Magistraturi ordinare - Roma

Magistraturi ordinare - Roma

1. Consulatul

In perioadele de normalitate, sefii puterii executive la Roma erau consulii. Potrivit surselor orale si literaturii istorice romane, consulatul a fost creat in 509 i.Hr., odata cu instaurarea Republicii (Titus Livius, 1, 60, 3-4). Primii doi consuli au fost Lucius Iunius Brutus si Lucius Valerius Publicola (Poplicola). Potrivit lui Dionysios din Halicarnas (Romaike Archaiologia, 4, 74), Brutus ar fi fost inspirat de modelul magistratilor anuali alesi la Atena. In schimb, Sallustius evita termenul de consul si afirma ca romanii au creat in 509 "doua imperia si doi magistrati investiti cu imperium" (De coniuratione Catilinae - Despre conjuratia lui Catilina, 6, 7). Se pare ca Sallustius stia ca primii magistrati ai Romei nu au avut titlul de consul. Cercetatorii au constatat ca listele de consuli ai Republicii (Fasti consulares) sunt trucate.

Primii magistrati republicani au fost pretorii, pana in anul 500 i.Hr. Insusi Brutus a fost reprezentantul de la Roma (Zilath) al regelui etrusc Porsenna. Dupa disparitia lui Porsenna, in 498 i.Hr., Roma a fost condusa de un dictator, asistat de un magister equitum, sau de un "conducator al poporului" (magister populi). Se pare ca, dupa 493 i.Hr., puterea a revenit, din nou pretorilor. Este posibil, insa, ca acesti doi magistrati supremi, alesi anual, sa fi avut titlul de praesules ("sefi", "conducatori", "presedinti"). In general, cercetatorii sunt de acord ca institutia consulatului a aparut abia la jumatatea secolului V i.Hr., in urma decemviratului. Unii cercetatori au propus anul 445 i.Hr. Termenul de consul s-ar traduce prin "impreuna cu", care ar ilustra colegialitatea acestei magistraturi.

Se pare ca patricienii, care au vrut sa ii impiedice, mult timp, pe plebei sa acceada la consulat, au infiintat tribunalul militar cu putere consulara (tribunatus militum consulare potestate), insa, in 387 si 386 i.Hr., tribunii plebei, Gaius Licinius si Lucius Sextius, au emis Lex Licinia Sextia care stipula ca unul dintre cei doi consuli putea fi plebeu (Titus Livius, 6, 42, 9-14; 7, 1, 1-2). Insa intre 355-342 i.Hr., pe Fastele consulare nu apar decat consuli patricieni. Abia in 342 i.Hr., tribunul Lucius Genucius a obtinut impunerea unei legi potrivit careia unul dintre cei doi consuli trebuia sa fie, obligatoriu, plebeu (Titus Livius, 7, 42, 1-7).

Initial, consulii erau desemnati de predecesorii lor, iar poporul nu facea decat sa confirme sau sa respinga aceste numiri. Consulii au fost alesi, apoi, de comitiile centuriate, cand acestea erau prezidate de catre unul din consulii in exercitiu. Consulii puteau sa ii respinga pe unii candidati sau sa amane alegerile.

Adevaratii sefi ai puterii executive, cei doi consuli dadeau numele lor anului civil. Orice referire la un an al istoriei romane avea ca termen de referinta consulii care se aflau in functie in acel an. In acelasi timp, consulii asumau comanda militara suprema, erau administratori si judecatori. Ei aveau importante atributii religioase, oferind zeilor rugaciuni si sacrificii si consultandu-le vointa inaintea oricarui act public prin luarea auspiciilor. Puterea consulilor nu era ingradita de o lege, dar erau obligati prin aceasta sa isi fixeze o limita. Consulii nu puteau fi demisi.

Spre deosebire de regi, care apareau in oras pe un car si purtau hlamida de purpura, consulii mergeau pe jos si aveau doar un tiv de purpura la toga. Ei erau precedati in permanenta de 12 lictori dotati cu fascii (fasces). Alte insemne (insignia) specifice consulilor era scaunul magistratilor romani sella curulis. In interiorul cetatii, lictorii nu purtau securi la fascii. Securile erau arborate de catre lictori doar atunci cand consulii paraseau Roma, de obicei in timpul campaniilor militare.

Puterile consulilor erau limitate atat de normele de functionare ale cetatii, cat si de sistemul colegial. Frecvent, consulii isi impartaseau atributiile, unul comandand armata iar celalalt preluand functiile administrative si cele juridice. Ei comandau uneori, impreuna, armata, controlandu-se reciproc.

Orice sentinta aspra pronuntata de consuli impotriva unui cetatean roman putea fi contestata de acesta din urma prin provocatio ad populum.

De asemenea, puterea consulilor putea fi ingradita de opozitia tribunilor plebei si de supravegherea Senatului.

La Roma, consulii convocau si prezidau atat comitiile centuriate si tribute (ius agendi cum populo) cat si Senatul (ius agendi cum patribus). Ei propuneau comitiilor legi, prezentandu-le spre indeplinire sub forma unor rogationes. De asemenea, se ingrijeau de aducerea la indeplinire a deciziilor acestor adunari si actionau la dispozitia Senatului ca agenti executivi ai acestuia. Consulii sunt asistati de un consilium, dar nu sunt obligati sa urmeze sfaturile acestuia. Ei au multe atributii financiare, pentru detinerea controlului finantelor publice, acordandu-le consulilor sumele de care aveau nevoie. Exercitand controlul asupra trezoreriei publice, Senatul ii impiedica pe consuli sa devina tirani; acelasi motiv condusese la limitarea duratei consulatului si a celorlalte magistraturi la numai un an.

Consulii aveau si competente juridice, care vor fi transferate apoi pretorilor. De asemenea, ei supravegheau desfasurarea anumitor serbari si jocuri publice, si controlau politia Romei prin intermediul pretorilor si edililor.

Consulii recrutau soldatii si ofiterii si impuneau, sub controlul Senatului, contributiile necesare pentru mentinerea armatei. In timp de razboi, puterile lor asupra cetatenilor si in materie de politica externa erau enorme. Dreptul de coercitio se exercita atat asupra cetatenilor soldati, cat si a dusmanilor. Consulii erau comandanti supremi ai armatei. Cu acest prilej, ei paraseau Roma in fruntea armatei si inlocuiau toga praetexta (toga tivita cu purpura) cu paludamentum (mantia de purpura, insemnul comenzii militare supreme). In caz de victorie, consulul era salutat (salutatio) cu titlul de imperator de catre soldati, titlu care era ratificat apoi de Senat. De asemenea, consulului victorios in razboi i se conferea dreptul de a celebra triumful (pompa triumphalis) la intoarcerea in cetate. Cu acest prilej, generalul victorios purta insemnele regale (regia ornamenta), facandu-si aparitia in Cetate in ipostaza lui Jupiter Optimis Maximus. El era urcat pe un car tras de patru cai, purta toga de purpura brodata cu aur (toga picta), coroana de aur si sceptru de fildes.

In timpul campaniei militare, consulul, transformat in general, avea drept de viata si de moarte asupra soldatilor, in virtutea juramantului de credinta (sacramentum) pe care il depunea acesta in fata comandantului suprem. Soldatii (milites) nu mai puteau recurge la provocatio ad populum, de care dispuneau ca cetateni (Quirites) la Roma, in timp de pace. In felul acesta, sentinta de condamnare la moarte pronuntata de consul impotriva unui cetatean soldat era adusa imediat la executare. Insa consulul obisnuia sa acorde si recompense soldatilor si ofiterilor merituosi.

In secolul III i.Hr. consulatul a fost practic, confiscat de catre marile familii din nobilitas, astfel, ca pana la sfarsitul Republicii au existat doar 15 homines novi. Intre 233 si 133 i.Hr., consulatul a fost asumat de membrii a 58 de familii, dintre care 113 apartineau celor 13 mari gentes (Cornelii, cu 22 de consulate, dintre care 12 ale ramurii Scipionilor, Aemilii, cu 12 consulate, Fulvii, cu 11, Postumii si Claudii Marcelli, fiecare cu 9 consulate). Cinci familii au asumat 63 de consulate. In aceasta perioada, marile gentes, precum Claudii, Aemilii, Fabii si Valerii au acaparat aproape in intregime magistraturile superioare. Homines novi vor deveni prezente mai des intalnite in atmosfera tulbure a secolului I i.Hr. In aceasta perioada a existat obiceiul ca magistratii sa iti exercite atributiile doar la Roma, deci doar imperium domi, in timp ce comenzile militare si guvernarea provinciilor care presupuneau mai ales imperium militae sa fie incredintate dupa expirarea magistraturii. Cu acest prilej imperium era prorogat, magistratii devenind promagistrati si fiind numiti guvernatori in provincii. In perioada razboaielor civile, atat Sulla cat si Caesar le-au acordat consulatul unor partizani care nu exercitasera magistraturi inferioare sau fusesera doar cavaleri sau membri ai elitelor municipale italice.

Iulius Caesar a introdus o reforma in structura colegiului consulat. El a mentinut colegiul celor doi consuli eponini (care dadeau numele anului) care vor fi cunoscuti sub numele de consuli ordinari (consules ordinarii). Acestia, care pana in 154-153 i.Hr., isi inaugurau mandatul la 15 martie, au intrat in functie ulterior, la 1 ianuarie, cand era inaugurat anul civil. Dupa ce isi exercitau mandatul timp de 3-4 luni, consulii ordinari erau inlocuiti de consulii sufecti (consules suffecti). In cursul unui an, existau 3-4 perechi de consuli sufecti. Aceasta practica s-a generalizat in timpul Imperiului, deoarece principii aveau nevoie de consulari pentru administratia provinciala. Majoritatea membrilor ordinului senatorial exercitau, intr-o prima instanta, doar consulatul sufect. Consulatul ordinar era asumat de imparati si de senatorii cu experienta si prestigiu.

Majoritatea atributiilor consulilor au fost preluate, in timpul Imperiului, de catre principi. Ei prestau doar anumite functii judiciare si instrumentand justitia contencioasa in instantele de apel. De asemenea, ei exercitau atributii juridice in procesele de drept privat, de adoptiune, de tutela, de emancipare a sclavilor.

Aspirantii la consulat erau numerosi, iar consularii administrau cele mai importante provincii imperiale si senatoriale, incununarea carierei lor fiind exercitarea functiei de prefect al Romei (praefectus Urbi). In secolul III, consularii, ca si ceilalti membri ai ordinului senatorial, au fost indepartati de la comanda armatelor si guvernarea provinciilor, prin edictul imparatului Gallienus (260-268). Imparatii secolului III, care erau de origine umila, doreau sa isi insuseasca prestigiul vechilor familii romane, motiv pentru care asumau consulatul ordinar, de multe ori alaturi de copiii lor. Multe persoane de rang ecvestru patrundeau direct in Senat dupa ce exercitau consulatul ordinar. Senatorii de vita ajungeau la consulatul ordinar la o varsta inaintata, cand asumau consulatul pentru a doua oara. Varsta pentru exercitarea consulatului sufect a scazut la 32 de ani, iar importanta acestuia a scazut. In secolul IV, importanta consulatului sufect a scazut si mai mult, varsta minima pentru asumarea acestuia ajungand la 25 de ani. Ei mai aveau doar rolul de organizatori ai jocurilor de la Roma. Dupa 315 d.Hr., aceasta demnitate dispare, iar senatorii deveneau automat consulares. Ei erau recrutati, de multe ori, din familiile senatoriale mai putin prestigioase si dintre oamenii noi. In schimb, consulii ordinari erau alesi de catre imparat, care exercita, el insusi, uneori, aceasta magistratura. Durata consulatului ordinar a revenit la un an. Consulatul devenise, asemenea prefecturii Romei si a pretoriului, incununarea carierei senatoriale. Ei trebuiau sa alcatuiasca discursul de multumire catre imparat (gratiarum actio) si sa organizeze jocurile. Incepand cu 344 d.Hr., numerosi generali de origine barbara au fost investiti cu consulatul, ca o recompensa pentru meritele lor.

Consulatul, care si-a pastrat prestigiul intact in mentalitatile romane, a supravietuit caderii Imperiului Roman de Apus pana in 541 d.Hr.

2. Pretura

La inceputurile republicii, magistratii supremi au fost dictatorii sau pretorii (praetores sau praesules). Lucius Iunius Brutus a fost, se pare, pretor viager (zilath). Ulterior, au fost alesi pretori anuali, sub obladuirea regelui etrusc Porsenna. Titlul de praetor a disparut in jur de 445 i.Hr., dupa decemvirale. Potrivit lui Cicero (De legibus, 3, 3, 8), termenul de praetor deriva din verbul latin pracire ("a merge inainte", "a preceda", "a lua-o inaintea cuiva"), fiind numit prae-itor. De asemenea, acest termen il desemna pe comandantul militar care merge inaintea trupelor sale, explicabil si prin sintagmele alicui verba praeire ("a dicta cuiva o formula") sau verbis praeire aliquid ("a dicta ceva prin formule"), referitoare la ceremoniile religioase efectuate de pretor, insa invatatii moderni au identificat provenienta termenului praetor in cuvantul etrusc purthne, inrudit poate, cu grecescul prytanis.

Pretura a fost reinstaurata in 367 i.Hr., odata cu legiferarea accesului plebeilor la consulat. Consulii s-au specializat in comanda operatiunilor militare si in administrarea afacerilor curente ale Cetatii, si au predat principalele atributii juridice pretorului unic. Pretorul unic, care era ales, in exclusivitate din randul patricienilor, fusese creat, credea Titus Livius, ca o contrapondere la castigarea consulatului de catre plebei, acesta urmand "a imparti dreptatea in Oras" (6, 42, 11). Insa aceasta specializare dateaza dintr-o perioada mult mai recenta, considera cercetatorii. Ei exercitau, la inceput, aceleasi atributii ca si consulii, si abia ulterior au devenit magistrati cu functii exclusiv juridice. Potrivit lui Aulus Gellius (Noctes Atticae, 13, 15, 4), pretorii erau inferiori, in rang, consulilor. Ei detineau, totodata, un imperium "mai mic" (minus) decat al consulilor.

Fiind magistrati ai poporului roman, pretorii purtau toga tivita cu purpura si aveau dreptul la scaunul curul (sella curulis). In interiorul Romei ei erau precedati de doi lictori, iar in afara Orasului, numarul acestora ajungea la sase. In urma inmultirii sarcinilor publice, numarul pretorilor a crescut. In 241 i.Hr. erau doi pretori, insa numai unul dintre acestia se bucura de un prestigiu deosebit. Acesta era pretorul Orasului (praetor urbanus), care instrumenta numai procesele care ii priveau pe cetateni si organiza instantele juridice ale Cetatii. pretorul urban "impartea dreptatea in oras" (ius in urbe dicit). Colegul sau, de rang mai modest, judeca procesele dintre peregrini, sau cele dintre cetateni si peregrini, motiv pentru care a fost numit praetor peregrinus sau praetor inter cives et peregrinos. Pretorul peregrin "impartea dreptatea intre peregrini" (qui inter peregrinos ius dicit).

Cei doi pretori adoptau un edict (edictum), la intrarea in functie in care precizau regulile pe care le vor urma in administrarea justitiei. Edictele pretorilor desi nu erau codificate, se inspirau din deciziile predecesorilor acestora si au constituit sursa de baza a dreptului roman. Imparatul Hadrian a codificat tipul de edict pretorian, elaborand edictum perpetuum, ale carui reguli au devenit obligatorii pentru pretori.

Pretorii puteau crea tribunale extraordinare (quaestiones), pentru a judeca procesele criminale. Ei aveau mana libera in procesele civile unde desemnau judecatori ce actionau in baza actiunilor legii (leges actiones), urmand o procedura arhaica si greoaie. Dupa 199 i.Hr., pretorii au instituit reguli de procedura.

Desi dispuneau doar de un imperium minus, pretorii puteau convoca si prezida comitiile in care erau alesi magistratii inferiori, iar uneori puteau propune proiectele de lege. Dupa crearea provinciilor, numarul pretorilor a crescut, acestia fiind magistratii insarcinati cu civic, dar si a teritoriilor in limitele carora se exercitau aceste insarcinari oficiale, se facea prin tragerea la sorti (sortitio provinciarum) la care participau pretori si promagistrati fosti pretori (propraetores). In 230 i.Hr., odata cu crearea provinciilor Sardinia si Sicilia, au fost creati doi noi pretori, care urmau sa administreze aceste doua teritorii. In 197 C. Hr., cand au fost infiintate doua noi provincii, Hispania Citerior si Hispania Ulterior, au fost creati alti doi pretori. Pana in 80 i.Hr., numarul pretorilor a ramas la 6. Sulla a sporit numarul acestora la 8; Caesar a sporit numarul acestora la 10 (in 46 i.Hr.), apoi la 14 (in 45 i.Hr.), ajungand ca in anul mortii sale (44 i.Hr.), sa fie 16 pretori. Augustus a micsorat numarul pretorilor la 8 in 27 i.Hr., apoi l-a marit la 10 in 23 i.Hr. In timpul lui Tiberius (14-37 d.Hr.) existau 12 pretori, iar in secolul II d.Hr., numarul lor a ajuns la 18.

Atributiile pretorilor erau limitate, in perioada Imperiului, acestia asumand sarcini legate de tutela, prezidarea anumitor tribunale si conducerea trezoreriei Senatului. Singurii care si-au pastrat, oarecum, rolul traditional, erau pretorul urban si pretorul peregrin. In anul 212 d.Hr., prin acordarea cetateniei romane tuturor locuitorilor liberi ai Imperiului, ca urmare a Constitutiei Antoniniene, functia de pretor peregrin a disparut. Fostii pretori (viri praetorii) au exercitat, in perioada Principatului, functiile de comandanti de legiuni (legati Augusti legionum) si de guvernatori ai provinciilor senatoriale, ca proconsuli (proconsules) sau imperiale, ca legati Augusti pro praetore, de mai mica importanta, in epoca Imperiului Tarziu, mai existau doi pretori, unul urban, iar celalalt insarcinat cu eliberarea sclavilor, tutela copiilor minori, adoptiile, litigii de succesiune si organizarea focurilor. Prin edictul lui Gallienus, pretorii au fost inlaturati, ca si ceilalti membri ai ordinului senatorial, de la comanda legiunilor si la guvernarea provinciilor imperiale. Varsta intrarii in functie a scazut la numai 20 de ani.

In timpul Republicii, pretorii asumau si ei, uneori, comanda unor armate. In cazul unei victorii, erau salutati cu titlul de imperator si puteau beneficia de omagiul triumfului. Pretorii intrau in functie la 15 martie, iar incepand din 154/153 i.Hr., la 1 ianuarie.

3. Censura

Etimologia cuvantului census este destul de controversata. Se pare ca termenul are legatura cu verbul censere ("a face evaluare", "a emite un aviz"), dar si cu tema indo-eruropeana kens ("a proclama solemn", "a spune ceva ce este conform firii lucrurilor").

Potrivit traditiei literare, cei doi censori (censores) au fost creati in 443 i.Hr. (Titus Livius, Ab Urbe condita, 4, 8, 2-5), probabil de decemviri, care au vrut sa scoata in evidenta natura cenzitara si timocratica a adunarii centuriate. Cenzorii se bucurau de un prestigiu deosebit, ei asumand prerogative care apartinusera, odata, regilor. Ei trebuiau sa ii clasifice si sa ii inscrie in liste pe cetatenii care formau forta militara a cetatii. Initial, regii ii treceau in revista pe soldati pe campul lui Marte. Acest fapt ii obliga pe romani sa isi evalueze averea. Prin urmare, notiunea de cens si-a extins semnificatia la recensamant si la cetatenilor. Potrivit autorilor antici (Titus Livius, Ab Urbe condita, I, 42, 5; Dionysios din Halicarnas, Romaike Archaiologia, 4, 15), regele Servius Tullius a luat initiativa de a-i imparti pe cetateni, cu ocazia censului, dupa atributiile militare si civile.

Censura era singura magistratura superioara, care, desi presupunea auspicium maius, nu aducea cu sine si investirea cu imperium.

In 209 i.Hr., censura devine cea mai importanta (ca prestigiu) dintre magistraturi, fiind rezervata doar fostilor consuli. Cenzorii erau alesi o data la 5 ani de catre comitiile centuriate prezidate de consuli. Dupa 265 i.Hr., a fost interzisa efectuarea a doua cenzuri de catre aceeasi persoana. In contrast cu ceilalti magistrati, cenzorii intrau in functie imediat ce erau alesi. Principiul colegialitatii era aplicat, in cazul cenzorilor, cu si mai multa rigoare: in caz ca unul dintre cei doi cenzori murea sau isi dadea demisia, colegul sau era obligat sa demisioneze imediat. Incepand cu anul 312 i.Hr., cenzorii au fost alesi pentru un mandat de 18 luni. Cenzura era o magistratura ordinara, dar nu era exercitata permanent.

In anul 205 i.Hr., Senatul a decis ca nimeni nu li se poate impotrivi cenzorilor, cu exceptia tribunilor plebei, si ca un cenzor nu este dator sa dea socoteala nimanui. Dupa cele 18 luni de mandat, censorii nu erau obligati sa abdice, ei putand sa isi prelungeasca exercitarea prerogativelor pentru o perioada de pana la 5 ani, daca socoteau necesar.

Cenzorii nu dispuneau de lictori, dar aveau in subordine un personal specializat care ii ajuta in operatiile la cens. In perioada Republicii, census era modalitatea prin care o persoana isi putea exercita indatoririle militare si civice, sau sa faca parte din Senat. Censul imbraca un triplu aspect: militar, financiar si politic. Statul putea, astfel, sa isi evalueze resursele militare si sa stabileasca o ierarhie a cetatenilor in functie de avere, in scop fiscal ti electoral. Prin operatiunile cenzitare era inregistrata averea, varsta si domiciliul cetatenilor, date cu ajutorul carora acestia erau impartiti in centurii si triburi si li se stabileau indatoririle. Existau anumite conditii care ii permiteau unui cetatean sa faca parte din clasa cavalerilor sau sa candideze la magistraturi.

In listele de cens erau inscrisi toti cetatenii, inclusiv cei saraci si libertii. Adjunctii cenzorilor erau trimisi, chiar in provincii si la armate pentru a face recensamantul. Inregistrarea cetateanului presupunea si declararea bunurilor sale.

Cenzorii controlau cheltuielile publice, arendau minele, lucrarile publice si impozitele indirecte (vectigalia) societatile de publicani. Ei aveau si unele indatoriri juridice. Una dintre cele mai importante functii era alegerea (lectio) membrilor Senatului. Cenzorii ii puteau exclude pe cei considerati nedemni de calitatea de senator si ii puteau inscrie pe lista Senatului pe cetatenii merituosi, din toate ordinele sociale, care posedau un cens minim compatibil cu acest statut.

Dimensiunea morala atributiilor cenzorilor era asa-numita "supraveghere a moravurilor" (cura morum). Cenzorii aveau in grija respectarea de catre cetateni a prevederilor legilor sumptuare, adica cele prin care era limitat luxul. Cetatenii trebuiau sa se rezume la o anumita cantitate de aur si argint, sa nu cheltuiasca sume prea mari pe obiecte de lux, uzante considerate contrare vechii austeritati si spiritului originar roman.

Insa, doar intre 230-140 i.Hr., censul a fost efectuat o data al cinci ani. In perioada ulterioara, censul era efectuat la intervale cuprinse intre 3 si 17 ani. Criza Republicii romane a condus la intreruperea operatiilor de cens intre anii 86 si 70 i.Hr.

Cu toate acestea, in ultimii ani ai Republicii, cenzorii au dat dovada de o austeritate de moda veche, iar dictatorii Sulla si Caesar au asumat ei insusi atributiile cenzorilor. In aceasta perioada recensamintele erau efectuate in provincii de catre magistratii locali, practica ce se va mentine si in epoca imperiala.

Ultimul colegiu cenzorial este atestat in anul 22 i.Hr. Augustus si succesorii sai vor face lectio Senatus si vor asuma cura morum. La sfarsitul secolului I d.Hr., imparatul Domitianus a adaugat cenzura demnitatilor imperiale si aceasta magistratura a disparut definitiv din nomenclator.

Odata cu lectio Senatus, cenzorul ii trecea in revista si pe membrii ordinului ecvestru.

Census se incheia printr-o ceremonie religioasa de purificare (lustrum), care avea loc tot pe campul lui Marte, unde era efectuat recensamantul. Cei care nu se supuneau censului (incensi) riscau atragerea unor pedepse grele asupra lor. Prin acest ceremonial desfasurat in afara teritoriului sacru (pomerium), se efectua, practic, recenzarea cetatenilor care constituiau armata civica. Dupa convocarea cetatenilor pe Campul lui Marte urma procesiunea solemna (lustratio) incheiata printr-un triplu sacrificiu de trei victime: un porc, o oaie si un taur (suovetaurilium). In cele din urma, era inaltata o ruga pentru sporirea fortelor Romei. De regula, dupa indeplinirea acestei ceremonii, cenzorii abdicau.