catre Ion Antonescu. La Articolul l, avind in vedere Decretul-lege nr. 3052/5 septembrie 1940 prin care Constitutia din 1938 era suspendata, se prevedea investirea cu puteri depline a lui Ion Antonescu38. Acesta va depune juramantul si va porni la o noua runda de negocieri cu partidele. Le-a spus: "Pleaca regele, nu mai are acuma posibilitatea sa faca absolut nimic, a pierdut si puterea executiva, si puterea legislativa, si Justitia din mina, si Armata'. De fapt, in conformitate cu informatiile venite de la taranisti, in acea dimineata Ion Antonescu a incercat din nou formarea unui guvern de uniune nationala, dar de data aceasta s-a adresat direct unor lideri ai celor doua partide mari, oferindu-i lui Ion Mihalache Ministerul de Interne si lui Gheorghe Bratianu Ministerul de Externe, ocolind negocierea cu liderii partidelor, luliu Maniu si Dinu Bratianu. A fost o tentativa de a-i "smulge' din unitatea de opinie a partidelor lor si de a-si salva cuvintul dat si juramihtul fata de rege. Ambii oameni politici au refuzat. Cu ocazia intrevederii dintre Gheorghe Bratianu si emisarul prim-ministrului, confidentul sau, Mihai Antonescu, acesta din urma 1-a informat ca regele Carol II cauta cu disperare sa se inteleaga cu legionarii si ca se arata "dispus sa aprobe orice sanctiuni celor gasiti vinovati de aceste crime; drept prima dovada, el i-a cerut demisia lui Urdareanu, sub motiv ca «a fost prost informat». Daca legionarii s-ar preta la acest joc - i-a spus Gh. Bfratianu] - atunci Carol ar fi gata sa-i sacrifice pe toti colaboratorii sai raspunzatori de aceste crime, in cap cu Tatarescu, lamandi, Urdareanu, Gavrila Marinescu, generalul Argeseanu si toti ceilalti ofiteri din Inspectoratul Jandarmeriei'381. Ceea ce ne socheaza la aceasta lista de complici la asasinate ai lui Carol II, si pe care acesta se pregatea sa-i predea legionarilor pentru a fi executati, este ca ea corespunde, cu exceptia lui Tatarescu, listei personalitatilor arestate si inchise la Jilava, asasinate apoi in noaptea de 28 noiembrie 1940. Conform lui Mihai Antonescu, arestarea imediata a acestor fosti demnitari a fost impiedicata de Ion Antonescu, acesta intervenind pe linga tatal lui Corneliu Z. Codreanu si cerindu-i sa nu lase ca guvernarea sa sa inceapa cu un asasinat politic. Cum sacrificarea complicilor n-a reusit, legionarii lui Horia Sima au reluat in acea seara atacurile si au organizat din nou o manifestatie, de data aceasta in Piata Teatrului National. La ora 21.30 Ion Antonescu intra din nou in audienta la rege, prezentindu-si demisia, dar subliniind ca orice continuare a mandatului sau implica cererea de abdicare. Audienta se incheie la ora 23.00 in ideea ca Antonescu ii ofera regelui posibilitatea de a se consulta cu cine doreste piha a doua zi. La iesire, il vede pe voievodul de Alba lulia, Mihai, si ii spune in treacat: "Maresalul Antonescu asigura situatia'. Parafrazind titlul unui cunoscut film de razboi, incepea "noaptea generalului'. Convinsi ca regele va incerca o contralovitura in acea noapte, liderii Partidului National Taranesc se ascund la diferite adrese conspirative, fara a comunica intre ei si cu consemnul de a se intilni a doua zi dimineata, la o alta adresa conspirativa. Antonescu se instaleaza la sediul guvernului si incepe sa dea ordinele necesare retragerii din Ardeal.

In aceasta zi se produsese cea mai importanta declaratie politica din strainatate referitoare la Romania. Luind cuvintul in Camera Comunelor, prim-ministrul Marii Britanii, Winston Churchill, va declara: "Romania a suferit o severa mutilare teritoriala. Nu avem de gind sa recunoastem vreuna din schimbarile teritoriale ce se fac in timpul razboiului, afara de acelea ce s-ar produce cu liberul consimtamint si cu bunavointa partilor interesate'382. Aceasta declaratie, intarita apoi de Charta Atlanticului semnata impreuna cu SUA, era garantia ca pierderea Basarabiei, nordului Bucovinei si Ardealului de Nord nu erau recunoscute de Marile Puteri occidentale. Ion Antonescu nu va tine cont de aceasta pozitie si, mai mult, va declara la procesul din 1946 ca nu a auzit de ea, ceea ce reprezinta o grava incriminare la adresa maresalului.

Imediat dupa miezul noptii, prevenit asupra intentiilor criminale ale regelui, Ion Antonescu evita sa se mai duca la Palat si il va trimite pe locotenent-colonelul Elefterescu, aghiotantul sau, cu cererea ferma de abdicare. Regele se vede mai intii cu generalul Baliff, care insa este ezitant. Apoi, ii convoaca pe generalii Teodorescu si Mihail, care ii propun atragerea lui Antonescu la Palat si omorirea lui. Fiind imediat informat de un ofiter loial, Antonescu ordona arestarea celor doi la iesirea din Palat, in sfirsit, regele il cheama la el pe Mihail Manoilescu. Acesta il gaseste pe suveran plingind. La intrebarea: "Ce ma sfatuiesti sa fac'?', Manoilescu ii raspunde: "Nu este vorba ca Majestatea Voastra sa abdice astazi, fiindca Majestatea Voastra a abdicat ieri [], cind a facut actul decisiv al abdicarii tuturor puterilor in mina generalului Antonescu'. Ultimul cu care se vede regele este generalul David Popescu, ministrul de Interne, care, imediat ce iese din audienta, ii informeaza pe taranisti asupra situatiei de la Palat.

6 septembrie 1940. Din insarcinarea lui Carol, Manoilescu se duce la 1.30 noaptea la Fabricius. Acesta il convinge ca nu exista alta solutie decit abdicarea si amindoi se sfatuiesc asupra modalitatilor de scoatere a regelui din tara. Fabricius a optat pentru varianta unui automotor care sa-i duca pe Carol si pe Elena Lupescu la Constanta, de unde sa plece cu iahtul regal "Luceafarul'. Dupa toate probabilitatile, aceasta solutie oferita de Fabricius era o capcana: la Constanta, Armata fraternizase cu legionarii si cei doi ar fi intrat in zona cea mai periculoasa pentru ei. Daca versiunea conform careia Fabricius a promis capul lui Carol legionarilor este adevarata, trimiterea lui la Constanta este legata de aceasta promisiune. Seful Legatiei germane 1-a mai anuntat ca ministrul de externe Ribbentrop asteapta si el comunicarea de la Bucuresti privind abdicarea regelui Carol.

De la Fabricius, Manoilescu se va duce la prim-ministrul Ion Antonescu. "Antonescu mi-a spus - isi va aminti celebrul economist -ca nu vede alta solutie decit abdicarea, ca nu a vrut sa i-o smulga regelui in mod brutal, ci i-a lasat timp sa mediteze fara a-i fixa macar o anumita ora'383. De aici, Manoilescu se intoarce la Palat unde constata deja ca regele isi face bagajele, astfel ca alearga din nou la Antonescu. Acesta ii spune, hotarit: "Daca nu primesc nimic, ii voi scrie eu o scrisoare si ii voi cere formal sa abdice'. Avind in vedere ca regele refuza sa emita un astfel de document si nu accepta formularea propusa de Mihai Antonescu, prim-ministrul ii trimite la ora 4.00 o scrisoare ultimativa:

"Sire,

M-am angajat cu cinstea si cu viata mea sa apar trecutul, tara si Tronul.

incercarile mele de a gasi oameni cu adevarat patrioti si priceputi, cu care sa fac o echipa noua de redresare a Statului si de reinfratire a Majestatii Tale cu tara, au esuat.

Toti cer abdicarea Majestatii Tale.

in fata acestei situatii si a agitatiilor pe care eu nu pot sa J e inec in valuri de singe, pentru a arunca tara intr-un razboi civil si a determina ocupatia straina, sunt dator sa supun si in scris Majestatii Tale glasul tarii.

Cine afirma altfel face o crima.

Atrag insa serios atentia Majestatii Tale in privinta raspunderilor grave care vor apasa pe vecie asupra Majestatii Tale, daca nu da ascultare imediat si fara ezitare cererii mele, care este a Armatei si a tarii.

General Ion Antonescu'

Autorii interesati de glorificarea maresalului Antonescu uita de fiecare data sa prezinte contextul in care a fost data publicitatii aceasta scrisoare. Din dorinta de a nu stirbi cu nimic imaginea istorica a maresalului, ei nu mentioneaza niciodata preambulul care a insotit publicarea acestei scrisori, in care viitorul maresal recunostea incalcarea juramintului militar si a cuvintului dat regelui. Iata acest preambul:

,Romani,  

Pentru intiia oara in viata mea a trebuit sa insel, sa mint si sa calc un juramint solemn, cerind abdicarea regelui caruia ii jurasem credinta. Am facut-o pentru a scapa natia de o ingrozitoare umilinta si de o totala si inevitabila catastrofa.

Am facut-o deschis, aratindu-i in scris abdicarea.

Dumnezeu, voi si istoria ma veti judeca. 

Pentru stiinta voastra a tuturor, public textul scrisorii ce am trimis-o fostului suveran, la ora 4 dimineata de 6 septembrie'

(urmeaza textul scrisorii de mai sus).  

Practic, acesta este documentul central al loviturii de stat, lovitura pe care Ion Antonescu si-a asumat-o in intregime si care, in mod cert, ii apartine. Prin caracterul igienic al indepartarii infectiei pe care o reprezentau Carol II si camarila sa, gestul de incalcare a principiilor morale si a juramintului a fost trecut intr-un plan secundar, ca nesemnificativ.

Ultimatumul a fost de doua ore. Regele va semna un manifest catre tara in care va evita cu buna stiinta cuvintul abdic si va folosi formula "trecind astazi fiului meu, pe care stiu cit de mult il iubiti, grelele sarcini ale domniei'385. La acea ora, voievodul de Alba lulia si viitorul rege prin procura "plingea ca un catelandru', dupa cum ne informeaza principesa Martha Bibescu in jurnalul sau: Er weinte wie ein Schlosshund? Tot Martha Bibescu reproduce informatia primita de la doamna Fabricius, care confirma intelegerea timpurie a lui Ion Antonescu cu Germania: "De mai bine de o saptamina, sotul meu n-a mai inchis ochii. Nici Antonescu in sfirsit, asta noapte, la ora doua, sotul meu a putut sa-i telefoneze lui Ribbentrop ca el a abdicat'387. Situatia juridica si asa neclara a Monarhiei romane, amplificata de acest compromis neconstitutional, se va incurca si mai mult in viitor. La 23 august 1944, Carol II va pretinde din nou Tronul, sub pretext ca 1-a parasit vremelnic si sub amenintarea fortei, si va intra in negocieri cu sovieticii.

Fuga din tara a regelui Carol II - sau gonirea din tara, nu are importanta - si preluarea decisiva a conducerii statului de catre Ion Antonescu in ziua de 6 septembrie au reprezentat doar virful tensionat si cel mai important al loviturii de stat. Ea a fost definitivata la 14 septembrie, odata cu instituirea statului national-legionar.

Consecintele imediate ale loviturii de stat

Situatia Monarhiei. Dupa ora 8.00 din dimineata zilei de 6 septembrie 1940 regele Mihai I va depune un juramint neconstitutional in fata lui Ion Antonescu, devenit un fel de Conducator al statului, a patriarhului si a presedintelui Curtii de Casatie si Justitie. Textul juramantului era improvizat. Conform Constitutiei din 1923, regele ales trebuia sa depuna juramintul in fata Camerelor reunite ale Parlamentului cu urmatorul continut:, Jur a pazi Constitutia si legile poporului roman, a mentine drepturile lui nationale si integritatea teritoriului' (Art. 82). Regele Mihai nu a indeplinit aceasta obligatie, pentru ca nu exista Constitutie. Nu mai punem la socoteala ca nici tatal sau nu se potrivea cu acest juramint, mai ales in partea sa finala, cea cu "integritatea teritoriala'. Paradoxul, dar si amarul situatiei, au facut ca si Constituitia din 1938 sa contina acelasi juramint, la Articolul 39, si tot cu obligativitatea de a fi rostit in fata Parlamentului. Pe cale de consecinta, cu atitudinea cea mai obiectiva si intr-un total respect fata de suveranul aflat inca in viata, trebuie sa constatam ca domnia regelui Mihai I intre 6 septembrie 1940 si 30 august 1944 a fost ilegitima. Produs al unei lovituri de stat, la care tinarul rege nu a avut nici o contributie, domnia lui Mihai I s-a situat sub semnul improvizatiei si a unei limitari vizibile chiar si a simbolului pe care il reprezenta Monarhia. Principalul sau biograf, Arthur Gould Lee, va nota: "El a urmat tatalui sau, care compromisese monarhia. Avea doar o vaga ideea asupra indatoririlor sale'388. Noul conducator al statului va sublinia in prima sa proclamatie catre tara ca este vorba de "un nou regim', iar regelui Mihai I ii va declara inca de la prima audienta ca urcarea lui pe Tron este urmarea a "doua lovituri de stat, date in zilele de 5 si 6 septembrie'. Ion Antonescu considera ziua desemnarii sale ca prim ministru cu puteri depline drept moment al loviturii de stat. De fapt, el are dreptate, fuga regelui fara sa abdice fiind aici un act cu totul secundar. Asadar, mai corect ar fi sa acceptam ca lovitura de stat s-a produs in ziua de 5 septembrie 1940. Ca miscare de profunzime in straturile mentalitatii colective si ca mod de administrare a statului, Romania se apropia prea mult de Republica.

Pozitia partidelor politice, intruniti acasa la loan Hudita, liderii taranisti au evaluat situatia, in lumina informatiilor pe care le detineau asupra celor petrecute peste noapte. Ei au constatat mai intii ca nu a fost vorba de o abdicare, ci de o detronare si ca meritul principal in istorie ii revine lui Ion Antonescu. Aflind de la David Popescu faptul ca cei doi "complici' din "complotul' regelui pentru cedarea Ardealului de Nord in schimbul raminerii pe Tron - Mihail Manoilescu si Vaier Pop - au avut si ei o atitudine intransigenta in favoarea abdicarii, taranistii nu incearca sa conteste aceasta teza, ca nerealista, ci ajung la concluzia ca au trecut de partea nemtilor (!) si ca "Antonescu n-a fost decit un agent de executie al nemtilor si al legionarilor'. Nicolae Lupu isi va exprima regretul ca noul conducator al statului nu 1-a lasat pe printul mostenitor sa plece impreuna cu tatal sau si ca n-a proclamat Republica. Maniu va ride. Oricum, la aceasta intrunire s-au conturat doua directii de urmat pentru atitudinea politica a Partidului National Taranesc:

1. Varianta Ghita Pop, Nicolae Lupu, Ionel Pop mergea pe ideea neimplicarii in guvernare si acceptarii constituirii unui guvern de militari. "Noi, partidele politice, stind deoparte, ramanem libere sa protestam in contra Arbitrajului de la Viena si astfel natiunea nu mai poarta nici o raspundere pentru executarea acestui arbitraj, impus cu forta'389

2. Varianta luliu Maniu si loan Hudita ar fi fost atunci de total angajament la guvernare: "Ne trebuie sa constituim imediat guvernul national, asa cum ma intelesesem cu Antonescu si sa decretam mobilizarea generala a Armatei; pe unguri ii invitam sa paraseasca zona ocupata, in termen de 24 de ore, altfel le taiem retragerea, ocupihd valea Tisei; iata ce trebuie spus lui Antonescu sa faca, daca este un om corect, un bun patriot si nu un instrument in miinile lui Fabricius'390.

Ceva nu este in regula cu consemnarile lui loan Hudita in Jurnalul sau. Fara indoiala ca textul este dominat de dorinta expresa de a glorifica figura lui Maniu, de a-1 scoate imaculat din toate situatiile si de a identifica intotdeauna greselile la altii. Consemnarea lunga si detaliata a zilei de vineri, 6 septembrie 1940, pare de multe ori o opera post factum, un comentariu subiectiv al unor fapte indoielnice. Prin urmare, intr-un asemenea joc, informatiile ajung sa se contrazica, fiindca altfel nu avem cum sa ne explicam contradictia dintre decizia de a se ascunde in noaptea de 5 spre 6 decembrie, fara a comunica intre ei, si abundenta informatiilor despre ce au facut ei sau Antonescu in aceeasi noapte. Sursa lor principala, generalul David Popescu, este dubioasa, fiind vorba de un ministru de Interne aflat de saptamini intregi in contact cu taranistii, de multe ori primindu-i in cabinetul sau pentru consultari, fara ca cineva din guvernul Gigurtu sa-1 traga de mineca. Semnul de intrebare pus deasupra atitudinii partidului de la inceputul guvernarii anto-nesciene este cu atit mai mare cu cit, desi optiunea PNT ar fi fost cea a lui luliu Maniu (Varianta 2), in realitate, partidul a pus in practica Varianta l - neimplicarea la guvernare! in plus, proiectul lui Maniu ; era foarte frumos si patriotic, dar punerea lui in practica implica o serie de decizii foarte rapide, intre care demisia lui Ion Antonescu si renuntarea la calitatea de Conducator al statului, formarea unui guvern de uniune nationala condus de Maniu, trecerea trupelor romane la contraatac in Ardeal si impingerea trupelor ungare dincolo de granita, anularea Dictatului de la Viena, renuntarea de catre Adolf Hitler la planul de aducere a trupelor sale in apropierea zonei petroliere si, pentru ca acest plan era legat de Directiva din 31 iulie, schimbarea planului strategic de atacare a URSS, oprirea sovieticilor de a ataca dincoace de Prut si recunoasterea oficiala a Romaniei ca neutra. Nu ne putem duce cu imaginatia atit de departe incit sa credem ca ipoteticul guvern Maniu ar fi trecut tara de partea Aliatilor, declarand razboi Germaniei, in afara de aceste masuri, guvernul de uniune nationala nu avea cum sa rezolve problema Miscarii legionare a lui Horia Sima, organizatie care ar fi refuzat categoric participarea la acest guvern si ar fi trecut si mai inversunata la atacuri violente. Din toate aceste considerente se desprinde destul de clar ideea ca proiectul lui luliu Maniu era cel putin nerealist, daca nu cumva a fost consemnat in jurnalul lui Hudita doar pentru imaginea liderului si a partidului.

in fond, ce argumente invoca luliu Maniu pentru refuzul de a forma guvernul de uniune nationala cerut tot de el si acceptat de Ion Antonescu? Liderul taranist ii va reprosa lui Ion Antonescu faptul ca s-au inteles la 2 septembrie pentru formarea acelui guvern, in care noul prim-ministru sa ocupe fotoliul de ministru al Apararii. Mai grava pare acuzatia ca a pus in aplicare imediat masurile impuse la Viena si ca a retras trupele si administratia din Ardeal. Hillgruber afirma ca "Sarcina cea mai urgenta a lui Ion Antonescu era retragerea trupelor romane din Transilvania de Nord si din intrindul secuiesc, care trebuia efectuata in ordine, desi unii comandanti se opuneau, intr-adevar, evacuarea s-a efectuat intre 5 si 13 septembrie fara incidente importante'391. Apoi a semnat acordul de la Craiova prin care s-a retrocedat Cadrilaterul. luliu Maniu a aratat foarte rar - in una sau doua ocazii - ca tragedia Romaniei din 1940 a fost consecinta unor grave erori ale guvernelor interbelice si numai in protestul sau din 1934 a amintit vag ca este autorul aducerii lui Carol pe Tron. Dar indiferent cit de vinovate erau partidele si mai ales ce uriasa responsabilitate avusesera oamenii politici in prabusirea treptata, ca un mal surpat lent de ape infiltrate, a atributelor statului national unitar, situatia din 1940 avea nevoie de solutii. Or, in septembrie 1940 statul nu avea decit doua solutii. Una din ele era conducerea dupa directive germane de catre un om care se sacrifica, la Putere, si concentrarea corpului partinic democrat in Opozitie, cu scopul de a constitui rezerva politica, in eventualitatea ca la sfirsitul razboiului soarta tarii va fi din nou hotarita de Marile Puteri. Era posibil ca omul sacrificat sa fi fost Gheorghe Bratianu, personalitate filogermana de anvergura, sau Mihail Manoilescu, dar nici unul dintre ei nu avea autoritatea de a indeplini prevederile Dictatului de la Viena, facind Armata si administratia sa execute ordinele nenorocite si sa nu reactioneze. Ion Antonescu insa, prin insistenta cu care se facea apel la calitatea sa de general, da.

A doua solutie era formarea unui guvern proaliat, care sa zdrobeasca prin forta Miscarea legionara a lui Horia Sima, act care sa produca apoi o ocupatie a trupelor germane, ocupatie insotita de masurile naziste cunoscute asupra oamenilor politici responsabili, in aceasta varianta, Romania devenea un stat ocupat de Germania si suporta toate consecintele ocupatiei militare. Trebuie sa fie foarte clar ca in aceasta situatie, in afara de liderii politici democrati, si intreaga populatie evreiasca a Romaniei pierea. Iata de ce, chiar de la venirea lui Antonescu la Putere, putem vorbi despre o salvare a evreilor in Romania. Nu analizam aici soarta evreilor din afara granitelor impuse de invazia sovietica si de dictatul de la Viena. Pentru a se constitui intr-o rezerva politica viabila, partidele istorice au adoptat o pozitie de sprijin a regimului Antonescu, in directia rezolvarii problemei legionare, o atitudine declarativa de protest fata de pierderile teritoriale si au stabilit legaturi secrete, inclusiv de spionaj, cu Aliatii. Dar, pentru a putea pune in aplicare acest program, ele au avut nevoie de protectia lui Antonescu, de autoritatea lui si de compromisurile facute de el germanilor, in toata aceasta situatie extrem de complicata, luliu Maniu a actionat cu abilitate, tradind atunci cind trebuia, intelegindu-se in secret cu Antonescu, lucrind pe canalele spionajului cu Anglia si conservindu-si nealterata imaginea de opozant. Daca ar fi triumfat Anglia in Romania, luliu Maniu ar fi fost liderul necontestat si eroul autentic al razboiului. Tara ar fi avut un alt destin. Pe cind asa, tradat la rindul lui de principalul sau aliat, Anglia, luliu Maniu si statul roman vor fi zdrobiti de ocupatia sovietica.

Miscarea legionara a lui Horia Sima. Dupa cum s-a observat, autorul acestui studiu face o distinctie voita intre organizatia lui Codreanu si ceea ce cunoastem sub aceeasi denumire, de Miscarea legionara, sub Horia Sima. Miscarea legionara a fost decimata in doi ani succesivi de asasinate, 1938 si 1939, iar la conducerea ramasitelor ei a fost propulsat de catre Moruzov, seful SSI, un agent al sau, Horia Sima. De altfel, in momentul septembrie 1940, pozitia lui Horia Sima la conducerea Legiunii nu era inca definitivata, organizatia cunoscind regrupari in nuclee si centre raspindite prin tara si fenomene de localizare pronuntate. O serie de lideri ii contestau pozitia, principalul corp supravietuitor orientindu-se catre tatal lui Corneliu Z. Codreanu. Numerosi lideri legionari il acuzau pe Sima pentru violentele declansate fara ordin, pe timpul cit Codreanu era in inchisoare, cu scopul de a provoca asasinarea acestuia. Este de aceea suficient de elocvent faptul ca Horia Sima afirma in amintirile sale ca ar fi fost desemnat succesor al lui Codreanu pe 6 septembrie de catre un For Legionar, numit tot de el, in timp ce istoricii legionari afirma ca Sima nu a fost niciodata ales sef al Legiunii de catre Forul conducator al acesteia, numirea sa la conducere fiind facuta de Ion Antonescu prin decretul din 14 septembrie392. Forul Legionar, cel constituit sub prigoana dupa moartea lui Codreanu, nu va valida niciodata prezenta lui Horia Sima la conducerea Legiunii si din aceste motive organizatia a cunoscut numeroase convulsii interne, dar a permis si supravietuirea ideii ca Miscare legionara condusa de Codreanu este altceva decit cea condusa de Horia Sima. Elita sa intelectuala, care a cuprins cele mai stralucite minti ale Romaniei interbelice si care dadea continut ideologic profund nationalismului aclamat de organizatia lui Corneliu Z. Codreanu, va disparea asasinata sau indepartata de Legiune. Diferenta este facuta pentru istorie, cu inspiratie si precizie, de Armin Heinen: "Garda nu mai era o miscare populara. Aceasta s-a observat si in legatura cu conducerea ei. Capitanul a fost un idol, o personalitate care i-a fascinat nu numai pe adeptii mai apropiati. Sima poseda alte «calitati». El era dominat de «filozofia bombei» si reprezenta aripa radicala, terorista, care a hotarit politica garzii in urma evenimentelor din 1938. Codreanu a oscilat intre diferitele fractiuni ale Legiunii, asigurindu-si astfel independenta. Sima nu-si putea permite un asemenea mod de comportare. Exista mai mult decit un gardist care putea ridica pretentia ca reprezinta, asemenea lui, «adevarata invatatura». Numai daca se baza pe sprijinul aripii extreme, el se putea apara in fata atacurilor'393.

Numai din septembrie 1940 putem vorbi despre caracterul terorist explicit al Miscarii legionare. Vor exista intotdeauna indoieli asupra faptelor de violenta personala si colectiva din trecut, dar si noi informatii asupra felului cum au fost provocate.394

Imediat dupa detronarea lui Carol II, Ion Antonescu a avut o intrevedere cu Horia Sima. Cu aceasta ocazie, Conducatorul statului a remarcat cu insistenta faptul ca Miscarea este dezorganizata si ca nu poate emite pretentii la formarea unui guvern monocolor. Antonescu invoca nevoia de a opri haosul din administratie si de a pune ordine in conducerea treburilor statului. Ion Antonescu se afla atunci in perioada de negocieri cu PNT si PNL, in tentativa de a forma guvernul de uniune nationala. Sima a avut un program minimal:

o serie de masuri care sa razbune asasinarea lui Codreanu si sa-i pedepseasca pe cei care erau vinovati de dezastrul tarii. Daca acceptam teza complicitatii lui Horia Sima la asasinarea Capitanului, atunci acest program minimal avea un singur scop:

a pozitiei sale de conducator al Miscarii legionare prin punerea in aplicare a unui plan de razbunare care sa le ofere satisfactie credinciosilor lui Codreanu. Antonescu a fost de acord cu acest program, in ideea ca el se va incadra in politica sa generala de restabilire a ordinii statale. Adica, pe cale legala. El va lua si primele masuri in Armata, trecind in rezerva un numar mare de generali, intre care pe Gheorghe Argeseanu (asasinul legionarilor din 1939), Gheorghe Mihail (confidentul regelui si initiatorul asasinarii lui Antonescu), Florea Tenescu (coautor la retragerea din Basarabia), loan Ilcus (compromis prin declaratii lingusitoare in favoarea regelui), apoi C. Ilasievici, Grigore Cornicioiu, loan Bengliu (implicat brutal in torturarea legionarilor), Victor Dombrovschi (primarul Bucurestilor), amiralul Petre Barbulescu, Gheorghe Liteanu, Constantin Atanasescu s.a., unii fiind indepartati pentru incompetenta. Au fost arestati imediat Mihail Moruzov, Gabriel Marinescu, Gheorghe Argeseanu, loan Bengliu, precum si o serie de subofiteri, ofiteri inferiori si superiori, toti implicati in asasinatele impotriva legionarilor. De asemenea, au fost retinute citeva personalitati politice considerate vinovate de prigoana antile-gionara. Prim-ministrul va ordona si o ancheta asupra proceselor politice din ultimii opt ani, precum si o cercetare a activitatii magistratilor. Se combina astfel nevoia imediata a lui Antonescu de a face curatenie la conducerea Armatei, Ministerului de Interne si Jandarmeriei, de a-si asigura el insusi, prin oamenii sai, controlul asupra institutiilor de forta, cu cererile exprese ale lui Horia Sima. Fara indoiala ca la baza intelegerii Antonescu-Sima a stat perspectiva guvernarii comune, fara a se intra in prea multe detalii, la inceput, pe fondul esuarii negocierilor cu partidele democratice. Cu toate ca au existat intotdeauna nuante in felul de a trata relatia sa cu legionarii, la finalul destinului sau lumesc atit de agitat si tragic Ion Antonescu va afirma fara echivoc: "Horia Sima reprezenta baza politica a tarii in acele momente'395. Baza economica era reprezentata de programul enuntat de Mihail Manoilescu in diferite epoci si ocazii, pe care 1-am rezumat si noi aici, in primul capitol, si care se sprijinea fundamental pe structurile capitaliste liberale, puse in functiune in conditiile unui regim politic dictatorial de Dreapta. S-au adaugat, ca factori perturbatori sau ruinatori la proiectul romanesc al redresarii statului, conflictul pentru Putere din interiorul guvernarii, participarea la razboi si influenta nefasta a Germaniei naziste asupra politicii externe a tarii. Nu putem omite de pe aceasta lista un aspect care ne intereseaza in particularitatea analizei noastre, si anume conservarea si pe alocuri amplificarea propagandei si cultului personalitatii, care, profundum maris, va intari sentimentul solutionarii patemaliste a tuturor problemelor patriei.

Conform legilor Istoriei, lovitura de stat inceputa la 2 septembrie 1940, prin propulsarea in destin a lui Ion Antonescu, prin configurarea complotului Maniu-Antonescu si prin interventia decisiva a Legatiei germane, se va finaliza la 14 septembrie prin instituirea statului national-legionar, avind o conducere dualista conflictuala, Ion Antonescu-Horia Sima, ca de multe alte ori in istoria noastra: Cuza-Catargiu in 1862, Carol I-Ion C. Bratianu in 1866, Carol II-Iuliu Maniu in 1930, regele Mihai I-Petru Groza in 1945, Anna Pauker-Gheorghiu Dej in 1948, Nicolae Ceausescu-Alexandru Draghici in 1965, Ion Iliescu-Dumitru Mazilu in 1989. Este incitant de observat ca mai toate loviturile de stat sau revolutiile Romaniei moderne si contemporane au avut aceasta problema a raportului conflictual intre liderii invingatori. Oare de ce intotdeauna schimbarile regimului politic din Romania au adus la conducere cupluri, nu un singur autor, si ca imediat dupa victorie a urmat conflictul intre partenerii aflati la virful Puterii si glorificarea invingatorului final?

Raspunsul s-ar putea gasi in profunzimile mentalitatii tranzactionale a natiunii romane, subiect analizat in termeni moderni, dupa Draghicescu si Radulescu-Motru, de o singura personalitate marcanta a culturii romane, academicianul Razvan Theodorescu:

"Aflata in spatiul unei traditii ortodoxe si al ruralitatii, cu al sau corolar nobiliar, civilizatia romanilor a cunoscut recurent, in epoca primei sale modernitati, atitudini de autoritate monarhica venind sa compenseze, adeseori, slabiciuni politice si crize morale - cazul fanariot e notoriu, unind piscuri intelectuale si abisuri etnice, in ceea ce a fost socotita o forma evidenta si primara de colaborationism - ilustrind insa si clipe de glorie nationala (intre toate, se cade citat, mai nou, episodul Cuza). Atitudini reluate cu mai mult sau mai putin succes, cu mai multa sau mai putina dexteritate culturala, in ceea ce a fost - ba chiar risca sa fie inca - un cult sau, daca nu, macar o exacerbare a rolului liderului, un mesianic «homo magnus». in perimetrul romanesc el s-a putut numi succesiv, in secolul al XX-lea - ce-si trage seva din cele trei precedente - Carol al H-lea, Comeliu Zelea Codreanu, Gheorghiu-Dej sau Ceausescu, cu portretele lor arborate de la batista de matase a jandarmilor, pina la lugubre ceremonii camaraderesti sau pina la uriasele panouri de stadion ale serbarilor din «Cintarea Romaniei». [] Nu mai putin, atasamentul modem fata de soteriologicul lider aratator de drum are legaturi directe cu ceea ce abia am denumit «mentalitatea tranzactionala», putindu-se plasa fie in aureola unei suprematii spre care acela a fost propulsat prin felurite tranzactii, fie, pe neasteptate - prin alte tranzactii, sinonime cu eventuale pioase abandonuri -in umbra unei rapide, violente, daca nu chiar fatale caderi'396, in faptul celei de-a treia modernitati a romanilor (perioada Romaniei Mari) si pina astazi, in pragul celei de-a patra modernitati (intrarea in NATO si UE), fenomenul cuplului rezultat dintr-o miscare politica majora si decisiva a fost reflexul reprezentarii in cei doi lideri a fortelor paternaliste externe pe care vulgul le intuia deasupra tarii. In cazul Cuza-Catargiu din 1862 erau Franta si Imperiul Otoman, in cazul Carol I-Ion C. Bratianu din 1866 erau Germania si Franta, in cazul Carol II-Iuliu Maniu din 1930 erau fascismul si Societatea Natiunilor, in cazul regele Mihai I-Petru Groza din 1945 au fost Occidentul si URSS, in cazul Gheorghiu Dej-Anna Pauker din 1948, ca si in cazul Nicolae Ceausescu-Alexandru Draghici din 1965 erau nationalismul si internationalismul, iar in cazul Ion Iliescu-Dumitru Mazilu din 1989 erau perceptia unei lupte subterane pentru influenta in Romania, asa cum vom vedea in volumul patru al acestui tratat, intre URSS si SUA.