Partile contractante. Rolul statului in negocierea colectiva.

Partile contractante. Rolul statului in negocierea colectiva.

Desi definitia data contractului colectiv de munca in art.1, alin.1, din Legea nr. 130/1996 republicata[1], reiese in mod clar, ca participantii la negociere sau partile contractante sunt: patronul sau organizatia patronala, pe de o parte, si salariatii, reprezentati prin sindicate ori prin alt mod prevazut de lege, pe de alta parte.

Problema reprezentarii partenerilor sociali (sindicate si patronat) a constituit, fara indoiala, una dintre temele principale ale legii contractelor colective de munca.

Potrivit art.1, alin.2 din lege: "prin termenul de patron se intelege persoana fizica si persoana juridica care angajeaza salariati prin incheierea contractelor de munca". Aceasta acceptiune data notiunii de patron asigura o anumita uniformizare terminologica in acord cu reglementarile mai recente din domeniul legislatiei muncii dar este totodata, si o formula cat mai permisiva, care sa asigure operationalitatea legii in orice imprejurare.

Sub acest aspect trebuie subliniat, de la inceput, ca legiuitorul roman a optat pentru formula reprezentativitatii partenerilor sociali, solutie promovata si de alte legislatii nationale[3].

Utilizarea criteriului reprezentativitatii, ca principiu al negocierii colective, este considerata drept un spor de substanta juridica pentru continutul contractelor colective de munca, intrucat numai partenerii sociali validati de un numar important de salariatii si cu o pondere insemnata pe piata muncii pot oferii un suport serios actului lor juridic.

De asemenea, solutia negocierii colective intre partenerii sociali reprezentativi constituie un "pas legislativ" decisiv in directia crearii unor asociatii patronale si sindicate puternice, care sa impiedice "atomizarea" miscarii sindicale si sa garanteze profesionalitatea si specializarea dialogului social.

Totodata, a fost recunoscut, in principiu, monopolul sindical in reprezentarea salariatilor, cu o mica exceptie, privind negocierea contractului colectiv la nivel de unitate.

Sarcina statului a fost intotdeauna aceea de a proteja cetateanul contra atacurilor din afara si contra prejudiciilor susceptibile de a-i fi cauzate de catre un concetatean. De doua secole, in aproape toate tarile, in cadrul acestei functii s-a incercat inglobarea si a unei protectii specifice contra efectelor prejudiciabile in cadrul relatiilor de munca. Dispozitiile legislative s-au multiplicat, atat in ce priveste conditiile de munca, cat si cu privire la raporturile directe intre angajati si angajatori.

Odata cu crearea Organizatiei internationale a Muncii, in anul 1919, pentru fondatori devenea clar faptul ca statului ii revenea sarcina sa vegheze si asupra binelui salariatilor. Chiar in Preambulul Constitutiei Organizatiei Internationale a Muncii se prevedea ca: "neadoptarea de catre stat a unui regim de munca realmente uman, constituie un obstacol pentru eforturile celorlalte natiuni care doresc ameliorarea conditiilor de munca in tara lor."

In anul 1944, Conferinta Organizatiei Internationale a Muncii a adoptat Declaratia de la Philadelphia, anexa la Constitutie prin care erau precizate obligatiile statului in anumite domenii de activitate, inclusiv in munca si nivelul de viata, formarea profesionala, conditiile de salarizare, securitatea sociala, securitatea si igiena muncii, si "recunoasterea efectiva a dreptului la negocierea colectiva in cooperarea intre angajator si mana de lucru. Pentru ameliorarea continua a organizarii, ca si colaborarea intre muncitori si patron pentru elaborarea si aplicarea protectiei sociale si economice'. Prin aceasta Declaratie se cerea, de asemenea, ca reprezentantii muncitorilor si cei ai angajatorilor sa participe impreuna cu guvernul la "discutii libere si la decizii cu caracter democratic in vederea promovarii binelui comun" .

Constitutia si Anexele sale au inspirat aproximativ 180 de Conventii internationale privind relatiile de munca si peste 180 de recomandari privind aproape toate aspectele vietii profesionale[6].

La ora actuala, O.I.M. se afla intr-o perioada de modernizare esentiala. Astfel, la cea de-a 85-a Conferinta a O.I.M., din iunie 1997 cu o majoritate de voturi s-a adoptat un instrument de amendare al Constitutiei, care in masura in care va intra in vigoare abiliteaza Conferinta Organizatiei Internationale a Muncii, la propunerea Consiliului de Administratie si cu o majoritate de doua treimi din voturile celor prezenti, sa abroge conventiile internationale 'daca se considera ca acestea nu mai au obiect sau nu mai contribuie la indeplinirea obiectivelor organizatiei'. Astfel, se va inlatura imobilismul de care poate fi acuzata Organizatia Internationala a Muncii, creandu-se posibilitatea asigurarii coerentei si actualitatii dreptului international al muncii[7].

Daca este general admis faptul ca statului ii incumba obligatia de a veghea la binele cetatenilor, exista mai multe maniere de interpretare si aplicare a acestui principiu. In anumite tari, statul a considerat ca rolul sau se limiteaza la a fi un ultim refugiu pentru cei saraci, bolnavi si oprimati. in alte state, acesta s-a considerat chemat sa regleze in cele mai mici detalii viata cetatenilor sai. Aceste doua pozitii si multiplele lor variante se regasesc si in atitudinea statului fata de negocierea colectiva.

Conventia nr. 98 din 1949 privind dreptul la organizare si negociere colectiva a salariatilor, a fost ratificata de mai mult de 100 de state; in alti termeni deci, se poate admite ca statul trebuie nu numai sa permita, dar, mai mult, daca este necesar, sa incurajeze si sa promoveze deplina dezvoltare a mecanismului negocierii in cadrul relatiilor de munca. Anumite state care au ratificat aceasta conventie, au adoptat apoi legi exprese pentru a-i da efect, altele au inscris doar aceste principiu in actele fundamentale nationale, si, in sfarsit, au existat state care s-au multumit sa adere formal la Conventie si sa puna la dispozitia Organizatiei internationale a Muncii rapoartele cerute[8].

Organizatia Internationala a Muncii nu mai este campul unor confruntari ideologice, confruntari generate de sisteme politice diferite si in consecinta, trebuie sa promoveze o cooperare stransa a tuturor statelor membre, a partenerilor sociali. in acest sens, Organizatia Internationala a Muncii si-a propus sa actioneze pentru intarirea tripartitismului si reafirmarea negocierilor colective[9].

Carta Sociala Europeana[10] constituie corespondentul Conventiei pentru apararea drepturilor omului si a libertatilor fundamentale in domeniul drepturilor economice si sociale, garantand folosinta fara discriminare a 23 de drepturi, printre care si dreptul la negociere colectiva si la greva .

Este de observat si faptul ca, prin Protocolul aditional la Carta, adoptat la 5 mai 1988, au fost garantate alte 4 drepturi, printre care dreptul lucratorilor de a lua parte la stabilirea si imbunatatirea conditiilor de munca si dreptul lucratorilor la informare si la consultare in cadrul intreprinderii) si, ulterior. in 1995 s-a semnat Protocolul referitor la instituirea unui sistem de reclamatii colective[12]. Carta Sociala revizuita, adauga 12 noi drepturi dintre care amintim: dreptul reprezentantilor lucratorilor la protectie contra actelor susceptibile de a le aduce prejudicii si dreptul la facilitati in exercitarea functiunilor lor, sau dreptul lucratorilor de a fi informati si consultati in procedurile de concediere colectiva . Astfel cum a fost revizuita, Carta apare ca instrumentul european de referinta in materie de coeziune sociala , fiind denumita pe drept cuvant 'Carta Sociala a Secolului XXI'.

La 3 mai 1996, Carta Sociala Europeana, revizuita, a fost deschisa spre semnare, Romania fiind primul si singurul stat din Europa Centrala si de Est care a semnat-o. In principiu, dispozitiile cuprinse in Carta corespund legislatiei interne din Romania, cu unele amendamente si, ce trebuie a fi avute in vedere pentru o viitoare reglementare, (de exemplu, si in ce priveste crearea unui arbitraj voluntar pentru solutionarea conflictelor de munca[15]). Desi Romania a semnat Carta Sociala Europeana, pana la acest moment, nu a si ratificat-o.

Carta Sociala Europeana, reglementeaza dreptul la negociere colectiva in cadrul relatiilor de munca, in cadrul art.6. Prin acest articol se asigura atat pentru salariati, cat si pentru. angajatori exercitarea libera a dreptului la negociere colectiva.

Legislatia europeana[16] trateaza diversele aspecte ale relatiei angajat-angajator, precum si modalitatile de dezvoltare a acestor relatii. In primele trei paragrafe, art.6 enunta modalitatile de colaborare ce trebuie avute in vedere intre partenerii sociali si anume:

a) consultari asupra chestiunilor de interes comun;

b) negocierea contractului colectiv de munca, 

c) concilieri si arbitraje voluntare in vederea reglarii unor eventuale conflicte de munca.

Recunoasterea dreptului de negociere colectiva este corelata cu aceea a dreptului la greva. Acesta este un serios pas inainte, daca luam in considerare ca dreptul la greva nu este recunoscut in conventiile Organizatiei Internationale a Muncii, iar unele legislatii ale tarilor membre ale Consiliului Europei nu recunosc ca atare acest drept[17].

Art. 6 paragraful 4 recunoaste dreptul patronilor si muncitorilor la actiuni colective. Daca pentru lucratori, acest drept se traduce prin recurgerea la greva, pentru patroni 'lock-out-ul' este mijlocul principal.

Dreptul la actiuni colective este garantat doar in cazul conflictelor de interese. Rezulta ca el nu vizeaza grevele 'politice' si ca nu trebuie invocat in cazul conflictelor de drepturi. Astfel, art. 6 paragraful 4 permite, in mod expres, anumite restrictii, inclusiv obligatia de a respecta un anumit timp 'pacea sociala', daca aceasta decurge dintr-o conventie colectiva[18].

In ceea ce priveste primul paragraf al art.6 conform Comitetului de experti independenti de la  Strasbourg , dispozitiile trebuie interpretate in sensul ca statele semnatare ale Conventiei se obliga sa ia masurile necesare pentru favorizarea consultarilor paritare intre angajati si angajatori in ce priveste problemele de interes comun si, in special: productivitatea si randamentul muncii; igiena si securitatea muncii si activitatile sociale.

Pornind de la situatii concrete. s-a observat ca, in vederea obtinerii celor mai bune rezultate, aceste consultari trebuie organizate la nivel national. Organizarea lor la nivel regional sau local se concretizeaza, practic. printr-o negociere Ia nivelul unor sectoare de activitate sau la nivelul unor intreprinderi, implicand in discutie numai anumite probleme si permitand interventia anumitor restrictii in cadrul consultarilor. Aceasta situatie este evidentiata in special in domeniul activitatii agricole.

O alta concluzie la care s-a ajuns pornind de la Jurisprudenta in domeniu, releva faptul ca dispozitiile art.6 sunt aplicabile nu numai salariatilor din sectorul privit, ci, de asemenea, functionarilor publici subordonati unui statut propriu, sub rezerva ca pentru acestia statutele profesionale care emana de la autoritate trebuie sa ne adoptate in urma unor consultari paritare. In acest fel evident cu anumite restrictii, ceea ce reprezinta pentru salariatii obisnuiti drepturi castigate prin contractul colectiv de munca, isi gaseste un corespondent in cadrul statutelor profesionale.

In ce priveste notiunea de "consultari paritare' in cadrul dispozitiilor art. 6, paragraf l din Carta Sociala Europeana. aceasta trebuie interpretata ca fiind proprie tuturor formelor de consultare intre partenerii sociali - in prezenta sau in lipsa reprezentantului guvernului, ca parte neutra - cu conditia ca partenerii sociali implicati in negociere sa participe de pe pozitii de egalitate juridica. in situatia in care la consultarile paritare participa un reprezentant al guvernului, numirea sa ca presedinte ai comisiei paritare este posibila, aceasta neafectand egalitatea partilor in negociere[19].

Daca rolul consultarilor paritare la nivel national este evident si deosebit, este posibil ca uneori reprezentantii partilor sa nu reflecte interesele tuturor ramurilor de activitate, organismul sindical respectiv nefiind recunoscut de toate gruparile sindicale. De aici si rolul consultarilor la nivel de intreprindere, care vin sa regleze amanuntit probleme concrete de ordin profesional (conditii de munca, formarea si perfectionarea profesionala, riscul profesional, etc.), de ordin economic (organizarea si gestiunea intreprinderii, timpul de munca, ritmul de productie, structura si volumul efectivelor etc.) precum si de ordin social (asigurari sociale, ajutoare sociale, etc.).

In concluzie, se poate arata ca este important pentru statele semnatare ale Cartei Sociale Europene, inclusiv pentru Romania, sa promoveze consultari paritare in urmatoarele probleme:

- probleme legate de munca: conditii concrete in care se desfasoara procesul muncii, formare si reconversie profesionala, sanatatea si securitatea muncii;

- probleme la nivel microeconomic: organizarea si numarul de personal, ritmul de productie, administrarea si gestiunea intreprinderii, acolo unde aceste probleme au directa influenta asupra relatiilor de munca;

- probleme de ordin social efectiv: securitate sociala, servicii sociale etc.

In ce priveste rolul statului in cadrul acestor comisii arbitrare, acesta este limitat, eficacitatea interventiei sale depinzand de vointa partenerilor sociali[20].

In conformitate cu dispozitiile art.6 paragraful 2 din Carta Sociala Europeana, in vederea asigurarii exercitarii efective a dreptului la negociere colectiva, partile contractante ale conventiei se angajeaza sa promoveze, atunci cand este necesar si util, instituirea negocierii voluntare intre angajati si angajatori, in vederea reglarii conditiilor de munca, prin conventia colectiva.

Modalitatea in care statului poate interveni in cadrul relatiei dintre partenerii sociali, trebuie sa se fundamenteze si pe principiul tripartitismului.

Pornind de la aceasta dispozitie, statele semnatare sunt obligate nu numai sa recunoasca prin legislatie contractele colective de munca, dar, atunci cand este cazul, sa promoveze prin norme de drept pozitiv forta juridica a conventiei colective si, in special, sa sublinieze rolul ei in vederea reglarii relatiilor de munca de cate ori nu apare posibilitatea unei negocieri voluntare si nelitigioase. Evident ca, acolo unde practica indelungata a impus contractul colectiv de munca prin traditie, ca pe o institutie bine conturata, interventia statului nu mai este necesara. Cu alte cuvinte, rolul statului este de a controla punerea in practica, in mod corect, a dispozitiilor Cartei Sociale Europene in ce priveste negocierea contractului colectiv de munca.

Comitetul de experti independenti de la  Strasbourg , a considerat ca problema inregistrarii unui sindicat nu este un obstacol in ce priveste negocierile colective. Deci, posibilitatea intervenirii unui contract colectiv de munca intre partenerii sociali exista, chiar daca angajatii nu sunt constituiti intr-un sindicat. Intr-o astfel de situatie, problema care se pune este cea a reprezentativitatii: recunoasterea unor persoane de catre masa salariatilor ca fiind cei ce urmeaza sa le reprezinte interesele in vederea negocieri contractului colectiv de munca, le permite acestora sa obtina pozitia de partener social egal in drepturi cu reprezentantul angajatorului.

Pe de alta parte, punerea in practica a dispozitiilor art.6 paragraful 2 din Carta Sociala Europeana nu este posibila fara o perfecta respectare si garantare a libertatii sindicale, deci fara aplicarea corecta a dispozitiilor art.5 din acelasi act international.

Paragraful 3 al art. 6 din Carta Sociala Europeana solicita partilor contractante sa favorizeze instituirea unei proceduri adecvate in vederea concilierii si arbitrajului voluntar, pentru reglementarea eventualelor conflicte de munca.

Procedurile vizate de aceste dispozitii pot rezulta ne din legea nationala, fie din contractul colectiv de munca, fie din practicile traditionale, ele putand reglementa orice fel de conflict de interese. Ca atare, daca, de exemplu, astfel de proceduri sunt stabilite prin contractul colectiv de munca, iar acestea sunt de natura a da rezultate satisfacatoare, autoritatea nu are dreptul de a interveni in medierea conflictului respectiv.

Interventia concilierilor sau arbitrajelor este posibila in orice moment al desfasurarii relatiilor de munca, deci si in cazul negocierii contractului colectiv de munca. Procedura in vederea solutionarii conflictelor de interese va avea acelasi caracter pentru orice ocazie. Practica a dovedit faptul ca, de cele mat multe ori, partenerii social cauta sa regleze intre ei diferendele ce apar, nesimtind nevoia interventiei statului.

In acest sens, in cadrul comisiilor ce au ca scop controlul modului in care partile contractante aplica si respecta Carta Sociala Europeana, cu privire la acest punct, s-au iscat discutii intre Comitetul de experti independenti si Comitetul guvernamental, acesta din urma solicitand si obtinand interpretarea dispozitiilor art.6 paragraful 3 in sensul cuprinderii tuturor conflictelor ce pot apare intre partenerii sociali in cadrul desfasurarii relatiilor de munca.

Comitetul guvernamental a remarcat, pe drept cuvant, ca un conflict privind conditiile de aplicare ale unei conventii: colective existente ar putea fi reglat la fel ca un conflict privind concluziile la care s-a ajuns in urma discutarii unui noi contract colectiv de munca. Aceasta interpretare ar permit punerea in practica si asigurarea exercitarii efective a dreptului la negociere colectiva.

Problema solutionarii conflictelor colective de munca formeaza un tot unitar. Dispozitiile art. 6, paragraful 4 di Carta Sociala Europeana, largeste in terminis, cadrul initiat luand in considerare nu numai conflictele pur juridice, ci si cele de interese.

In vederea favorizarii arbitrajului, in intelesul dat de dispozitiile mai sus mentionate, statui nu poate impune partenerilor sociali, atunci cand acestia nu o doresc, un arbitral obligatoriu pentru reglarea neintelegerilor dintre ei, evident atat timp cat interesul general nu este pus in pericol,

In sfarsit procedurile de conciliere si de arbitraj vor functiona pentru reglarea, atat a conflictelor colective ce opun toti angajatii angajatorului lor, cat si in ce private conflictul individual de tip angajat-angajator, care insa afecteaza interesele colective ale tuturor angajatilor dintr-o intreprindere data.

Statul intervine in relatiile de munca in principal prin intermediul normelor juridice, stabilind cadrul general al activitatii partenerilor sociali si al desfasurarii negocierii colective .

Asa cum s-a aratat in literatura de specialitate[22], statul influenteaza cadrul negocierilor colective nu doar prin stabilirea unor reguli de procedura specifice, dar, chiar si in ce priveste continutul negocierii.

In legatura cu procedura de negociere exista doua tendinte in majoritatea statelor occidentale. Astfel, majoritatea statelor se limiteaza la stabilirea unor reguli fundamentale care nu fac decat sa jaloneze directiile generale pe baza carora partenerii sociali desfasoara procesul de negociere. Cei care stabilesc in concret modul de negociere sunt partenerii sociali. Aceasta stare de lucruri specifica Europei, se explica caracterul centralizat al negocierii si modul specific de organizare al miscarii sindicale; axul principal il reprezinta sindicatul organizat la nivel de ramura, ceea ce determina interventia statului numai la nivel de principii, nefiind necesara o reala tutela legislativa.

In ceea ce priveste cea de-a doua tendinta, ea este reprezentata in mod special de sistemul american, unde exista o institutionalizare a unor organisme cu prerogative in domeniul negocierii. Dar, in ceea ce priveste sistemul american, regulile care guverneaza in general relatiile de munca, au un specific aparte, explicabil prin ratiuni socio-economice si istorie, care au determinat, in anul 1935, adoptarea unei legi care transforma negocierea colectiva in obligatie juridica pentru partenerii sociali .

Interventia statului in legatura cu continutul negocierii constituie un aspect extrem de amplu, ale carui implicatii se regasesc in mai toata problematica privind negocierea colectiv. Prezentam in continuare numai anumite elemente de principiu.

In primul rand, se porneste de la recunoasterea unei cvasiautonomii a partenerilor sociali , ceea ce s-ar traduce printr-un non interventionism limitat al statului in negocierea colectiva. Deci statul, numai in mod exceptional isi poate asuma prerogativa, fie de a fixa prin acte normative conditiile de exercitare a unor drepturi salariale, fie de a participa alaturi de partenerii sociali la determinarea efectiva a continutului raporturilor de munca. Un astfel de aspect poate fi exemplificat cu cazul Italiei, unde au fost adoptate anumite legi negociate, in continutul carora sunt cuprinse clauzele conventiilor colective adoptate anterior.

De cele mai multe ori insa, puterea publica urmareste stabilirea unor regulii prohibitive, care au in atentie interesul general. Astfel, in majoritatea tarilor exista dispozitive legale care interzic introducerea in contractul colectiv de munca a clauzelor defavorabile angajatilor nesindicalisti (de exemplu: de excludere de la beneficiul angajarii - closed shop, sau de pastrare a postului - union shop)

Si in ce priveste interventia statului continutul negocierii colective, se remarca doua tendinte . Astfel, majoritatea statelor occidentale opteaza pentru interventia rara a statului,in stabilirea continutului negocierii, si numai in situatii conjuncturale, in special de criza economica, situatii in care s-ar impune o limitare a problemelor ce pot face obiect al negocierii sau un control exercitat asupra modului de negociere.

Cea de-a doua tendinta, mai rar intalnita, si, ne permitem a spune, mai defavorabila bunului mers al ideii de democratizare a relatiilor sociale, porneste de la o ideologie care aseaza statul, putere publica, in centrul relatiilor economice si sociale, un stat care se aproprie de tipul totalitar, acesta putand interveni oricand si oricum, chiar si in continutul negocierii colective, incalcandu-se astfel insasi libertatea partilor.

Cu toate acestea, rolul statului in relatiile socio-umane a fost intotdeauna considerabil si puterea publica trebuie sa continue sa existe in orice societate normala. O retragere a statului din planul relatiilor socio-economice ar fi regretabila, iar din punct de vedere economic, la ora actuala, probabil ar fi dezastroasa.

In tarile Europei de Est, se remarca o slabire, poate mai mult de suprafata, a rolului statului, uneori chiar sub limitele normale pentru Europa occidentala. Acest recul puternic, care presupune o motivatie psihica normala, se explica prin faptul ca nu de mult statele totalitare, in aceasta zona, reprezentau regula.

In ce priveste rolul statului, in general relatiile de munca, solutia insa fiind si pentru cazul special al negocierii colective, aceasta se manifesta si in functie de cele trei puteri in stat.

Astfel, legislativul, este cel care in cadrul constitutional existent de la stat la stat, fixeaza principiile generale sau norme concrete privind negocierea colectiva.

Executivul pune in practica politica generala a statului respectiv, in ce priveste relatiile de munca; astfel, organisme ale executivului pot fi organe cheie in pregatirea si perfectionarea personalului in general sau a persoanelor aflate in stare de somaj in special, sau asigura controlul privind modul de respectare a regulilor de securitate si a igiena a muncii. Tot executivul, la nivel central, constituie partea neutra in cazul negocierilor si concilierilor tripartite, privitoare la incheierea unor contracte colective de munca la nivel national sau pentru aplanarea conflictelor de munca.

Puterea judecatoreasca, este chemata, pe de o parte sa garanteze prin hotararile ce le da respectarea drepturilor omului in cadrul relatiilor de munca, pe de o parte,sa solutioneze orice litigiu ce se iveste in cadrul de munca.

Deci, iata cum toate cele trei puteri ale statului sunt chemate sa contribuie direct la bunul mers al relatiilor de munca, implicand interventia fiecarui organ al statului, prin functiile sale proprii si avand o relevanta specifica si pentru domeniul de care ne ocupam.

Revenind la statului in negocierea colectiva, trebuie subliniat de la inceput un aspect: se poate vorbi pentru relatiile de munca a doua regimuri juridice diferite. Astfel, in majoritatea situatiilor exista un regim contractual de tip privat, ce leaga partenerii sociali in cadrul tuturor institutiilor ce se stabilesc intre ei, deci si in ce priveste negocierea colectiva. Acestui regim juridic ii este propriu principiul libertatii contractuale, care in dreptul muncii, prezinta un caracter specific, atipic, datorita existentei unei anumite subordonari a angajatului fata de angajator.

Pe de alta parte, se remarca un regim statutar , care organizeaza relatiile de munca dintre stat si functionarii sai publici, acest regim fiind propriu, prin coordonatele sale specifice, dreptului public. In principiu, un asemenea regim statutar, nu lasa nicio posibilitate ca prin negociere sa se deroge de la normele impuse de stat. Pe de alta parte insa, functionarilor publici , sfera obiectului fiind insa mult mai redusa.

Cea mai cunoscuta functie a statului este insa aceea de arbitru, astfel fiind relevat cel mai bine rolul statului in negocierea colectiva.

Manierele in care statul poate interveni in negocierea colectiva sunt numeroase. El poate fixa regimul negocierii colective, poate autoriza anumite demersuri si poate interzice altele, uneori precizeaza obiectul despre care negociatorii pot sau nu sa discute. Statul, poate, de asemenea, sa instituie proceduri, destinate a fi puse in practica, in caz de impas.

Se considera a fi un conflict de interese, economic, atunci cand angajatul si angajatorul nu ajung la un consens asupra unor solicitari in cadrul negocierii (privind salariul, de exemplu, sau ameliorarea anumitor conditii de munca); daca dezacordul continua, partile pot inceta procesul de negociere; angajatii pot declansa u conflict colectiv de munca sau pot supune diferendul spre solutionare unui tert neutru, fie mediator, fie arbitru.

Conflictul de drept, juridic, apare atunci cand una dintre partile contractului colectiv de munca, pretinde ca drepturile recunoscute prin acea conventie nu sunt respectate. Este posibil uneori ca, in anumite cazuri, chiar in cuprinsul conventiei colective sa existe clauze convenite de catre parti prin care sa se precizeze procedurile specifice de urmat in caz de conflict (de exemplu, recurgerea la jurisdictia muncii, prin supunerea spre solutionare a conflictului unui tribunal specializat sau altui organ oficial), alteori, procedura de urmat poate decurge strict din lege.

Se observa faptul ca distinctia dintre conflictul de interese si cel de drept este mai mult formala, in ambele cazuri procedurile la care vor apela partenerii sociali pentru aplanarea lui fiind asemanatoare si presupunand interventia unui tert neutru, eventual reprezentant al statului.

Subiectul este foarte complex si aici nu facem decat sa semnalam posibilitatile pe care le-ar avea partile in caz de conflict.

Se poate pune deci problema interventiei unui tribunal specializat[28] care regleaza fara apel, diferendele relative la drepturile si obligatiile partilor. In astfel de situatii statul intervine prin puterea judecatoreasca, prin instante ordinare specializate, acestea fiind abilitate sa aplice fie legea, fie conventia partilor, printr-o interpretare obligatorie.

Se poate vorbi insa si de modalitatile specifice in vederea aplanarii unor conflicte, modalitati prin care rolul de arbitru nu mai apartine in mod exclusiv statului, ci unui tert independent, indiferent cine este acesta. Astfel, de la tara la tara, se poate vorbi despre conciliere, mediere sau arbitraj, pe fond si pe continut notiunile fiind diferite.

Prin conciliere, un tert independent, incearca sa aproprie punctele de vedere ale partilor pentru a se putea ajunge la un acord. Spre deosebire de cazul concilierii, prin mediere tertul independent are un rol mai activ, incercand sa gaseasca o formula de acord si chiar sa o propuna partilor. In sfarsit, in cazul arbitrajului, tertul nu numai ca participa activ la discutii, dar este abilitat sa dea si o hotarare care are forta obligatorie. In fine, este de mentionat aici si decizia administrativa, prin care administratia poate regla anumite diferende intre parti, prin actul sau administrativ.