Aparitia primelor formatiuni prestatale de tip feudal

APARITIA PRIMELOR FORMATIUNI PRESTATALE DE TIP FEUDAL

Incheierea procesului etnogenezei romanesti a dus la afirmarea poporului roman dpdv etnic ca un popor cu personalitate proprie, care a utilizat apelativul roman pentru a se desemna, apelativ justificat atat din perspectiva autohtonilor geto-daci, locuitori ai unor teritorii ce au fost parte integranta din Imperiul Roman. Semnificativ in acest sens este ca Imparatul bizantin Constantin Porfirogenetul, referindu-se la locuitorii spatiului carpato-dunareano-pontic, ii denumeste romani pentru a-i deosebi de barbari. Mai mult, celelalte popoare vecine, slavii, maghiarii, ii desemnau pe romani cu termeniii de ,,valahi', ,,olahi', ,,volohi', termeni prin care aceste popoare ii denumeau pe fostii locuitori ai Imperiului Roman, ceea ce inseamna o recunoastere implicita a originii romane a poporului roman.

Iar poporul roman nu s-a afirmat nu doar dpdv ca un popor romanic, ci si dpdv religios, ca un popor crestin-ortodox, pentru a se deosebi de celelalte popoare pagane si catolice. Afirmarea poporului roman ca un popor crestin ortodox si lupta sa contra propagarii catolice este ilustrata intr-o scrisoare a Papei Grigore al IX-lea din 1234, in care acesta deplange succesele pseudo-episcopilor ortodocsi si vlahilor din dioceneza cumanilor din Moldova.

In perioada feudalismului timpuriu (sec. 10 - 14 d.H.) la nivelul obstilor satesti au avut loc o serie de transformari, in sensul ca egalitatea membrilor obstei face loc stratificarii sociale de tip feudal, iar vechile norme de conduita fac loc unor norme cu caracter juridic, care reglementeaza noile relatii sociale si de productie. Pe acest fond se adancesc inegalitatile sociale din cadrul obstilor si incep sa se contituie clasele si categoriile sociale proprii feudalismului, precum si relatiile de productie de tip feudal. Astfel, din randul membrilor obstii si in special dintre alesii obstei se evidentiaza anumite persoane, care acapareaza terenurile obstii, devenind aristocratia formatiunilor prestatale de tip feudal si embrionul viitoarei clase a nobililor feudali.

Existenta proprietatii feudale este oglindita in documentele medievale, cum ar fi Diploma Ioanitilor (1247), unde sunt desemnati prin sintagma ,,majores terrae' (,,mai marii pamantului') sau intr-o scrisoare de la inceputul sec. al XIX - lea a lui Inocentiu al III - lea, referitoare la Sudul Moldovei, in care sunt desemnati prin termeni ca ,,duces' si ,,domni'. Toata aceasta terminologie sugereaza ca feudalii erau cei mai putenici dpdv economic, iar puterea lor economica statea la baza puterii lor politice. Tot in aceasta peioada a feudalismului timpuriu, bisericile si manastirile au inceput sa acumuleze iazuri, ceea ce a dus la formarea clasei feudalilor ecleziastici, alauri de aceea a feudalilor laici.

La celalalt pol al societatii feudale in curs de constituire se afla marea masa a taranimii, desemnata de Diploma Ioanitilor prin sintagma ,,rustici valahi', adica taranii dependenti de majores terrae. Acest document arata ca feudalii romani se bucurau din partea taranilor dependenti de renta feudala prestatala sub cele 3 forme ale sale: venituri, foloase si slujbe, adica renta in bani, produse si in munca. Cea mai mare parte a taranimii era organizata in obsti satesti, intre acestia si nobilii feudali existand un conflict permanent, ca urmare a incercarilor nobililor feudali de a destrama obstile si de a acapara pamanturile taranilor. Iata deci ca obstea sateasta era in zorii Evului Mediu si un mijloc de aparare a taranilor impotriva feudalitatii. Chiar si taranii dependenti erau organizati in obsti si continuau sa pastreze in folosinta loturile de cultura, care se numarau sorti.

O data cu formarea claselor sociale fundamentale ale societatii feudale si a relatiilor de productie de tip feudal, apare si contradictia fundamentala a societatii feudale si anume aceea intre taranii dependenti si nobilii feudali. Pe acest fond, potrivit legii dialectice a luptei contrariilor trebuie sa dea nastere formatiunilor prestatale de tip feudal, care au aparut si s-au organizat pe intreg teritoriul locuit de roman, inca din sec. 9. Ele erau desemnate prin termenul generic de ,,tara' sau de ,,campulung', termeni care desemnau uniunile sau confederatiile de obsti. Termenul de ,,tara' din limba romana este de sorginte latina, de la ,,terra', insa limba romana este singura limba romanica in care termenul a patruns cu sensul de organizare politico-statala si nu cu un sens material de pamant, ca in celelalte limbi romanice. In limba romana, pentru sensul material de pamant avem cuvantul ,,pamant', de sorginte latina (,,pavimentum' = ceea ce acopera). Chiar si atunci cand termenul de tara are sensul secundar de pamant, referirea este la teritoriul unei formatiuni politico-statale. Aceasta denumire generica de tara este completata cu o serie de termeni ce indentifica diversele formatiuni prestatale dupa o serie de criterii: a. geografic: Tara Hategului

b. etnic: Terra Vlahorum

c. etnico - geografic: Tara Brodnicilor

d. al persoanei conducatorului: Tara lui Litovoi, Menumorut

Denumirile tarilor care contin vechi termeni toponimici si hidronimici atesta vechimea si continuitatea popoarelor romanesti pe acele tinuturi. Denumirilor tarilor care contin determinative cu caracter etnic sunt date de celelalte popoare si confirma incheierea procesului etnogenezei romanesti si afirmarea poporului roman ca un popor cu personalitate proprie. Denumirile tarilor care contin referiri la numele persoanei conducatorului semnifica saltul calitativ de la stadiul obstilor si uniunilor de obsti la stadiul organizat de tip politic. In afara termenului de tara pentru desemnarea formatiunilor prestatale feudale exista in limba romana si alti termeni care nu sunt de origine latina, care sunt dublete ale termenului de tara. De exemplu, termenul de ,,jupa-jupan-jupan', care este de sorginte traca, precum si termenii de cnezat, voievodat. Existenta acestor cuvinte germane si slave in vocabularul limbii romane si utilizarea lor pe scara larga in Epoca Medievala i-a facut pe unii autori sa considere in mod gresit ca institutia cnezatului si a voievodatului n-ar fi institutii originale romanesti, ci imprumutate. Aceasta conceptie nu poate fi acceptata, pentru ca termenii au patruns in limba romana ca dublete, pe fondul influentei exercitarii de popoarele migratoare asupra etnogenezei romanesti, mai ales in ultima ei etapa, iar un alt argument in combaterea acestei afirmatii este acela al evolutiei diferite a institutiilor in cauza, la romani. La slavi, termenul de cneaz este sinonim cu cel de duce. In ierarhia feudala slava, voievodul este subordonat cneazului si nu are atributii jurisdictionale. La romani, voievodul este superior cneazului, fiind mai mare peste o confederatie de cnezi si continua pe un plan superior atributiile jurisdictionale ale juzilor si cnezilor.

Conducatorii de formatiuni prestatale feudale dispuneau de asezari intarite si de cele militare compuse din curtenii cu ajutorul carora tineau in ascultare pe taranii dependenti si asigurau apararea impotriva atacutilor straine, infaptuind astfel functii interne (a tine in ascultare masa taranilor dependenti) si externe (aparare impotriva atacurilor straine) ale acestor formatiuni de tip politico-statal. Efectivele militare respective alcatuiesc ceea ce Diploma Ioanitilor denumeste ,,apparatus beliceus' (aparatul razboinic). Formatiunile prestatale feudale nu dispuneau, insa, de forta necesara unei aparari eficiente impotriva atacurilor tot mai frecvente si puternice ale popoarelor vecine, intrucat respectivele formatiuni prestatale isi exercitau autotitatea pe teritorii restranse, nemaiavand puterea necesara pentru intretinerea unor efective militare corespunzatoare. In acest context, catre sfarsitul sec. 13, inceput de sec. 14, pe fondul dezvoltarii fortelor de productie si al uitarii relatiilor de productie de tip feudal, cresc si veniturile feudalilor romani, iar acestia cauta din ce in ce mai mult sa-si asigure exclusivitatea exploatarii domeniilor lor si sa nu mai imparta cu feudalii straini, ai caror vasali erau veniturile regiunilor romanesti, atitudine incompatibila cu recunoasterea autoritatilor vremii.

La randul lor, micii tarani dependenti nu mai agreau dubla exploatare feudala si s-au situat de partea feudalilor romani, in lipsa lor, impotriva feudalilor straini. Aceasta lupta desfasurata sub conducerea capeteniei feudale locale a avut ca rezultat crearea statelor feudale romanesti, un proces istoric, cu trasaturi comune la scara intregului spatiu locuit de romani, dar si cu o serie de particularitati de la o tara romaneasca la alta. De aici rezulta ca formarea statului feudal roman este rezultatul dezvoltarii fortelor de productie feudale, al contraindicatilor de clasa, interne si al luptei poorului roman contra dominatiei straine in cadrul unui determinism de tip dialectic, ceea ce valideaza justetea singurei teorii corecte formulata de istoriografia romana in legatura cu formarea statului roman feudal de sine statator, care este teoria lu Nicolae Balcescu, acesta referindu-se la formarea Moldovei si a Tarii Romanesti, in combaterea teoriei descalecatului, pentru ca niste ,,stapani se state asa mici precum Fagarasul Si Maramuresul nu puteau avea destula putere spre a cuprinde asemenea provincii'. Prin urmare, ,,feudalitatea nu se putea introduce in aceste tari cu acesti domni'. Ceea ce insemna ca formarea statelor feudale romanesti nu poate fi rezultatul unei actiuni externe, ci este rezultatul unui proces intern de feudalizare.