Magistraturi extraordinare - Roma

Magistraturi extraordinare  - Roma

1. Dictatura

In caz de mare pericol la adresa Romei (invazie straina, dezastru militar, criza interna sau molima - pestilentia), regulile normale care asigurau functionarea institutiilor ai puterile magistratilor incetau. Puterile ii erau incredintate unui dictator, magistrat unic si extraordinar. Se pare ca in perioada Regalitatii, dictatorul comanda trupele in numele regelui si sub autoritatea acestuia. Se pare ca aceasta institutie avea origine latina, chiar albana (Dionysios din Halicarnas, Romaike Archaiologia, 5, 74, 3-4). In cetatile latine, dictatorii isi exercitau mandatul pentru un an. Este posibil ca la origine, dictatura sa fi avut semnificatii magice; dictatorii erau desemnati pentru misiuni speciale, cum ar fi baterea rituala a unui cui in zidul Capitoliului. In acceptiunea sa originara, cuvantul dictator era echivalent cu "randuitor".

Intr-o situatie grava, sarcina desemnarii unui dictator, care era o magistratura necolegiala, le revenea consulilor si Senatului. Senatul il invita pe unul dintre consuli sa numeasca (dicere, creare, legere dictatorem) un dictator. De obicei, era numit dictator unul dintre fostii consuli. In procedura de creatio a unui dictator nu erau implicate comitiile. Desemnarea dictatorului se facea noaptea, pentru a evita auspiciile nefavorabile. Din acel moment, puterile consulilor si ale celorlalti magistrati incetau, ei devenind subordonati nemijlocit dictatorului. Hotararile dictatorului nu puteau fi blocate prin prohibitio, nici dreptul de intercesiune (veto) al tribunilor plebei sau al altor magistrati nu mai opera. Dictatorul nu obtinea auspicium maius prin transfer de la consulul care il numea, ci direct de la Iupiter. Investirea cu imperium avea loc in virtutea unei lex curiata de imperio prezentata de dictatorul insusi.

Se pare ca, in cazul investirii unui dictator, dreptul de provocatio ad populum era suspendat. Dupa expirarea mandatului, spre deosebire de magistratii ordinari, un fost dictator nu putea fi urmarit in justitie pentru hotararile luate in timpul exercitarii functiei, nici chiar pentru cele de ordin financiar. Dintre toti magistratii, doar plebeii isi mai pastrau functiile, dar nu mai aveau drept de veto. In cazul puterilor dictatoriale, nu exista decat o singura restrictie: dictatorul nu dispunea in mod discretionar de trezorerie (aerarium) el avand nevoie de acordul Senatului in acest sens.

Dupa scurgerea unei perioade de sase luni, dictatorul era obligat sa abdice in favoarea reprezentantilor institutiilor normale. Multi dictatori, insa, au abdicat la numai cateva zile dupa preluarea functiei, odata ce isi indeplineau misiunea pentru care fusesera desemnati.

Ce insemn exterior al puterii sale, dictatorul era precedat de 24 de lictori care purtau manunchiuri de nuiele (fascii) pe care erau montane securi. In pofida denumiri comune, dictatorii Romei republicane nu trebuie confundati cu dictatorii contemporani.

Ultimul dictator in limitele cadrului constitutional al Republicii a fost Servilius, ale in 202 i.Hr.

In 82 i.Hr., printr-un abuz, Lucius Cornelius Sulla a obtinut numirea sa ca dictator pe viata, in vederea redactarii legilor si a organizarii statului.

In 451 i.Hr., in plin razboi civil, Caius Iulius Caesar a fost numit dictator pentru "organizarea statului" (dictator rei publicae constituendae). In 48 i.Hr., mandatul sau a fost reinnoit, iar in 46 i.Hr. a fost prelungit pe zece ani. In 45 i.Hr., Caesar a fost numit dictator pe viata (dictator perpetuus) si consul fara coleg (consul sine collega). Aceste doua cazuri reprezinta o deviere de la vocatia republicana a dictaturii si care nu poate fi explicata decat pe fundalul crizei generale pe care o traversa Republica romana in secolul I i.Hr. Atat Caesar, cat si Sulla, au abuzat de aceasta functie pentru a-si impune propria politica si pentru a-si neutraliza adversarii.

Dupa asasinarea lui Caesar, la 15 martie 44 i.Hr., consulul Marcus Antonius a obtinut votarea unei legi prin care dictatura a fost abolita pentru totdeauna. Insa imparatii, desi vor evita asumarea titlului de dictator, vor prelua, practic ulterior, puterile care corespundeau acestei functii.

2. Magister equitum

Dictatorul avea un subaltern care era numit, si el, tot pentru numai sase luni. Magister equitum nu era, insa, un comandant al cavaleriei, ci seful centuriilor de cavaleri, membrii ordinului ecvestru.