Teoria muncii productive

Teoria muncii productive

O problema, dintre cele mai disputate cu privire la raportul valoare-pret, a fost si a ramas aceea a determinarii in unitati naturale a timpului de munca socialmente necesar. In 1963 A.S. Mendelson, dupa ce sustinea ca timpul socialmente necesar se leaga de munca concreta, declara ca valoarea nu va putea fi calculata deoarece ea constituie o "abstractie'[1] iar in 1966 G.S. Lisicikin scria ca, valoarea fiind o relatie de productie deci o relatie intre oameni, tendinta de a se calcula valoarea marfii "pare ciudata' . Exemplele pot continua. in toate aceste cazuri se omite faptul fundamental ca substanta valorii o reprezinta munca omeneasca, ca aceasta este reala si, chiar daca, inevitabil, marea complexitate a problemei ridica dificultati deosebite, munca poate fi totusi masurata. Nu trebuie uitat ca atunci cand vorbim de valoarea determinata a unei marfi - asa cum scria Engels - practic "aceasta cantitate o exprim nu numai in munca insasi, nu intr-un anumit numar de ore de munca, ci in alta munca . Constat, asadar, ca timpul de munca social pe care ele il reprezinta, a fost masurat socialmente si gasit egal. Masurarea nu s-a facut insa in mod direct absolut, in ore de munca sau zile de munca etc., asa cum se masoara de obicei timpul de munca, ci pe o cale ocolita, prin intermediul schimbului, in mod relativ. De aceea, nici nu pot sa exprim aceasta cantitate determinata de timp de munca in ore de munca, al caror numar imi ramane necunoscut, prin alta marfa, care reprezinta aceeasi cantitate de timp de munca social'.

Teoria incognoscibilitatii marimii valorii economice munca, a lipsei de operationabilitate a categoriei valoare, va fi treptat, supusa unei critici crescpande avand ca resort, inainte de toate, necesitatile obiective ale vietii economice de a dispune de instrumente de analiza, decizie si actiune eliberate cat mai mult de voluntarism. Cautarea unor modalitati de determinare a valorii in unitati naturale de timp de munca a inceput sa exercite o atractie puternica pentru un numar mereu sporit de economisti.

Dupa aspectele pe care si le-au propus spre studiere preocuparile se pot organiza in doua mari grupe:

a. preocuparile pe linia metodei determinarii cheltuielilor efective complete de munca;

b. preocupari privind modalitatea de asigurare a reducerii muncii complexe la munca simpla.

Cu ajutorul folosirii metodei cheltuielilor efective complete de munca se incearca determinarea totalului cheltuielilor de munca efectuate pe diferite trepte ale productiei sociale, spre a se ajunge la crearea produsului; cu alte cuvinte, se urmareste calcularea sumei cheltuielilor de munca vie si materializata in necesitate de produs. Caracteristic acestei metode, este faptul ca ea se sprijina pe luarea in considerare, inainte de toate, a preturilor, retributiei reale pe unitatea de timp de munca si a conditiilor productiei.

in 1904, economistul rus Vladimir Karpovici Dimitriev, din scoala matematica avea sa propuna un sistem de ecuatii lineare pentru n produse, cu n necunoscute, in care, pentru fiecare productie, ecuatia sa reprezinte suma cheltuielilor de munca vie considerate in "bunuri de salariu' si de munca concretizata in "capitaluri tehnice', adica in feluri concrete de cheltuieli materiale.

Dezvoltarea treptata a cercetarilor cu ajutorul balantei legaturilor dintre ramuri a permis un avant considerabil si celei in domeniul cheltuielilor complete de munca. Cea mai importanta incercare de a determina cheltuielile complete de munca si anume in om-ore si lucratori-anuali, a fost efectuata de Institutul de Cercetari Stiintifice Economice de pe langa Gosplan al U.R.S.S. Experienta acumulata cu acest prilej a fost expusa de I.I. Dorosin in 1969, intr-o lucrare special elaborata in acest sens purtand titlul: "Determinarea consumului national de munca al productiei, pe baza balantei legaturilor dintre ramuri'.

in cadrul acestei experiente, coeficientii cheltuielilor complete de munca, stabiliti cu ajutorul balantei legaturilor dintre ramuri, constituie rezultatul transformarii coeficientilor privind cheltuielile directe de munca si necesita:

a. elaborarea indicatorilor de cheltuiala de munca vie directa;

b. matricea de balanta a cheltuielilor materiale.

Indicatorul cheltuielilor directe de munca reprezinta consumul de munca vie pentru unitatea de productie a unei ramuri pure si este definit ca o marime medie ponderata pe ramura. Gruparea datelor trebuie facuta pe cat posibil, pe ramuri pure. Prin impartirea cantitatii de timp obtinute la respectivele productii globale din ramuri, se obtin coeficientii cheltuielilor directe de ramura. Cheltuielile complete de munca pe unitatea de produs obtinute cu ajutorul metodei descrise, tin seama numai de conditiile de productie, se bazeaza numai pe marimea de fapt a productiei produsului, fara a lua in considerare posibilitatea ca ea sa nu corespunda marimii nevoii, cererii sociale finale. Aceasta constituie o prima deosebire intre cheltuielile complete de munca si timpul de munca socialmente necesar.

Insa, pentru ca cheltuielile complete de munca sa coincida cu timpul de munca socialmente necesar, ar fi nevoie ca ele, sa tina seama de conditiile reproductiei, sa aiba la temelie si legatura dintre productie si nevoia sociala, cererea finala, ca si reducerea tuturor muncilor complexe inglobate in produs la munca simpla. Desi reprezinta doar un pas spre timpul de munca socialmente necesar, cheltuielile complete de munca, sunt un instrument de analiza economica de sine statator, care poate juca un rol orientativ pretios in:

a) definirea, stabilirea proportiilor reale din economia nationala, determinarea mai precisa decat pe baze monetare a participarii diferitelor ramuri la crearea produsului social si a venitului national, orientari folositoare in cunoasterea raportului efectiv dintre venitul national si fondul de inlocuire.

b) in buna masura, metoda poate fi utilizata de cercetarea economica si in domeniul analizei nivelurilor de fapt ale preturilor, ca si in opera de elaborare a unor noi preturi.

Cea mai complicata problema de invins in drumul spre determinarea timpului de munca socialmente necesar a ramas, problema reducerii muncii complexe la munca simpla. Transformarea muncii complexe ( potentate ) in munca simpla presupune sa se tina seama de faptul ca munca simpla:

a. se poate desfasura de oameni cu capacitati fizice si intelectuale medii, fara a fi necesara vreo instruire speciala sau experienta de productie;

b. necesita o intensitate si un grad de greutate obisnuite, normale din punct de vedere social;

c. are un caracter istoric, in sensul ca isi schimba caracteristicile pe masura dezvoltarii societatii si a fortelor sale de productie; cu alte cuvinte, diversele munci simple, au "dotari' diferite si deci trebuie "actualizate'.

S.G. Stramilin, spre exemplu - cautand a infatisa un mod simplu de reducere - considera ca "in calculul cheltuielilor de remunerare a muncii, reducerea muncii complexe la munca simpla este deja prevazuta in salariile tarifare ale diferitelor categorii de salarizare si nu mai cere niciun fel de recalculari conventionale'[3]. In vederea determinarii venitului net, el considera ca rata produsului pentru societate trebuie considerata uniforma pe ansamblul economiei nationale.

Insa, propunerea lui Strumilin a intampinat variate obiectii. O varianta complexa a metodei pentru obtinerea coeficientilor de reducere a muncii complexe la munca simpla prin raportarea valorilor de reproductie a fortei de munca necesare pentru munca complexa si cea simpla, a fost elaborata de V.P. Diacenko, P.S. Mstislavski, C.N. Jukov, A.M. Matlin si propusa in 1968. Autorii pornesc de la ideea ca valoarea creata de munca complexa este proportionala cu valoarea necesitata de reproductia fortei de munca respective si isi desfasoara metoda de calculare a coeficientilor pe zece etape.

Declarand ca rezolvarea problemei reducerii muncii trebuie cautata in procesul de productie, si nu in relatiile de repartitie cum o fac cei care sustin reducerea muncii pe baza retributiilor, dar si ca obiectul studiului trebuie sa-1 constituie munca, si nu forta de munca, I.I. Horolet, autorul volumului "Unele probleme metodologice privind reducerea muncii', a incercat sa prezinte o conceptie mai cuprinzatoare, sustinand ca elementele ce trebuie avute in vedere sunt trei:

a. forta productiva a muncii;

b. indemanarea si priceperea lucratorilor;

c. intensitatea muncii.

Modificarea acestor trei indicatori, conduce la modificarea complexitatii muncii. Calculul ar urma sa se efectueze prin insumarea inzestrarii muncii cu fonduri fixe, si a cheltuielilor pentru pregatirea cadrelor de lucratori care indeplinesc muncile respective, totul inmultit cu un coeficient de intensitate a muncii si raportat la suma dintre inzestrarea cu fonduri fixe si cheltuiala de pregatire pentru lucratorii care fac munca simpla.

Aprecierile de care s-a bucurat aceasta propunere sunt insotite de mentionarea neclaritatii sensului sumei date de inzestrarea cu fonduri fixe plus cheltuielile pentru pregatirea cadrelor si de asemenea, a variatiei lineare a coeficientului de reducere in raport cu inzestrarea cu fonduri. Neclara a ramas si intelegerea locului productivitatii muncii. O noua propunere de metoda a reducerii muncii complexe la munca simpla, avea sa fie facuta in 1970 de I. Rachmuth.[4] Procedeul Rachmuth porneste de la stari de lucruri existente in practica: salariile efective, ratele plusprodusului rezultate din evidentele existente, normele de consum material si amortizare, lucru ce constituie un merit al sau, fara a mai vorbi de faptul ca inlatura si obiectia facuta aproape tuturor procedeelor anterioare cu privire la uniformitatea ratei plusprodusului.

De-a lungul discutiilor privind problemele reducerii muncii a fost intre altele, formulata si opinia potrivit careia "deosebirea de valoare a produsului faurit de munca calificata sau cu participarea ei, se creeaza datorita transferarii catre produs a valorii calificarii, adica a acelei parti a insasi valorii fortei de munca calificate, asemanator amortizarii valorii masinilor si a altor mijloace de productie. Un asemenea transfer de munca trecuta asupra produsului se realizeaza de catre insasi forma ei concreta de actiune. Munca complexa participa in procesul productiei ca munca complicata, adica ca fiind formata din munca vie si partea corespunzatoare a muncii trecute in valoarea calificarii transferata asupra valorii produsului in procesul productiei'.

Analiza facuta contributiilor aduse pana acum de catre participantii la dezbaterea problemei, arata ca rezultatele pozitive ce au fost obtinute ar putea fi cel putin urmatoarele:

a. in primul rand, in lumina efortului teoretic si experimental de a aplica B.L.R. la determinarea cheltuielilor complete de munca, s-a ajuns la o formula generala de principiu a acestora, care, indiferent de variatia simbolurilor, se bucura de

larga acceptare:

Tj_=a (T j a j ⁺ tj j =l,2,..,n

in care:

T j = coeficientul cheltuielilor complete de munca in unitati de timp lucrat la

unitatea de productie a ramurii j;

t j = coeficientul cheltuielilor de munca vie in unitati de timp la unitatea de

productie a ramurii j;

Tjaj = coeficientul cheltuielilor de munca materializata provenind din ramura

pentru productia ramurii j.

Cheltuielile complete de munca pot fi calculate nu numai pe ramuri, dar si pe produse.

b.in al doilea rand, s-au facut o serie de pasi importanti in domeniul atat de complicat al reducerii muncii complexe la munca simpla.

c. calculul cheltuielilor complete de munca, insotit de reducerea muncii complexe la munca simpla se poate face nu numai spre a tinde catre exprimarea cheltuielilor de munca socialmente necesare, ci si pentru exprimarea cheltuielilor individuale de munca, pentru a putea face o analiza mai aprofundata a eficientei cu care lucreaza diferitele unitati economice.

d. Problema reducerii muncii complexe la munca simpla presupune nu numai reducerea muncilor complexe prestate concomitent la munca simpla, ci si reducerea lor la munca simpla actuala a muncilor prestate in momente succesive, pana s-a ajuns la actualul produs. Aici intra si problema necesitatii reducerii muncii simple din perioade trecute, la munca simpla actuala.