Rolul statului in cadrul fluxului circular al economiei

In  economiile moderne, autoritatea care isi propune sa gestioneze optiunile publice ale membrilor comunitatii este statul. Acesta isi asuma tot mai multe atributii, rolul sau se diversifica in relatiile cu ceilalti participanti la circuitul economic, el devenind actorul principal implicat in derularea fluxurilor financiare din economie. Acest lucru poate fi demonstrat cu ajutorul triplului rol pe care statul il joaca in economiile moderne: distribuitor, reglator-stabilizator si cel asigurator al economiei.

Rolul distribuitor al statului consta in realocarea veniturilor si averilor intre persoane fizice si juridice. Initial, potrivit principiului alocarii eficiente a lui Pareto, exista o distribuire a priori a avutiei care depinde de drepturile de proprietate dobandite, de avutia acumulata de subiectul economic, de veniturile obtinute in functie de abilitatile fizice si intelectuale ale subiectului, etc. Distribuirea veniturilor s-ar putea, insa, sa nu fie in concordanta cu normele justitiei sociale agreate de catre societate, avand in vedere ca avutia este evaluata si cuantificata in functie de caracteristicile pietei. In consecinta, societatea (prin intermediul statului) intreprinde masurile necesare astfel incat sa determine redistribuirea veniturilor si averilor potrivit normelor agreate. In acest sens, rolul esential revine autoritatii publice, (i.e. guvernului rezultat in urma procesului electoral), deoarece aceasta are la dispozitie instrumentele necesare coordonarii politicii de redistribuire. Calea uzuala de realizare a redistribuirii este prin intermediul cotelor progresive de impunere. Astfel, statul mobilizeaza la dispozitia sa resursele necesare in functie de venitul, averea si situatia economica generala a contribuabilului, orintandu-le spre finantarea domeniilor educatiei, apararii, a serviciilor sociale si de sanatate, acordarea de subventii si ajutoare, realizarea altor bunuri cu caracter public, etc.

Economistii isi pun problema daca statul ar trebui sa furnizeze bunurile publice direct, sau, mai degraba, sa suplimenteze veniturile personale, astfel incat, subiectii economici sa achizitioneze bunurile si serviciile direct de pe piata in cantitatea si calitatea pe care o doresc. Argumentul impotriva unei asemenea conduite  este acela ca indivizii nu ar opta pentru "cantitatea" potrivita de utilitati publice, din cauza informatiilor incomplete sau distorsionate pe care le au la dispozitie, iar statul nu ar putea avea controlul asupra preturilor bunurilor de interes public la care trebuie sa aiba acces intreaga societate. Pe acestea Musgrave le numeste bunuri de merit furnizate de guvern prin intermediul bugetului. Aici, el intra in conflict, in planul ideilor, cu economistii de orientare liberala, cum ar fi Hayek, care arata ca prin interventia guvernului se limiteaza libertatile individuale. In sustinerea punctului sau de vedere, Musgrave isi argumenteaza ideile, aratand ca intr-o societate democratica un grup bine informat (cum este guvernul), care isi asuma raspunderea conducerii, este indreptatit sa isi impuna deciziile. Desigur, dezbaterea poate continua, demonstrandu-se ca o serie de utilitati publice pretind la momentul consumului cheltuieli private dar care, fiind considerate prea ridicate de catre subiectii economici, conduc la neutilizarea bunurilor publice oferite de guvern. In acest moment, intervine rolul bugetului public si al planificarii utilitatilor care urmeaza a fi furnizate.

Rolul reglator al guvernului se poate manifesta prin influentarea deciziei producatorilor si consumatorilor reducand, astfel, elementele de monopol si externalitatile. Interventia reglatoare a guvernului apare datorita faptului ca informatiile cu privire la conditiile pietei, fie nu sunt disponibile agentilor economici, fie obtinerea lor este mult prea costisitoare. Reglementarile impuse limiteaza libertatea indivizilor, ceea ce contrasteaza cu reglementarile autoimpuse in mod voluntar si sustinute de un cod de comportament si nu de un set de legi. Schumpeter arata ca, in absenta reglementarilor, sistemul capitalist ar crea o ordine sociala pe care multi ar gasi-o ostila dar, in aceeasi masura, reglementarile exista pentru a proteja interesul public de unele disfunctii pe care le genereaza piata libera nereglementata: controlul si restrictiile sunt elaborate in asa fel incat sa se creeze un surplus de valoare pentru anumite categorii si pentru protejarea intereselor acestora, sunt concepute legi impotriva monopolizarii excesive a pietei, se supervizeaza acordurile comerciale, se supravegheaza pietele financiare, se introduc reglementari pentru protectia consumatorilor, etc. In plus, guvernul supravegheaza tarifele practicate pentru utilitatile publice si a celor practicate de regiile de stat iar, prin intermediul preturilor, deciziile alocative din economie. Se pune, aici, problema eficientei reglementarilor guvernamentale. Din acest punct de vedere, se observa ca firmele supuse reglementarilor obtin profituri mai reduse, iar instrumentele utilizate nu sunt intotdeauna in conformitate cu structurile industriale. In acelasi timp, instrumentele sunt destul de costisitor de implementat si s-ar putea sa nu furnizeze rezultatele asteptate.

Rolul stabilizator al statului porneste de la constatarea esecului pietei. Se cunoaste, din studiul macroeconomiei, ca, in cazul in care activitatile nu sunt bine organizate, rezultatul acestora se repercuteaza intr-un dezechilibru cu efecte indezirabile: subocuparea capacitatilor si a fortei de munca, cresterea indicelui general al preturilor, dezechilibrul balantei de plati, etc. Altfel spus, esecul pietei rezulta din lipsa de comunicare si de coordonare a subiectilor care actioneaza pe diverse piete. Guvernul isi asuma raspunderea coordonarii activitatilor utilizand instrumente monetare si fiscale pentru restabilirea echilibrului. Cu toate acestea, asa cum arata si Milton Friedman guvernul nu are posibilitatea sa armonizeze nuantat economia prin reglaj fin, deoarece acesta nu este un obiectiv fezabil. Urmarindu-se, insa, tinta monetara, prin ajustarea tarifelor si a cursurilor de schimb, a nivelului cheltuielilor publice, impozitelor, ratelor dobanzilor si a cererii solvabile, se pot introduce o serie de conditii pentru stabilizarea sistemului.

Rolul asigurator al statului deriva din faptul ca acesta protejeaza persoanele fizice impotriva anumitor riscuri care pot proveni din pierderea temporara sau definitiva a capacitatii de munca din cauze economice, a pensionarii, a contractarii unor boli, disabilitati etc. Desigur, exista alternativa asigurarilor private impotriva acestor riscuri dar, adesea, primele de asigurare sunt prohibitive pentru majoritatea cetatenilor sau piata acestor asigurari este imperfecta, introducand o serie de discriminari. Astfel, ca masura de redistribuire, dar si pentru corectarea ineficientei pietei in alocarea resurselor, statul isi asuma functia asigurarilor sociale contra unei contributii si in spiritul principiului solidaritatii sociale.

Implicarea statului in activitatile economice si sociale se poate reda schematic, punandu-se in evidenta fluxurile financiare care se nasc intre stat (reprezentat prin Guvern) si celelalte entitati din economie.

Participantii la circuitul economico-financiar dintr-o tara sunt numerosi, fiecare prezentand o serie de caracteristici si avand un rol bine stabilit in cadrul circuitului:

1. Statul (administratiile publice) care cuprinde institutiile guvernamentale avand ca functie principala productia de bunuri necomerciale pentru colectivitate si realizarea redistribuirii produsului si avutiei nationale.

2. Exteriorul (strainatatea) reuneste celelalte economii nationale (restul lumii) si unitatile lor autonome cu care agentii economici interni intra in legatura.

3. Gospodariile reprezinta orice persoana sau grup de persoane care traiesc, se gospodaresc sau isi desfasoara activitatea ca o unitate distincta: familii, celibatari, cazarmi, unitati religioase, intreprinderile individuale (exploatarile agricole, artizani, mici comercianti, etc.). Resursele de care dispune gospodaria includ: bunuri, drepturi de proprietate, salarii, dobanzi, transferuri obtinute de la alte sectoare, venituri comerciale, etc. Gospodariile reprezinta un important consumator de bunuri si servicii oferite de producatori. In acelasi timp, gospodariile furnizeaza munca de care depinde, in mare masura, randamentul activitatilor economice.

4. Intreprinderile nefinanciare cuprind agentii economici care au ca menire principala productia de bunuri si servicii comerciale nefinanciare. Scopul activitatii il reprezinta obtinerea de profit, iar resursele lor provin din vanzarea produselor si serviciilor. Ca forma de organizare se pot intalni: intreprinderi individuale, intreprinderi societare, intreprinderi de persoane, societati de capital. Intreprinderile sunt atat unitati de productie (bunuri materiale si servicii) cat si de consum (materii prime, materiale, energie, alte bunuri de productie).

5. Institutiile financiare au ca functie principala finantarea altor agenti economici. Rolul lor este cel de intermediere, adica de punere in legatura a detinatorilor de capital, care doresc sa fructifice capitalul prin plasamente si potentialii debitori care au nevoie de fonduri suplimentare.

Intre entitatile din economie se nasc o serie de fluxuri banesti si financiare. Astfel, apar o serie de fluxuri in contrapartida intre entitatile cu caracter privat sau comercial (persoane fizice si juridice): achizitionarea de bunuri si servicii si plata contravalorii acestora, plata salariilor, a beneficiilor si dobanzilor in contrapartida cu munca depusa, cu volumul creditelor acordate, cu nivelul participarii la capital, derularea operatiunilor de comert exterior, respectiv decontarea marfurilor, etc. Acestea reprezinta relatii banesti propriu-zise fara a intra in categoria relatiilor financiare.

Exista si fluxuri cu caracter financiar (in sensul definitiei) intre stat si entitatile cu caracter privat sau comercial, caz in care, statul realizeaza o redistribuire a fondurilor mobilizate la dispozitia sa (prin prelevarile obligatorii instituite si cheltuielile publice efectuate) in avantajul anumitor persoane fizice si juridice, potrivit obiectivelor stabilite prin politica financiara. Redistribuirea poate sa aiba un caracter asemanator redistribuirii de tip privat, atunci cand conducerea administrativa a intreprinderii apartine statului (cazul regiilor autonome), in favoarea furnizorilor si a salariatilor, cu exceptia platii dividendelor care revin proprietarului (statul).

Redistribuirea fondurilor publice se face la o scara mai larga decat cea privata si presupune utilizarea sumelor mobilizate la dispozitia statului prin intermediul cheltuielilor publice pentru sustinerea nevoilor colectivitatilor, pentru acoperirea cheltuielilor institutiilor publice, ceea ce explica in buna masura concurenta ministerelor pentru obtinerea unei cote cat mai substantiale din fondurile publice.

De asemenea, redistriburea poate sa aiba caracter de transferuri propriu-zise, fara contrapartida, cu titlu gratuit si nerambursabil (alocarea de subventii intreprinderilor, plata pensiilor, a ajutoarelor de somaj, burselor, alocatiilor pentru copii) toate avand un caracter de transfer de putere de cumparare.

Se poate conchide, asadar, din cele aratate, ca finantele reprezinta numai o parte a relatiilor banesti ale unei tari, iar conditiile necesare pentru manifestarea lor sunt: existenta statului si a banilor.