Resurse financiare extraordinare

1. Imprumuturile publice

1.1.Caracterizare generala

Pe masura ce functiile statului s-au diversificat, resursele financiare ordinare, provenite din prelevari directe asupra veniturilor si averilor, nu au mai fost suficiente pentru asigurarea finantarilor angajate de catre stat, motiv pentru care autoritatile publice au apelat, din ce in ce mai mult, la resurse financiare extraordinare, menite sa completeze deficitul dintre resursele si cheltuielile publice. Categoria financiara cea mai importanta, din grupa resurselor extraordinare, o reprezinta imprumuturile publice interne si externe (sau creditul public) care cuprind sumele mobilizate din veniturile disponibile ale persoanelor fizice si juridice prin intermediul unor institutii specializate, la dispozitia statului a colectivitatilor locale si a institutiilor de stat.

Conceptual, diferenta dintre creditul public, respectiv imprumutul public, tine de calitatea partilor contractante. Astfel, pentru statul debitor suma obtinuta de la subscriitori se denumeste imprumut, iar din punctul de vedere al creditorului (sau subscriitorului la imprumut ) poarta denumirea de credit. Creditul (privat sau public) reprezinta, pentru economiile contemporane, o sursa principala de finantare, datorita faptului ca autofinantarea nu le-ar putea imprima, singura, o evolutie ascendenta. In cazul in care se inregistreaza un deficit temporar, completarea veniturilor curente se face cu ajutorul imprumuturilor. Statul poate apela la aceasta solutie in masura in care se bucura de credibilitate pe pietele financiare interne si externe.

1.2. Necesitatea imprumuturilor publice

Creditul public, ca si cel privat, reprezinta o necesitate a economiilor moderne. Desigur, in ceea ce priveste creditul public, el decurge din decalajul existent intre resursele publice ordinare si nevoile de finantat sub forma cheltuielilor publice. Deficitul bugetar poate fi temporar, caz in care resursele financiare sunt suficiente pentru acoperirea cheltuielilor dar exista un decalaj intre efectuarea platilor si incasarea veniturilor. In aceasta situatie, Trezoreria publica lanseaza un imprumut fie catre institutii publice care inregistreaza un excedent temporar, catre alti detinatori de capital sau la Banca Centrala. Daca in primele doua situatii imprumutul nu inseamna decat o redistribuire a masei monetare, in ultima situatie inseamna punerea de bani pe piata si potentarea inflatiei.

Deficitul bugetar se poate manifesta pe toata durata exercitiului, iar pentru acoperirea lui autoritatile apeleaza la imprumuturi pe termen mediu si lung pe piata interna sau externa.

In afara justificarii financiare a imprumuturilor, acestea au si o justificare economica. Ele se utilizeaza alaturi de parghiile economico-financiare pentru influentarea derularii proceselor economice, constituind un instrument de conducerea vietii economice.

Justificarea politica a recurgerii la imprumuturi reiese din caracterul lor plebiscitar. In conditiile in care autoritatile care lanseaza un imprumut se bucura de increderea subiectilor economici, detinatorii se fonduri sunt dispusi sa subscrie la imprumut, iar in caz contrar resping aceasta oferta. Desigur, conditia primordiala pentru subscrierea la imprumut o reprezinta existenta fondurilor excedentare rezultate in urma consumului, prin procesul de economisire. Decizia de a plasa capitalul in titluri de stat depinde de oportunitatile de investitii existente, de atractivitatea altor plasamente financiare si de conditiile stabilite de catre stat la lansarea imprumutului.

Sumele mobilizate, in acest fel, la dispozitia autoritatilor, sunt utilizate pentru finantarea sectorului public, avand ca destinatie consumul colectiv sau investitiile cu caracter economico-social. Ponderea cea mai mare a sumelor imprumutate se utilizeaza pentru consumul neproductiv, caz in care sunt numai un mijloc de plata si nu un capital care se investeste. In aceasta situatie, imprumutul nu aduce nici un venit, iar rambursarea lui se face din alte resurse bugetare cu caracter obligatoriu. In cazul in care imprumutul primeste destinatie productiva, atunci el este aducator de profit, iar cheltuielile sunt amortizabile din acest profit.

1.3. Destinatia imprumuturilor publice

Asa cum s-a mentionat in paragrafele anterioare, autoritatile publice apeleaza la imprumuturile de stat pentru necesitati ale Trezoreriei sau pentru asigurarea echilibrului bugetar. In prima situatie, veniturile ordinare procurate din impozite si taxe sunt suficiente pentru acoperirea cheltuielilor planificate dar, pe parcursul executiei bugetare, poate sa apara o neconcordanta intre termenele la care sunt efectiv incasate veniturile si termenele la care sunt efectuate cheltuielile publice. Apare, in acest fel, un gol de trezorerie din nesincronizarea incasarilor si a platilor. In acelasi timp, in alte perioade, incasarile devanseaza cheltuielile fiind create o seama de excedente. Autoritatea care administreaza executia de casa a bugetului (de regula Trezoreria publica) trebuie sa cunoasca perioadele in care pot sa apara asemenea decalaje pentru a putea procura resursele necesare acoperirii golului. O posibilitate este acoperirea insuficientei resurselor prin imprumuturi de la o alta institutie cu caracter public, care inregistreaza temporar un plus de resurse sau, daca acest lucru nu este posibil, se contracteaza imprumuturi de la alti detinatori de fonduri temporar neutilizate. Creditorul de ultima instanta ramane Banca Centrala care ofera imprumutul in conditiile stabilite de lege.

Daca se constata ca deficitul bugetar depaseste exercitiul financiar, este cronic sau de dimensiuni foarte mari, pentru finantarea sa statul apeleaza la imprumuturi pe piata interna si/sau externa. Pentru a realiza acest lucru, guvernul trebuie sa se bucure de credibilitate in randul creditorilor autohtoni si al celor de piata straina. Si in acest caz, daca sumele solicitate nu sunt obtinute in totalitate se apeleaza, in ultima instanta, la imprumuturi din partea Bancii Centrale, procedeu care conduce, insa, la cresterea masei banesti in circulatie.

Imprumuturile publice contractate pot primi o destinatie productiva sau neproductiva. In prima situatie, ele sunt investite in economie, sunt aducatoare de profit, astfel incat imprumuturile se autovalorifica si isi creeaza sursele de amortizare, de plata a dobanzilor si a comisioanelor din plusvaloarea creata.

De cele mai multe ori, destinatia imprumuturilor este neproductiva, sumele fiind utilizate pentru acoperirea cheltuielilor cu administratia, pentru ordine publica, pentru scopuri militare, pentru scopuri sociale, etc. In aceasta situatie, imprumuturile nu dobandesc calitatea de capital, nu se investesc si nu sunt aducatoare de profit. Rambursarea acestor imprumuturi se face din resurse bugetare curente, impozite si taxe sau prin contractarea de noi imprumuturi. Avand in vedere caracterul inflationist al imprumuturilor cu destinatie neproductiva nivelul acestora trebuie limitat in asa fel incat sa nu produca reactii adverse sau distorsiuni economice.

2. Clasificarea imprumuturilor de stat

Clasificarea imprumuturilor de stat se poate face dupa variate criterii, cele mai importante fiind urmatoarele:

a. Dupa locul de plasare a imprumuturilor distingem imprumuturi interne si imprumuturi externe. Primele se contracteaza pe piata tarii respective si se exprima in moneda nationala, celelalte sunt contractate pe pietele straine in valuta. In conditiile globalizarii pietelor, intre cele doua categorii nu se poate face o delimitare riguroasa deoarece efectele se cumpara liber pe piata de persoane fizice si juridice apartinand diverselor autoritati, majoritatea titlurilor emise fiind negociabile la bursa.

b. Dupa durata pentru care se contracteaza imprumutul exista imprumuturi cu termen si imprumuturi fara termen. Din prima categorie fac parte imprumuturile cu diverse scadente (pe termen scurt,cuprinse intre 1-5 ani, pe termen mediu, cuprinse intre 2-5 ani si imprumuturi pe termen lung peste 5 ani). In cea de-a doua categorie sunt cuprinse imprumuturile fara termen de rambursare, statul asumandu-si doar obligatia de a plati anual dobanda. Obligatiunile la aceste imprumuturi pot fi totusi retrase de pe piata pe calea rascumpararii la bursa.

c. Dupa forma pe care o imbraca, venitul oferit de stat detinatorilor de inscrisuri se delimiteaza: imprumuturi cu dobanda si imprumuturi cu dobanda si castig. Primele sunt remunerate cu o suma fixa, iar celelalte cu o dobanda stabilita, la care se adauga un castig in situatia tragerilor la sorti castigatoare.

d. Dupa forma de exprimare imprumuturile de stat sunt: in natura (nu apartin finantelor si au caracter exceptional) si imprumuturi in bani, cele care se practica in mod obisnuit in statele moderne.

e.Dupa caracterul raporturilor juridice dintre parti sunt imprumuturi voluntare si imprumuturi fortate. Primele sunt liber consimtite, actiunea de a subscrie la imprumut fiind benevola. Cele fortate sunt mai rar intalnite, statul impunand subscrierea la imprumut in situatii exceptionale (crize, razboaie).

3. Elementele tehnice ale imprumuturilor de stat

Elementele tehnice ale imprumuturilor de stat sunt precizate prin actul normativ care le angajeaza, care poate fi o lege speciala sau chiar Legea bugetului. In acest fel, detinatorii de fonduri temporar disponibile, care iau in considerare posibilitatea plasarii lor in titluri emise de catre stat, cunosc conditiile imprumutului, iar autoritatea publica emitenta poate aprecia gradul de indatorare si stabileste caile de stingere a datoriei. Cele mai importante elemente tehnice sunt:

a. imprumutatul sau subscrisul, debitorul sau emitentul titlurilor este in cazul acesta statul care solicita un imprumut,

b. imprumutatorii sau subscriitorii, creditorii sau depunatorii reprezinta persoanele fizice si juridice care dispun de capital banesc temporar liber si consimt sa crediteze statul. In schimbul sumelor varsate primesc titluri de stat,

c. denumirea imprumutului se pune in legatura destinatia pe care urmeaza sa o primeasca imprumutul, cu anul contractarii sau cu marimea sumei imprumutate, etc. Denumirea se practica atunci cand se doreste atragerea atentiei asupra caracterului exceptional al imprumutului sau asupra obiectivului urmarit, considerat de interes national (de exemplu "Imprumut pentru reconstructie" sau "Imprumut 1990" etc. ,

d. inscrisurile la imprumuturile de stat. Valoarea si cursul acestora. Atunci cand valoarea imprumutului este mare si se adreseaza indeosebi bancilor si institutiilor financiare statul nu emite titluri propriu-zise ci, inregistreaza suma in contul institutiei respective, aceasta modalitate purtand denumirea de "datorie in cont". Daca imprumutul se adreseaza persoanelor fizice, statul emite inscrisuri nominative sau la purtator avand o forma si un continut consacrate prin acte normative reprezentand obligatia statului de a rambursa suma la scadenta. Denumirile titlurilor sunt diferite in functie de scadenta lor: astfel, titlurile la imprumuturile pe termen scurt poarta, dupa caz, denumirea de bonuri de tezaur, polite de tezaur, certificate de datorie, etc. In schimb, inscrisurile care certifica imprumuturi pe termen mediu si lung se numesc obligatiuni sau titluri de renta. Titlurile emise la imprumuturile pe termen scurt sunt supuse dreptului cambial, pot fi scontate, executate, dar nu pot fi tranzactionate la bursa. Certificatele de datorie (de impozit) permit detinatorilor acestor titluri sa le foloseasca pentru achitarea datoriilor catre stat. Obligatiunea reprezinta un titlu de credit emis de catre stat pentru imprumuturile pe termen mediu sau lung, care da dreptul detinatorului de a primi pentru suma imprumutata un venit fix sub forma de dobanda. Ea poate fi negociata la bursa, iar pretul de tranzactionare se stabileste in functie evaluarea titlului. In legatura cu evaluarea titlurilor se disting urmatoarele elemente:

- valoarea nominala, este valoarea inscrisa pe titlu si exprima datoria statului fata de detinatorul titlului,

- valoarea reala reprezinta valoarea la care se cumpara/vinde obligatiunea pe piata atunci cand detinatorul doreste sa-si recupereze banii inainte de scadenta,

- cursul obligatiunii, care este valoarea a 100 de unitati valoare nominala si care variaza in functie de cerere si de oferta. Cursul poate fi egal cu 100, numit curs al pari, mai mic decat 100, numit subpari si mai mare decat 100 si se numeste suprapari.

e. cuantumul imprumutului de stat sta la baza evaluarii datoriei publice si se stabileste multiplicand numarul titlurilor emise cu valoare unui titlu. Distingem: un cuantum aprobat de autoritatea emitenta, limitat sau nelimitat ca valoare si timp si un cuantum realizat care reflecta increderea in autoritatea emitenta respectiv in conditiile imprumutului,

f. termenul de rambursare arata scadenta imprumutului. Prin mentionarea scadentei, debitorul cunoaste data la care isi poate recupera suma imprumutata, iar statul debitor cunoaste data pana la care poate dispune de suma respectiva. La imprumuturile pe termen scurt, statul apeleaza atunci cand apare o neconcordanta intre momentul incasarii veniturilor si momentul efectuarii platilor si la imprumuturi cu scadenta indelungata atunci cand deficitul bugetar este cronic sau se realizeaza investitii de mare valoare,

g. veniturile subscriitorilor sunt plati efectuate de catre stat creditorilor sai pentru folosirea temporara a capitalurilor cedate. Cele mai importante forme pe care le imbraca veniturile sunt: dobanda, castigurile, primele de rambursare, renta perpetua si renta viagera.

Dobanda reprezinta suma de bani pe care statul o plateste creditorilor sai in schimbul utilizarii capitalului imprumutat. Are o marime fixa, stabilita la lansarea imprumutului, de ea beneficiind toti subscriitorii proportional cu capitalul imprumutat. Marimea sa se stabileste pe baza ratei dobanzii. Aceasta este dobanda promisa la fiecare 100 de unitati monetare, ca urmare se exprima procentual pe an si apare ca o conditie a imprumutului. Marimea sa tine cont de rata anuala a inflatiei, de ratele dobanzilor practicate pe piata monetara, de factori de risc. Rata dobanzii trebuie sa fie cat mai atractiva pentru detinatorii de fonduri, datorita faptului ca imprumuturile de stat concureaza pe piata cu celelalte posibilitati de efectuare a plasamentelor.

Distingem, si in cazul ratei dobanzii doua nivele, respectiv rata dobanzii nominale si rata dobanzii reale. Rata dobanzii nominale (sau rata de emisiune se calculeaza la valoare nominala a titlurilor de stat. Raportand marimea absoluta a dobanzii datorate creditorilor statului la valoarea efectiva (reala) a imprumutului rezulta rata reala a dobanzii. Desigur, daca cuantumul realizat al imprumutului este mai mic decat cuantumul aprobat, costul cu imprumutul suportat de stat (redat de rata reala a dobanzii) este mai mare. Din punctul de vedere al creditorului, rata reala a dobanzii reprezinta venitul net care revine acestuia de pe urma a 100 de unitati monetare si se determina prin corectarea ratei nominale a dobanzii cu influenta evolutiei preturilor pe piata.

Calculul dobanzii reale are loc utilizand formula:

in care:

dr rata reala a dobanzii

dn rata nominala a dobanzii

I indicele de pret al PIB fata de anul precedent luat ca baza in tara

creditorului

Castigurile sau premiile sunt venituri pe care le incaseaza subscriitorii la   imprumuturile de stat, inlocuind dobanda. Obligatiunile sunt trase la sorti, iar premiile sunt platite detinatorilor de inscrisuri castigatoare.

Prima de rambursare se incaseaza de catre subscriitori atunci cand cursul obligatiunilor in momentul rambursarii este mai mare decat cel din momentul plasarii. Ca marime este egala cu diferenta de valoare a inscrisurilor in cele doua momente. Prima se adauga la dobanda promisa sporind atractivitatea pentru plasamente   in credit public.

Renta perpetua si renta viagera sunt venituri aduse creditorilor statului pentru imprumuturile perpetue si constau, in primul caz, dintr-o suma echivalenta cu dobanda si amortizarea imprumutului pentru o perioada de timp stabilita, iar in cel de-al doilea caz, este suma varsata de catre stat pana la decesul creditorului dupa care datoria se stinge.

4. Operatiuni privind imprumuturile de stat

Operatiunile privind imprumuturile de stat sunt acte prin intermediul carora statul lanseaza, modifica si ramburseaza imprumuturile de stat.

Plasarea imprumuturilor de stat are intelesul de vanzare de titluri de stat catre detinatorii de capital de imprumut, subscriitorii. Caile obisnuite de plasare a titlurilor sunt:

- nemijlocit de catre stat prin subscrieri. Responsabil, in aceasta situatie, cu plasarea imprumuturilor, este Ministerul de Finante care anunta conditiile imprumutului. Cei care detin fonduri temporar disponibile si doresc sa le fructifice in acest fel se prezinta la ghiseele Trezoreriei publice obtinand in schimbul sumei titluri de stat. Prin aceasta procedura statul intra direct in legatura cu subscriitorii, elimina intermediarii si costurile de intermediere.

- prin negocieri bancare. In aceasta situatie, bancile, organizate intr-un consortiu, preiau sarcina plasarii titlurilor intrand in raport direct cu publicul. Vanzarea are loc prin serviciile bancii care asigura distribuirea titlurilor, fara a-si asuma raspunderea asupra plasarii lor integrale. In schimbul serviciului prestat consortiul incaseaza un comision,

- prin adjudecare bancara. Consortiul bancar cumpara inscrisurile la imprumut, pe risc propriu, pe care se angajeaza, mai apoi, sa le vanda pe piata. El incaseaza diferenta dintre pretul de vanzare a titlurilor si pretul de cumparare. Avantajul pentru stat este acela de a incasa banii imediat, fara sa astepte reactia publicului si pentru aceasta, el este dispus sa vanda titlurile catre banci la un curs subpari, astfel incat acestea sa poata obtine profitul scontat. Plasamentul prin intermediul bancilor este mai costisitor pentru stat dar, timpul necesitat de operatiune este mai scurt.

- prin vanzare la bursa. Aceasta metoda de plasament are o aplicabilitate mai limitata, negocierea se face fara publicitate pentru a nu provoca scaderea cursului si a randamentului financiar al imprumutului.

Plasamentul titlurilor se poate face la valoare nominala, fiind rambursata la scadenta suma inscrisa pe titlu la care se adauga dobanda aferenta, sau cu discont, caz in care, la plasare, creditorul plateste diferenta dintre valoarea nominala si dobanda, la scadenta fiind rambursata valoarea nominala a titlului.

Modificarea conditiilor imprumutului are loc prin conversiune si consolidare. Statul recurge la modificarea conditiilor imprumutului atunci cand se afla intr-o conditie financiara precara sau conjunctura pietei pretinde reducerea ratelor dobanzilor sau prelungirea duratei imprumutului.

Operatiunea de preschimbare a obligatiunilor unui imprumut mai vechi cu obligatiuni ale unui imprumut mai nou, emis cu o dobanda mai redusa se numeste conversiune. Acest lucru este posibil daca pe piata exista abundenta de capital, iar rata dobanzii are o evolutie descrescatoare. Practicarea conversiunii are ca scop diminuarea sarcinii dobanzii pe imprumut fara a diminua capitalul.

Se intalnesc in practica trei tipuri de conversiune, respectiv:

- conversiunea fortata, atunci cand se ofera creditorilor o singura alternativa de a prezenta la preschimbare titlurile vechi contra titluri noi, in decursul unei anumite perioade de timp, dupa care titlurile vechi isi pierd valabilitatea,

- conversiunea facultativa atunci cand detinatorii de titluri pot opta pentru pastrarea vechilor inscrisuri sau de a le preschimba cu altele noi,

- conversiunea sau rambursarea anticipata, cand creditorii pot opta fie pentru preschimbarea titlurilor in conditiile stabilite de stat fie pentru a solicita rambursarea anticipata a imprumutului.

In legatura cu notiunea de conversiune este si notiunea de arozare, care consta in majorarea ratei dobanzii la imprumut, operatiune la care se recurge in conditiile scaderii masive a cursurilor pentru a recastiga increderea creditorilor. In situatia in care statul se confrunta cu cheltuieli mari privind datoria publica, pe care nu le poate achita, recurge la transformarea unei parti din datoria contractata pe termen scurt intr-o datorie cu scadenta mai indepartata prin prelungirea termenului de rambursare. Operatiunea se numeste consolidare si consta in preschimbarea titlurilor pe termen scurt cu titluri pe termene medii sau lungi. Deoarece prelungirea termenului de rambursare inseamna pentru creditori cresterea riscului de depreciere a sumelor imprumutate, statul trebuie sa accepte, adesea, majorarea ratei dobanzii. Avantajul pentru statul debitor este de reducere a cheltuielilor publice legate de rambursarea imprumutului, dar mareste efortul financiar determinat de plata dobanzilor pana la rambursare. Consolidarea este avantajoasa pentru banci deoarece acestea incaseaza sume importante sub forma comisioanelor de preschimbare a titlurilor imprumutului consolidat. Consolidarea este o metoda la care statul recurge frecvent, atunci cand nu doreste sa atraga atentia asupra dificultatilor financiare cu care se confrunta, preferand sa achite la scadenta imprumutul mai vechi cu un imprumut nou de valoare egala sau apropiata.

Rambursarea imprumuturilor de stat. Prin rambursarea imprumuturilor de stat se intelege restituirea sumelor imprumutate. Operatiunea se realizeaza pe seama rascumpararii titlurilor de imprumut de la detinatori fiind cunoscuta si sub denumirea de amortizarea imprumuturilor. Aplicarea ei inseamna diminuarea capitalului aflat, vremelnic, la dispozitia statului si reducerea ratei datoriei. Dupa regimul sau, rambursarea poate fi:

- obligatorie (la imprumuturile cu termen),

- facultativa (la imprumuturile perpetue).

Dupa momentul rambursarii, se cunosc imprumuturi care se restituie integral la o scadenta unica si imprumuturi care se restituie esalonat de-alungul unei perioade.

In practica statelor moderne se cunosc mai multe tehnici de rambursare: prin anuitati, prin trageri la sorti periodice, prin amortismente globale, prin rascumparare la bursa.

- rambursarea prin anuitati consta in aceea ca incepand cu al doilea sau al treilea an de la contractarea imprumutului statul ramburseaza anual, pe langa dobanzi si o parte din suma datorata. Tehnica se utilizeaza atunci cand statul are putini creditori cu care stabilirea conditiilor de rambursat este posibila. Anuitatile pot fi egale pe toata durata restituirii sau neegale, stabilindu-se cote progresive sau regresive. Oricare ar fi modalitatea folosita, restituirea imprumutului este continua si determina reconstituirea capitalului detinatorului,

- rambursarea prin tragere la sorti are loc atunci cand exista un numar mare de creditori ai statului. Statul rascumpara la anumite termene obligatiunile iesite castigatoare la tragerile la sorti periodice, iar procesul continua pana cand au fost rascumparate toate titlurile care poarta aceasta clauza,

- amortismentul global consta in rambursarea in bloc a ansamblului titlurilor de credit. Procedeul este posibil atunci cand statul dispune de resurse financiare suficiente iar cursul titlurilor este redus.

Rambursarea cu ajutorul anuitatilor, prin tragere la sorti si prin amortismente globale sunt caracteristice imprumuturilor cu termen. Resursele de rambursare sunt constituite in cadrul fondului special de amortizare a datoriei publice, in cadrul resurselor bugetare si extrabugetare.

- rambursarea imprumuturilor prin rascumparare la bursa se practica in cazul imprumuturilor perpetue (fara termen). In aceasta situatie, statul rascumpara de la detinatori titlurile prin intermediul pietei financiare atunci cand cursul titlurilor este avantajos. Rascumpararea este discreta pentru a nu provoca cresterea brusca a pretului titlurilor. Procedeul poate fi aplicat direct de catre stat sau indirect prin intermediul bancilor mandatate sa efectueze aceasta operatiune.

Resursele aferente operatiunilor de amortizare sunt cele mobilizate la fondul special de amortizare a datoriei publice, resursele bugetare si excedentele bugetare.

Fondul special de amortizare a datoriei publice se constituie ca un fond cu afectatie speciala, prin mobilizarea unor sume expres precizate (adesea provin din veniturile aferente monopolurilor fiscale).

Resursele bugetare ordinare se utilizeaza atunci cand in structura cheltuielilor bugetare aprobate apar si cheltuieli pentru ratele scadente in anul respectiv la imprumuturile interne sau externe inclusiv pentru plata dobanzilor si comisioanelor.

Atunci cand se inregistreaza excedente bugetare acestea pot servi la rambursarea unor imprumuturi de stat perpetue.

5. Datoria publica

Prin datorie publica se intelege totalitatea sumelor imprumutate de autoritatile publice centrale, de unitatile administrativ teritoriale si de alte entitati publice, de la persoane fizice si juridice pe piata interna si in strainatate si ramase de rambursat la un moment dat.

Motivele pentru care un stat se indatoreaza la creditori din interiorul tarii sunt: acoperirea deficitului bugetar in limitele prevazute de Legea anuala a bugetului, efectuarea unor cheltuieli publice de interes national, indeosebi investitii care nu pot fi finantate din resurse curente, refinantarea datoriei publice contractata in trecut, alte necesitati aprobate prin legi speciale.

In conexiune cu conceptul de datorie publica se afla si notiunea de grad de indatorare care se determina ca raport intre soldul datoriei publice si PIB. Indicatorul arata in ce masura valoarea adaugata intr-un an este grevata de datoria publica. Un indicator de interes pentru aprecierea indatorarii unei tari este serviciul datoriei publice sau efortul financiar anual reclamat de datoria publica, care sintetizeaza cheltuielile cu rambursarea datoriei propriu-zise, cu plata dobanzilor scadente si a altor cheltuieli. Efortul financiar se poate exprima utilizand mai multe tipuri de indicatori: marimea absoluta si marimea medie a serviciului datoriei pe locuitor, raportul dintre serviciul datoriei si PIB, raportul dintre serviciul datoriei publice si totalul cheltuielilor publice, etc. De asemenea, se mai pot calcula: cuantumul anual al dobanzilor, raportul dintre dobanzi si PIB, ponderea dobanzilor in totalul cheltuielilor.

Astfel, datoria publica nominala reprezinta totalitatea imprumuturilor angajate de stat si nerambursate la un moment dat exprimate in preturile anului de contractare, iar datoria publica reala are aceeasi semnificatie, dar in preturile constante ale unui an considerat. Pentru transformarea datoriei publice nominale in datorie publica reala se utilizeaza indicele de depreciere a banilor sau deflatorul.

Datoria publica trebuie lichidata la termen, potrivit clauzelor contractuale. Stingerea datoriei statului fata de creditorii sai se poate realiza pe mai multe cai: prin anuitati, suspendarea platilor, depreciere monetara, repudiere.

Modalitatea de stingere a datoriei prin anuitati este cea uzuala. In situatia in care serviciul datoriei nu este efectuat la termen, datoria aferenta devine datorie arierata (sau amanata). Intr-o asemenea situatie pot interveni intelegeri intre debitor si creditor pentru reesalonarea termenelor, daca termenele initiale nu pot fi respectate. Suspendarea platilor apare in cazul unor situatii exceptionale (crize, implicarea intr-un razboi), cand statul debitor nu-si poate respecta angajamentele fata de creditori. Se anunta, astfel, incetarea temporara a platilor sau moratoriul. Procedura este stabilita prin instante speciale din motive de insolvabilitate a statului (bancruta). Bancruta poate avea cauze economice si /sau politice. Cauzele economice sunt determinate de crize, recesiuni, sau orice eveniment care poate sa determine reducerea drastica a veniturilor statului. Cauzele politice sunt determinate de implicarea statului intr-un razboi, de izolarea partiala sau totala a tarii din comertul international, etc. Este de precizat ca suspendarea platilor nu inseamna un refuz al stingerii obligatiilor ci incetarea vremelnica a platilor cauzata de situatia financiara a statului. Daca datoria este de provenienta externa, moratoriul se insoteste de un acord de consolidare a datoriei prin care se reesaloneaza platile. Solutia moratoriului poate fi privita ca una de ultima instanta deoarece afecteaza reputatia statelor pe pietele financiare.

Deprecierea monetara a sumei imprumutate inseamna erodarea treptata a sumelor de rambursat atunci cand nu sunt prevazute clauze de protejare impotriva acestui risc. Efectul se manifesta atat la debitor care isi diminueaza efortul financiar cu datoria publica, cat si la creditor care, desi i se ramburseaza aceeasi suma in termeni nominali, pierde in termeni reali, achizitionand mai putine marfuri si servicii decat in momentul acordarii imprumutului.

O practica destul de rar intalnita este cea a refuzului rambursarii datoriei contractate de un guvern anterior denumita repudiere. Aceasta nu inseamna o incapacitate de plata ci, refuzul onorarii obligatiilor contractuale. Recurgerea la repudiere atrage presiuni din partea creditorilor pentru respectarea obligatiilor, adesea prin recurgerea la masuri de constrangere de natura economica sau politica. In general, creditorii interni au la dispozitie putine solutii prin care sa anuleze efectele repudierii sau sa constranga statul debitor sa-si reia platile in contul datoriei; daca datoria este externa, atunci creditorii pot sa ia masuri de natura economica, politica sau militara pentru a le constrange sa reia platile.