Protejarea vamalǎ a industriei

Protejarea vamalǎ a industriei

La expirarea celor 10 ani pentru care a fost incheiatǎ Conventia comercialǎ cu Austro- Ungaria nu a mai fost reanoitǎ și in aceste conditii se declanșeazǎ un rǎzboi vamal intre Romania și Austro- Ungaria care dureazǎ panǎ in 1891.

In 1886 este adoptat Tariful vamal general, care are un caracter net protectionist și cǎruia i se aduc niște modificǎri, in 1981, cand protectia este micșoratǎ, și in 1893, cand ea este mǎritǎ. Pe baza Tarifului general vamal se renegociazǎ sau se incheie conventii comerciale cu Elvetia, Anglia, Rusia, Germania ș.a.

Tariful vamal general cuprinde 590 de articole, clasificate pe grupe de produse și taxele vamale la import reprezentau in medie 10-15 % ad valorem, erau mai mici și mai putin diferentiate pe grupe fatǎ de cele ale altor tǎri. Tariful vamal proteja cu deosebire ramurile industriei alimentare și ușoare care valorificau resursele naturale agricole și forestiere. Acest tarif rǎmane valabil un sfert de secol.

In urma modificǎrii contextului economic și politic extern și a progresului industrial national, a aparitiei de noi ramuri se impunea mǎrirea gradului de protectie vamalǎ. Acesta s-a relizat prin Tariful vamal Costinescu, elaborat in 1904 și adoptat in 1906, Emil Costnescu fiind ministrul agriculturii in acea vreme.

Incurajarea industriei. A reprezentat a doua directie de promovare a industriei și s-a aplicat concomitent cu protectia vamalǎ.

In mai 1887 este adoptatǎ legea intitulatǎ Mǎsuri generale pentru a veni in ajutorul industriei nationale[1], prima lege care instituie sistemul de incurajare materialǎ de cǎtre stat a industriei romanești.

Aceastǎ lege consacrǎ trei conditii de incurajare a intreprinderilor industriale, care se refereau la:

Dimensiunea intreprinderii

Tehnica și personalul utilizat

Promovarea lucrǎtorilor romani

Pentru a putea beneficia de avantajele legii, intrepriderile trebuiau sǎ indeplineascǎ trei conditii:

Capital minim de 50000 lei sau 25 de lucrǎtori pe zi, timp de cel putin 5 luni pe an;

Folosirea de mașini și unelte noi și de personal calificat;

La 5 ani de la infiintarea intreprinderii, intreprinzǎtorul trebuie sǎ facǎ dovada cǎ cel putin douǎ treimi din personalul folosit in productie este autohton;

Legea din 1987  elaboratǎ de guvernul liberal, din initiativa marelui economist P.S.Aurelian, acorda tuturor marilor intreprinderi industriale, care indeplineau conditiile prevǎzute, urmǎtoarele avantaje principale, pe timp de 15 ani:

Scutire de orice taxe și impozite directe;

Teren panǎ la 5 ha pentru constructie, in proprietate capitalului autohton și numai in folosintǎ capitalului strǎin;

Reducerea, panǎ la 40% , a tarifelor de transport al mǎrfurilor pe cǎile ferate romane;

Scutirea de taxe la importul de mașini și utilaje necesare fabricii și la importul de materii prime care nu se gǎseau in tarǎ;

Prioritate, fatǎ de ofertele strǎine, la comenzile de furnituri pentru stat;

Nu beneficiau de incurajare, morile, fabricile de bere și cele de spirt, considerandu-se cǎ abundenta de materii prime din tarǎ le aduceau prosperitatea.

Legea din 1887 a fost in vigoare 25 de ani. Modificarea conditiilor economice interne și externe a impus ca și in cazul tarifului vamal , elaborarea și adoptarea unei noi legi de incurajare materialǎ de cǎtre stat a industriei.

Din anul 1912, se aplicǎ o nouǎ lege a incurajǎrii industriei[2], elaboratǎ de un guvern al partidului conservator . Aceasta urmǎrea incurajarea și a industriei consumatoare de materii prime agricole pe care le produceau marii proprietari și arendași, criteriile de acordare a avantajelor se modificǎ: nu se mai cerea o anumita mǎrime a capitalului, ci folosirea a minimum 20 de lucrǎtori sau a unor motoare de fortǎ motrice de peste 5 c.p.

Legea extindea sfera intreprinderilor beneficiare, incluzand morile, fabricile de bere și de spirt, precum și cooperativele de meseriași. Avantajele erau aproximativ aceleași, dar acordate diversificat și pentru intervale variabile,  de la 21-30 ani.

Legea pune conditia ca 75% din lucrǎtori și 25% din tehnicieni sǎ fie romani promovand astfel formarea personalului autohton inindustrie.

Deoarece legile de panǎ acum nu priveau și ramurile industriei extractive, in 1895 se adoptǎ, Legea minelor care stabilește regimul minier din Romania. Ea separǎ proprietatea asupra solului de cea a subsolului, care, cu toate resursele sale, apartine de acum statului, cu exceptia petrolului ce revine proprietarului solului.

Legea lasǎ, astfel liberǎ exploatarea petrolului, cand in lume sporește interesul marilor monopoluri pentru extractia titeiului, ca urmare a cererii mari de produse petroliere, generatǎ de descoperirea și rǎspandirea motorului cu ardere internǎ, a automobilului.

Industria petrolului din Romania va cunoaște o mare dezvoltare datoritǎ masivelor investitii strǎine ce vor domina , panǎ la mijlocul secolului 20, aceastǎ ramurǎ.