Teorii etice standard

TEORII ETICE STANDARD

Spuneam in capitolele precedente ca morala ni se infatiseaza ca un sistem de norme sau reguli de "buna" purtare in societate. Multe dintre aceste reguli nu apartin insa exclusiv moralei, ci se regasesc si ca obiceiuri traditionale, porunci religioase sau reglementari juridice. Din acest motiv, trebuie sa ne intrebam cand, in ce situatii si datorita caror caracteristici definitorii o anumita regula de comportament - precum "Sa nu furi!", "Sa nu minti!", "Sa nu ucizi!" etc. - este o norma morala si nu o cutuma sau o prevedere legala. Am considerat ca normele morale se disting prin faptul ca sunt liber asumate ca norme cu vocatie universala de catre judecata rationala a fiecarui individ, intrucat acesta se ridica pana la orizontul unei constiinte obiective. Normele morale sunt liber asumate de catre individ intrucat acestea sunt in acord cu valorile sale. Pentru ca reprezinta ceva important si vrednic de pretuire, valorile sunt intrinsec normative. Nici o persoana rationala n-ar putea sa accepte o regula universala de actiune, care sa fie in conflict cu ceea ce el insusi recunoaste ca fiind demn de respect, sau care sa ceara tuturor sa actioneze in vederea a ceea ce constiinta sa considera a fi daunator sau detestabil.

Rezulta ca moralitatea, la cotele ei cele mai inalte, nu este prea usor de atins, insa nu este nici imposibila. Dar de ce merita sa ne straduim spre o moralitate cat mai deplina? De ce am fi mai degraba morali decat amorali sau imorali de-a dreptul? Si ce inseamna sa fim morali? Aparent, raspunsul e cat se poate de simplu. Ca sa fim morali in tot ceea ce facem nu se cer indeplinite decat doua conditii: in primul rand, sa stim ce trebuie sa facem sau, altfel spus, sa avem discernamantul necesar spre a deosebi fara gres binele de rau; in al doilea rand, trebuie sa vrem si sa putem actiona in conformitate cu ideile pe care ni le facem despre bine si rau.

Putini ganditori s-au indoit de faptul ca binele este valoarea cardinala a eticului sau de faptul ca infaptuirea practica a binelui presupune a urmari intruparea cat mai deplina a unor valori ca dreptatea, curajul, sinceritatea, prietenia, marinimia, altruismul etc. Cu toate acestea, ganditorii s-au impartit in tabere opuse atunci cand au incercat sa raspunda la intrebari precum: ce sunt binele si raul? ce inseamna dreptatea? ce este curajul? dar onestitatea? cand si fata de cine se cer cultivate  prietenia, marinimia sau intransingenta? Toate aceste grele intrebari sunt de prima importanta in etica si solutionarea lor indeamna la reflectie filosofica - singurul instrument de care dispunem pentru a face macar putina lumina in jurul acestor interogatii esentiale pentru propriul nostru destin.

In acest capitol imi propun sa rezum, extrem de succint, principalele teorii etice la care fac des referire lucrarile de etica in afaceri si in ale caror cadre conceptuale sunt elaborate marea majoritate a incercarilor de clarificare a problemelor morale cu care se confrunta afacerile. Din acest motiv, le-am denumit teorii etice standard. Acestea sunt etica virtutilor, utilitarismul si etica datoriei.

1.Etica virtutilor

Una dintre teoriile etice standard la care se raporteaza argumentele specialistilor de astazi in business ethics este asa-numita virtue theory - etica virtutilor, o varianta actualizata a ideilor expuse cu multe secole in urma de catre Aristotel in Etica nicomachica

Aristotel distinge valorile-scop, pretuite si urmarite pentru ele insele, si valorile-mijloc, pretuite si urmarite in vederea atingerii altor scopuri mai inalte. Numind valoarea "bine", Aristotel considera ca binele suprem, deci valoarea-scop prin excelenta, este fericirea, intrucat toti oamenii vor in mod natural sa fie fericiti si nimeni nu urmareste sa dobandeasca fericirea ca mijloc pentru altceva, ci numai ca scop in sine.

Acest eudaimonism aristotelic pare foarte atractiv pentru toata lumea, de vreme ce putini ar fi dispusi sa nege ca doresc sa fie cat mai fericiti cu putinta. Si totusi, calea catre fericire pe care o descrie Aristotel nu este catusi de putin usor de parcurs si la indemana oricui. In primul rand, Aristotel ne spune ce nu este adevarata fericire. Nu este cautarea placerii si evitarea suferintei - asa cum sustin diferite variante de hedonism[1], propuse de catre filosofii cinici, cirenaici, epicurieni sau stoici - caci placerea este insatiabila, discontinua, capricioasa, ne consuma de timpuriu puterile vitale si ne inrobeste. Fericirea nu inseamna nici acumularea de avutie, goana dupa faima sau putere. Aristotel nu predica asceza; dimpotriva, el spune apasat ca, pentru a fi fericit, omul are absoluta nevoie de sanatate si de placerile firesti ale vietii, de bunastare si de siguranta materiala a zilei de maine, precum si de independenta unui cetatean liber, stapan pe propria vointa si bucurandu-se de anumite drepturi garantate. Aristotel sustine insa ca fericirea nu poate fi atinsa de catre oamenii unilaterali si marginiti, care urmaresc cu obstinatie o singura forma de satisfactie in viata, intrucat acestia iau drept valoare-scop (placerea, faima, avutia sau puterea) ceea ce nu poate fi decat un mijloc in vederea fericirii.

Ce este fericirea in viziunea lui Aristotel? In primul rand, el precizeaza faptul ca fericirea nu este o stare momentana, o clipa trecatoare de multumire, ci o conditie durabila si stabila, dobandita de catre individ pe termen lung, pana la sfarsitul zilelor sale; "pentru ca - spune Aristotel - asa cum cu o randunica nu se face primavara, la fel o singura zi sau un scurt rastimp nu fac pe nimeni absolut fericit" . (Vom vedea ca etica in afaceri face deseori referire la aceasta distinctie fundamentala intre profitul rapid, datorat hazardului si cateodata obtinut pe cai nu tocmai onorabile, pe de o parte, si profitul consolidat pe termen lung, datorita unor decizii manageriale chibzuite si de inalta probitate morala.)

In Metafizica lui, Aristotel face o distinctie fundamentala intre potenta si act. Totul apare pe lume ca o suma de puteri virtuale, iar devenirea in natura si in societate nu este altceva decat un proces de realizare sau actualizare a acestor puteri virtuale. Embrionul este un om potential, iar nasterea copilului, cresterea si educatia lui, duc la formarea unui om in adevaratul sens al cuvantului. Un bloc de marmura contine, in forma lui bruta, o multime de potentialitati - poate fi o coloana dorica, o piatra funerara sau o statuie; ce fel de statuie, depinde de ideea sculptorului care o ciopleste, precum si de indemanarea lui artistica. Fericirea, in viziunea aristotelica, reprezinta maxima actualizare a potentei din fiecare individ, inflorirea lui ca om sau maxima realizare a umanitatii din fiecare.

In acest sens, fericirea nu este o calitate in sine. Nu putem spune ca un ins este fericit in sensul in care el este brunet sau blond, corpolent sau costeliv, scund sau inalt. Fericirea este starea sau conditia stabila a omului care dobandeste si amplifica anumite valori-mijloc, numite de catre Aristotel virtuti. Termenul aristotelic de areté, tradus in limbile moderne prin "virtute", are anumite semnificatii aparte, care scapa traducerii. Areté inseamna, in primul rand, "excelenta", adica maxima actualizare a esentei specifice a unui lucru sau a unei vietati. In acest sens, "virtutea" unui cutit consta in a fi ascutit, elastic, rezistent, usor de manuit etc.; prin aceste calitati, cutitul serveste cat se poate de bine scopului pentru care a fost faurit de catre mestesugar. "Virtutea" unui caine de paza consta in dezvoltarea unor calitati precum fidelitatea fata de stapan, inteligenta, curajul, forta, agilitatea etc., caci aceasta este esenta lui. "Virtutea" unui medic se masoara prin stiinta lui de a pune diagnosticul corect si de a recomanda tratamentul cel mai eficient etc., deoarece in aceasta consta misiunea sau functia sociala a oricarui medic.

In ce consta esenta umana, adica suma calitatilor specifice prin care o vietate isi merita numele de om? Ce trasaturi sunt definitorii pentru umanitate? Dupa Aristotel, omul se defineste in primul rand ca zoon noetikon - "animal rational" - si in al doilea rand ca zoon politikon - "animal social". Altfel spus, primul atribut prin care omul se deosebeste de toate celelalte vietuitoare este ratiunea; totodata, tine de firea omului ca el sa se formeze si sa traiasca impreuna cu semenii lui, in societate. Pornind de la aceasta definire a "esentei" umanitatii, Aristotel distinge doua tipuri de virtuti omenesti. Cele dianoetice tin de partea intelectuala a omului; ele se invata prin exercitiul mintii, precum geometria, istoria sau poezia, si ne sunt utile mai ales in ceea ce astazi am denumi cariera profesionala. Cele mai importante din punct de vedere moral sunt virtutile etice. In greceste,  ethos inseamna deprindere sau obicei. Prin urmare, dobandirea virtutilor etice presupune, pe langa exercitiul ratiunii, si o indelungata practica, un exercitiu staruitor in actiune. Asa cum nu putem invata sa cantam la un instrument muzical ori sa cunoastem tainele unui anumit sport fara exercitiu, tot astfel nu putem sa devenim curajosi, drepti, cinstiti, sinceri sau marinimosi numai citind sau ascultand prelegeri despre aceste virtuti si intelegand cu mintea despre ce este vorba, ci trebuie sa practicam toata viata curajul, dreptatea sau marinimia.

Particularitatea cea mai pregnanta a eticii aristotelice consta in faptul ca ea nu pune de loc accent pe reguli sau norme. Aristotel nu formuleaza nici o lista de norme morale, de genul: "Sa nu furi!", "Spune adevarul!", "Respecta-ti promisiunile!" etc., norme a caror aplicare consecventa ar duce catre fericire.

Aristotel recomanda virtutile etice sau, am spune noi, valorile morale cardinale: curajul, dreptatea, cinstea si marinimia, considerand ca, prin indelungata exersare a acestor virtuti, se formeaza omul de caracter care, prin natura lui dobandita, ca actualizare a potentei sale de umanitate, se deprinde ori se obisnuieste sa actioneze spontan numai potrivit acestor valori. Omul de caracter nu are nevoie sa i se tot spuna "Fa asa! Nu face altfel!", deoarece bunele lui deprinderi il fac sa urmeze de la sine calea virtutii, singura ce duce spre adevarata si meritata fericire.

Si totusi, Aristotel formuleaza un principiu etic general, de natura sa ne orienteze in luarea deciziilor corecte si in automodelarea prin exercitiu a virtutilor. Virtutea, spune Aristotel, "este calea de mijloc intre doua vicii, unul provocat de exces, celalalt de insuficienta" (ibidem, p. 41) Cunoscut ca aurea mediocritas in latineste sau ca regula a "caii de mijloc", acest principiu recomanda evitarea oricarui exces in tot ceea ce facem. Orice virtute cunoaste doua manifestari extreme, in egala masura potrivnice deplinei noastre impliniri. Curajul, de pilda, se manifesta ca lasitate atunci cand este prea putin ori ca temeritate sau nesabuinta atunci cand prisoseste. Dreptatea poate exagera fie prin prea multa toleranta sau ingaduinta, fie prin excesiva severitate. In toate situatiile, omul virtuos trebuie sa respecte masura potrivita, sa evite manifestarile extreme si sa tina calea de mijloc intre acestea. Mai concret, cel care, prin firea lui, este indemnat sa fie mai degraba las, trebuie sa isi autoimpuna efortul de a dovedi mai mult curaj in viata.

Dimpotriva, cel pe care propria fire il face sa isi asume riscuri nebunesti, e mai degraba sfatuit sa incerce a fi cat mai temperat si mai chibzuit in felul de a se comporta in situatii riscante.

Dupa cum se poate vedea, in pofida vechimii lor, ideile lui Aristotel sunt pe cat se poate de rezonabile si, de aceea, inca intru totul actuale. Si totusi, exista si destule limite sau anacronisme in etica aristotelica, pe care teoreticienii de astazi - asa-numitii neoaristotelieni - trebuie sa le depaseasca. De unde stim ca virtutile cardinale chiar sunt cele predicate de catre Aristotel? Lista virtutilor pe care le recomanda urmasii sai de astazi e cu mult mai lunga, incluzand valori precum loialitatea, respectarea promisiunilor, altruismul, responsabilitatea sociala etc.

Dar limita principala a eticii virtutilor in varianta ei originala nu ii apartine, de fapt, lui Aristotel, ci lumii in care traia, lume de mult apusa si de neregasit astazi. Aristotel se raporta la democratia ateniana, cultivand idealurile etice ale aristocratiei ateniene. Lumea in care traia Aristotel era inca o lume relativ omogena, bine fixata in niste tipare traditionale, cu o cultura fara conflicte majore, generate de o prea mare diversitate. La intrebarea - chinuitoare pentru noi - "Ce este curajul?", vechii greci nu aveau nevoie de o definitie savanta, ci se puteau raporta la niste modele exemplare, pretuite sau chiar venerate de toata lumea, fie acestea personaje mitice, din poemele homerice, precum Agamemnon sau Ahile, fie personalitati glorioase din istoria grecilor, precum Epaminonda sau Solon. Ce insemna pentru greci sa fii drept? Sa actionezi precum Priam sau Pericle. Ce insemna istetimea? Sa fii descurcaret ca Ulysse. (In treacat fie spus, noi am avea multe ezitari in a lua viclenia lui Ulysse drept o virtute majora.) Elementul esential in educatia morala la Aristotel nu este studiul erudit, pur intelectual, ci imitatia modelelor exemplare, care arata, prin faptele si modul lor de a fi, ce inseamna sa fii un om virtuos. "Spusul povestilor e mijlocul principal de a face educatie morala" .

Din pacate pentru certitudinile noastre morale, noi traim astazi intr-o lume cu totul diferita, extrem de diversa, avand de ales intre niste modele exemplare foarte diferite, chiar incompatibile, si, prea adesea, nevrednice de urmat. Mass media ne intoxica fara preget cu fastul fara masura si cu stralucirea goala a unor staruri din sport, muzica de consum, vedete din lumea filmului sau a modei, cu opiniile de multe ori tembele, cu opulenta si impertinenta unor politicieni calare pe val sau cu suficienta si cinismul unor oameni imbogatiti peste noapte si pe cai cat se poate de dubioase. Criminalii in serie si hotii sau mafiotii se bucura de mult mai mare notorietate decat laureatii Premiului Nobel sau medicii si profesorii eminenti, a caror activitate este, incalculabil, mai onorabila sub aspect moral si mai binefacatoare sub aspectul utilitatii ei sociale. Iata de ce, pentru noi, este cu mult mai complicat si mai dificil sa ne definim reperele valorice si virtutile demne a fi cultivate, spre binele individului si al societatii deopotriva. Pentru a raspunde la intrebari precum "Care sunt virtutile esentiale?" si, pentru fiecare in parte, "Care sunt modele cele mai potrivite?" noi avem nevoie de o analiza critica a "ofertelor" alternative si de sustinerea, cu argumente rationale, a fiecarei optiuni pe care o consideram mai buna decat toate celelalte.

In pofida acestor limite si anacronisme, etica virtutilor se dovedeste in numeroase contexte relevanta pentru analistii problemelor specifice de etica in afaceri. De exemplu, "virtutea" specifica a unui om de afaceri (businessman) sau manager presupune competenta, autoritate, flexibilitate, tact, putere de decizie rapida etc., dar, mai presus de toate, un bun businessman sau manager este acela care, prin initiativele sale, realizeaza un profit cat mai important. Insa nimeni nu poate fi si nu trebuie sa fie doar manager si atat; un om intreg presupune si alte calitati decat succesul comercial. Iata un motiv (nici pe departe singurul) pentru care urmarirea profitului, in calitate de agent economic, nu trebuie sa elimine orice alt criteriu valoric din viata si activitatea unui om de afaceri; ca om intreg, acesta trebuie sa cultive acele atitudini si trasaturi de caracter de natura sa-i daruie o meritata demnitate si fericire.

Asa cum fericirea adevarata este rezultatul unor stradanii de o viata, tot astfel si profitul solid, pe care il urmareste in activitatea sa un om de afaceri serios, nu poate fi obtinut decat prin strategii pe termen lung. Din alt punct de vedere, asa cum fericirea nu poate fi dobandita decat prin actiuni si fapte curajoase, drepte, cinstite si marinimoase, tot astfel profitul - sigur, consistent, meritat si asigurat pe termen lung - nu poate fi realizat decat urmarind alte criterii: realizarea unor produse si servicii cerute pe piata, de buna calitate, satisfacerea cat mai deplina a consumatorilor, stimularea salariatilor si cucerirea devotamentului lor fata de firma, relatii stabile si cat mai bune cu furnizorii sau creditorii, pretuirea si simpatia comunitatii in care este localizata firma, respectul cat mai scrupulos al legilor in vigoare, plata impozitelor catre stat, protectia mediului etc.

Ideea centrala a neoaristotelismului este aceea ca miza esentiala a educatiei morale este formarea omului de caracter. Virtutile si deprinderile sale, formate si dezvoltate prin exercitiu staruitor, il vor calauzi intotdeauna fara ezitari spre luarea unor decizii chibzuite si spre aplicarea lor consecventa. Un astfel de om nu are nevoie de prea multe reguli si restrictii, intrucat natura lui buna gaseste intotdeauna calea cea dreapta. In domeniul economic exista deja o puzderie de legi si reglementari administrative - unele mai bune, altele mai rele. Daca aceste legi si reglementari se adreseaza unor oameni de afaceri fara scrupule, ahtiati dupa obtinerea unor beneficii imediate cat mai substantiale, prin orice mijloace si indiferent de consecinte, acestia vor gasi intotdeauna modalitati de a nesocoti legile, fara sa dea socoteala. In schimb, daca in viata economica predomina oamenii de afaceri in al caror caracter sunt bine consolidate si armonizate virtutile de baza, indiferent cat de bune sau de rele ar fi prescriptiile juridice, ei vor lua, de regula, decizii onorabile si se vor stradui sa le puna in aplicare. In consecinta, etica in afaceri de inspiratie aristotelica pune accentul pe formarea si dezvoltarea trasaturilor pozitive de caracter ale agentilor economici, cultivand un set de valori centrat pe responsabilitate sociala si altruism.

Ideea este, in sine, generoasa si valabila, daca si in masura in care este si realizabila practic. Or, din acest punct de vedere, etica virtutilor pare destul de vulnerabila in lumea de azi - o lume tot mai dinamica, in schimbare accelerata, si tot mai deschisa catre multi si interculturalitate, o data cu ex-pansiunea economiei si pietei mondiale si a tuturor celorlalte procese asociate cu "globalizarea". Nu putem sti cu deplina certitudine unde vor duce aceste procese in plan etic si axiologic peste un secol. Deocamdata, lumea contemporana seamana cu un adevarat Babylon, in care nu exista un consens solid asupra ierarhiei valorilor si nu exista modele unanim recunoscute si admirate de oameni de afaceri al caror succes comercial sa fie asociat cu o mare probitate morala. Cei care sunt sceptici in ceea ce priveste posibilitatea depasirii acestor dificultati incearca sa gaseasca alte raspunsuri la intrebarile fundamentale ale eticii, punand un mai mare accent pe analiza normelor morale.