Opozitii conceptuale cu valoare operatorie

Chestiunea pe care o am in vedere este din domeniul conceptelor operationale
si poarta asupra unei distinctii semantice.

Anecdotica

Cele de mai jos isi au sursa intr-o serie de observatii facute cu ocazia desfasurarii unor discursuri - majoritatea, didactice - pe tema vreuneia din cele doua indeletniciri la moda, care fac obiectul preocuparilor noastre: jurnalismul si relatiile publice. Am putut constata - cu oarecare surpriza, marturisesc - faptul ca teoreticieni de diverse grade si din diverse culturi practica si propun practicarea unei situari pe pozitii ireconciliabile (atunci cind privesc lucrurile dinspre jurnalism) si pe pozitii ce permit/propovaduiesc cooperarea (atunci cind perspectiva este dinspre relatiile publice). Atrage mai ales atentia dihotomia neta "jurnalism/comunicare de relatii publice", de parca n-ar fi vorba tot despre forme ale comunicarii publice.

Am asistat la cursuri de formare a jurnalistilor in domeniul tehnicilor interviului (cu lectori de la Lille) si am retinut termeni precum "lupta", "inamic", "vigilenta", "dominare". Metafore, desigur, dar toate din domeniul artei razboiului. Am urmarit si cursuri/conferinte vizind formarea in domeniul relatiilor publice. De fiecare data, se insista pe o idee, formulata diferit, dar mereu aceasi si mereu centrala: "jurnalistii trebuie sa ne devina prieteni" sau "faceti-va prieteni printre jurnalisti, cu o invitatie, un cadou, un pix, ceva . ", "jurnalistii trebuie sa va preocupe: faceti-vi-i prieteni, apropiati-vi-i!" (nu apropriati-vi-i, c-ar fi deja cam exagerat!).

Pe de alta parte, imi staruiau intr-o subrutina de gindire doua mici discursuri, doua fraze, de fapt, despre arta. Intr-o celebra istorie a picturii moderne, Herbert Read reda o sustinere de-a lui Paul Klee despre pictura moderna, unde "intentia nu este de a reflecta vizibilul, ci de a face vizibil" . A doua replica apartine personajului central dintr-un film despre Gaugain. Ea suna cam asa : "Faux peintres, faux artistes, photographs", cu referire la pictura de dinainte de aparitia modernismului.

Si in primul si in cel de-al doilea discurs despre arta intervine chestiunea adevarului, a optiunii pentru anumite trasaturi, pentru anumite aspecte, care vor face "nucleul" imaginii. Avem de-a face cu creatori de imagini, artisti, naturi aparte care nu redau vizibilul, ci fac vizibil, (mai exact, isi aleg ceva ce ar putea scapa perceptiei noastre comune si-l transforma in perceptibil, in vizibil, propunind astfel noi viziuni despre lume

N-am rezistat tentatiei de a face o paralela intre confruntarile din metadiscursul picturii si cele (nedeclarate direct, deci aflate doar la nivelul metadiscursului) din interfata jurnalism/relatii publice. Relationistii sint chemati sa creeze imaginea organizatiei pe care o servesc. Ba chiar imagini: o imagine a publicurilor interne (prinsa in imaginea globala a organizatiei si care este oferita publicurilor externe) si o imagine a publicurilor externe, pentru a fi propusa publicurilor interne.

Asa cum adevarul artei se discuta pe alte coordonate decit Adevarul (cu "A" mare, adica respectul pentru adevarul lucrurilor), si adevarul discursului de relatii publice se construieste dupa alte canoane decit cele uzuale si se discuta in alti parametri. El este, incontestabil, un adevar. Este adevarul pus prin pretentia de validitate a enuntarii insasi a discursului.

Atit jurnalistii, cit si relationistii sint constienti - cred - de limitele umane privind accesul la Adevarul absolut. Atunci, unde putem cauta diferenta, unde putem afla "ce-i mina-n lupta" pe jurnalisti si ce cauta relationistii?

Inapoi la chestiune

Iata,in citeva cuvinte, despre ce as dori sa vorbesc:

Pentru a transforma perechi de termeni in operatori, in spatiul unei stiinte, este uneori nevoie de o abordare excentrica, nesustinuta de
dictionarele generale ale limbii in interiorul careia se opereaza distinctia.
Asa cum dictionarele mentioneaza ca echivalenti termenii 'convingere'
si 'persuadare', insa noua retorica (plecind de la Tratatul lui Perelman &
Olbrechts-Tyteca, din 1958) ii propune ca distincti, tot asa se poate institui
o distinctie cu valoare operationala intre termeni ai limbii romane, cum ar
fi 'veracitate' (ca adevar al lucrurilor) si 'veridicitate' (ca adevar dat
prin discurs, ca sustinere cu pretentia de validitate a enuntiatorului).
Convingerea, in noua retorica, este ceea ce se obtine pe cale rationala, in
vreme ce persuadarea este ceea ce se obtine pe cale emotionala, inaintea si
in afara rationarii. "Veracitatea" ar fi ceea ce este adevarat (observabil, ca
fiind adevarul lucrurilor), iar "veridicitatea" va fi ceea ce este dat ca
adevarat, intr-o interventie discursiva. In plan practic, aceasta
distinctie, evocind cumva si distinctia 'sofisme/paralogisme', poate servi
in studiul discursului public (fie al jurnalistului, fie al comunicatorului
de relatii publice).

Sa vedem ce spun dictionarele

Un dictionar etimologic francez[3] contine urmatoarele informatii:

véridique 1456, Isambert, du lat. veridicus, de verum, vérité, et dicere, dire.

véracité V. VRAI

vrai 1080, Roland (verai); 1160, Benoit (vrai); du lat. pop. vēracus, en lat. class. verax, -acis; a remplacé en français l'anc. fr. voir, du lat class. verus. [] véracité 1644, Descartes.

Le Grand Larousse Encyclopédique, la cuvintul véracité, da mai multe explicatii, printre care: 'calitatea a ceea ce este adevarat, conform cu realitatea'. Si mai gasim, tot la termenul véracité: veracitate inseamna a privi catre Adevar, a i te supune, a te lasa patruns de lumina sa implacabila. Pentru ca - ni se explica - , in teologie, veracitatea este atributul lui Dumnezeu, in virtutea caruia El nu poate nici sa se insele, nici sa insele.

In editia a noua a celebrului sau Dictionar universal al limbei romane, din 1943, Lazar Saineanu retine, pentru 'veracitate' explicatia: tinerea la adevar si calitatea celor adevarate; iar la 'veridic', intre altele, explicatia: care spune obisnuit adevarul.

Se cuvine aici o revenire la precizarea de mai sus: nu dictionarele generale sau enciclopedice ale diverselor limbi stau la baza constructiei pe care incercam sa o supunem atentiei, ci nevoia de a crea o opozitie terminologica cu valoare operatorie. Aceasta opozitie ar urma sa serveasca in studiul relatiei dintre comunicatorii de relatii publice si jurnalisti, ca si la studiul asupra uneia dintre aceste profesii, doar, in relatie cu comandamentele morale ale respectarii adevarului. Pe de alta parte, nu vizam o opozitie cu valoare numai in planul etic (cum ar fi distinctia dintre sofisme si paralogisme), ci o opozitie care sa poata servi, la nevoie, la creionarea unei distinctii profunde intre exigentele muncii de jurnalist si cele ale muncii de relationist.

Sustinerea tezei

Oricum, Adevarul, cu 'A' mare, nu ne este la indemina. Perceptiile ne inseala, capacitatea de prelucrare a informatiei receptate prin perceptii este de peste 6 miliarde de feluri, posibilitatile de verificare/confirmare a datelor provenind din perceptii sint reduse. Sintem fortati sa ne multumim cu un adevar dat/verificat/confirmat mai degraba de un set de conventii, care contureaza 'normalul', sub aspectul sau statistic, mai ales.

Pornind de aici, avem posibilitatea de a intelege limitele de aplicare a principiului care guverneaza munca jurnalistului, acela de a reda cu onestitate ceea ce ai perceput/inteles din evenimentul la care ai fost martor.

Pornind tot de aici, vom intelege altfel comandamentul oricarei strategii inteligente de comunicare de relatii publice: sa mimezi cit poti de bine transparenta si deschiderea la comunicare. Altfel spus, munca jurnalistului sta sub semnul veracitatii, pe cind cea a relationistului, sub semnul veridicitatii. Desigur, atit jurnalistul cit si relationistul sint constienti de aceasta diferenta de principii si de exigente, ceea ce face mai interesant 'jocul' lor, dar amindoi stiu ca nu se poate altfel. Poate, doar la nivelul declaratiilor sau al manualelor de instruire rapida.

Iata de ce ne propunem sa instituim opozitia "veracitate/veridicitate", pe modelul unor opozitii care au ramas cu functionare doar in spatiul stiintelor unde au fost propuse. Cum spuneam, distinctia "convingere/persuadare" nu este semnalata in nici un dictionar general sau enciclopedic al vreunei limbi moderne. Ea exista, insa, si functioneaza in neoretorica si ar fi greu sa discutam astazi despre tonalitatea dominanta a unui discurs (accentul pus pe componenta logica sau pe cea retorica) fara distinctia dintre convingere si persuadare, asa cum au propus-o autorii Tratatului de argumentare.

Intelegerea celor de mai sus se va face mai usor, daca ne aducem aminte si de ceea ce sustine Kant cu privire la cunoasterea dupa modalitate , pentru ca ceea ce intereseaza aici este analiza modurilor in care se dobindeste asentimentul. Filosoful german distinge intre opinie, credinta si stiinta si spune ca a avea o reprezentare a ceva ca adevarat inseamna a avea o judecata subiectiva a adevarului (ca proprietate obiectiva a cunoasterii), pe care o numim asentiment. Aici este introdusa in discutie incertitudinea, care ar fi asentimentul marcat de constiinta contingentei. De aici, asentimentul poate fi vazut sub trei forme:

obiectiv

1. insuficient se concretizeaza in opinie

subiectiv

insuficient obiectiv

2. se concretizeaza in credinta

suficient subiectiv

obiectiv

3. suficient se concretizeaza in stiinta

subiectiv

Credinta se deosebeste de opinie nu prin grad - aflam de la Kant - , ci prin relatia pe care o are, in calitate de cunoastere, cu actiunea. Credinta este, deci, judecata. Dar o judecata bazata pe o cunoastere care asigura temeiuri subiective actiunii pe care o are in plan cel cu credinta (oricare ar fi aceasta).

De altfel, in lucrari mult mai recente , specialistii in psihologie sociala sustin ca se pot determina trei moduri de atingere a convingerii si persuadarii: acceptarea, identificare si internalizarea. Primele doua depind in mare masura de raspunsul non-logic la mesaj, adica sint independente de rationalitate, pe cind al treilea este strins legat de calitatea argumentului logic. Putem sa le consideram ca trepte ale drumului catre convingere si persuadare. Identificarea este influenta care se face simtita pentru ca o sursa este gasita atragatoare si pentru ca oamenii vor sa-si imbunatateasca propriile conceptii stabilind o relatie cu sursa respectiva. Apoi, daca s-a realizat identificarea si argumentul este de calitate, se realizeaza si acceptarea, dupa care, natural, apare internalizarea: discursul si-a produs efectul dorit, interventia comunicativa este un succes.

Plasind demersul jurnalistic si demersul de relatii publice in sfera discursului public, realizam ca avem de-a face cu activitati de comunicare verbala, de utilizare a limbajului natural, deci, de argumentare discursiva. Astfel, "jocul" care se joaca la interfata jurnalisti/relationisti se poate explica mai lesne.

Comparind utilizarea limbajului cu teoria jocurilor, constatam similitudini frapante. Pe scurt, teoria jocurilor spune ca, in orice joc, se pot remarca doua tipuri de reguli: (1) reguli de instituire - care fac ca fiecare joc sa fie ceea ce este - si (2) reguli strategice - care fac ca un jucator sa cistige in dauna partenerului/adversarului sau.

In planul utilizarii limbajului, regulile (1) ar fi gramatica fiecarei limbi istorice, iar regulile (2) sint regulile de ordinul retoricitatii (incadrate si impletindu-se cu reguli de ordin socio-cultural). In utilizarea curenta a limbajului, in discursurile cotidiene, in discursurile jurnalistilor si in cele ale comunicatorilor de relatii publice, atit (1) cit si (2) au greutate.

Diferenta dintre diverse tipuri de discursuri ar putea fi explicata de ceea ce Tratatul lui Perelman si Olbrechts-Tyteca prezinta ca fiind diferenta dintre argumentarea din discurs si demonstratie.

Argumentarea discursiva este personala, valabila doar in anumite circumstante, fondata pe opinii, plauzibila sau probabila, supusa revizuirilor si corectarilor.

Demonstratia este calcul fondat pe axiome; ea este generala, intotdeauna valabila, evidenta si necesara.

Demonstratia nu face decit sa transmita informatie pentru a clarifica si/sau a imbogati cunoasterea dintr-un domeniu dat. Argumentarea vine cu o importanta cantitate de intentionalitate. Demonstratia este nula fara respectul coerentei si al adevarului stiintific. Argumentarea discursiva nu trebuie neaparat sa raspunda exigentelor adevarului si uneori nici macar ale coerentei , pentru ca ea - spre deosebire de demonstratie - nu are in vedere cunoasterea adevarului, ci eficacitatea discursului. Demonstratia stiintifica poate fi, insa, inglobata in argumentare, pentru a mari forta de impact a discursului argumentativ. De aceea argumentarea trebuie sa tina seama de cele trei perspective prezente in orice proces de comunicare: textul, enuntiatorul si receptorul. Numai impreuna, aceste componente dau imaginea posibila a modului in care argumentarea va fi inteleasa.

Enuntiatorul este obligat sa tina seama de nivelul de cunostinte, de experienta personala acumulata, de sistemul de valori si credinte ale receptorului si sa faca apel la toate acestea in organizarea interventiei discursive, pentru a asigura succesul receptarii, adica pentru a-si asigura reactia dorita din partea receptorului. Cum discursivitatea are in vedere un auditor, initiatorul interventiei discursive trebuie sa faca diverse optiuni: el trebuie sa utilizeze anumite segmente de discurs, in organizarea lor sintagmatica cea mai fericita, pentru a fi in acord cu asumptiile cognitive, cu sentimentele si cu reactiile de intimpinare ale auditorului sau.

In argumentarea discursiva gaseste si Jean-Blaise Grize distinctia posibila dintre verosimilitate si adevar al faptelor[7]. Dezvoltind, pe marginea ideii de teatralitate (pe care se centreaza activitatea de argumentare discursiva), Grize afirma ca, « in unele cazuri », ceea ce este adevarat poate conduce la verosimilul/plauzibilul dorit de cel care argumenteaza. Logicianul de la Neuchatel precizeaza ca, in viziunea sa, verosimil nu este ceea ce era la Aristotel (adica ceea ce se produce cel mai adesea - Rhétorique, 1357 a 35) , deci nu tine de o modalitate din familia probabilului. Pentru Grize, este verosimil/plauzibil ceea ce seamana cu adevarul, asa ca verosimilitatea este o functie cu variabilele subiect (enuntiator sau auditor) si situatie (este vorba despre situatia concreta in care se desfasoara schematizarea discursiva).

Eficacitatea discursului jurnalistic vine din relatia lui cu adevarul faptelor si al lucrurilor. Nu la fel stau lucrurile in discursul de relatii publice. Aici, eficacitatea se masoara in efectul produs asupra publicului vizat. Chestiunea trebuie discutata, deci, si pe palierul eticii.

Este nevoie de etica in comunicarea publica?

Pe palierul eticii interactiunilor umane, discutia se poarta pe alte coordonate. Conform celor sustinute de Jürgen Habermas , strategia proprie eticii discutiei - care consta in insusirea continuturilor unei morale universale, pornind de la presupozitiile generale ale argumentarii - este fecunda tocmai din cauza ca discutia reprezinta o forma de comunicare mai exigenta si care depaseste formele concrete ale vietii; o forma de comunicare in care presupozitiile actiunii orientate catre intercomprehensiune sint generalizate, abstracte si omogene, adica sint extinse la o comunitate de comunicare ideala, care-i contine pe toti subiectii capabili sa vorbeasca si sa actioneze. Se asteapta de la etica discutiei ca ea sa poata sa ajunga, printr-un concept de procedura, la ceva substantial si chiar sa puna in valoare raportul intern dintre aceste doua aspecte, tratate separat de eticile obligatiei si de cele ale binelui, care sint justitia si binele comun. Datorita caracteristicilor sale pragmatice de nebanuit, discutia practica este in masura sa garanteze o formare a vointei astfel incit interesele oricui sa fie puse in evidenta fara sa fie desirata tesatura sociala care-l leaga in mod obiectiv pe fiecare de toti.

Pentru a intelege dimensiunea pragmatica a interventiilor discursive, putem face apel, din nou, la Jürgen Habermas, care clarifica chestiunea sustinerilor:

"Adevarul este o pretentie de validitate pe care o asociem enunturilor in masura in care le sustinem. Sustinerile apartin clasei actelor de vorbire constatative. In masura in care sustin ceva, ridic pretentia ca enuntul pe care il sustin este adevarat. [] sustinerile nu pot sa fie nici adevarate, nici false, ele sint indreptatite sau neindreptatite. In infaptuirea actelor de comunicare constatative se evidentiaza ceea ce noi intelegem prin adevarul enunturilor; de aceea, aceste acte de vorbire nu pot fi ele insele adevarate. Prin adevar se intelege aici sensul aplicarii enunturilor in sustineri. Sensul adevarului se lasa clarificat, in consecinta, cu referire la pragmatica unei clase determinate de acte de vorbire. Ce este o pretentie de validitate se poate clarifica cu ajutorul pretentiei de drept. O pretentie poate fi ridicata, altfel spus, facuta valida, ea poate fi contestata si aparata, respinsa sau recunoscuta. Pretentiile care sint recunoscute sint valide. Faptul ca pretentiile de validitate afla efectiv recunoastere poate sa aiba multe temeiuri (sau cauze). [] Validitatea indreptatita a unei pretentii garanteaza certitudinea cu care asteptarile rezultate dintr-o pretentie determinata sint indeplinite. [] Totusi, teoria redundantei [a adevarului] se poate sprijini pe o observatie corecta: ca 'p' este adevarat nu adauga nimic la asertarea lui 'p'. In masura in care eu sustin 'p', ridic pentru 'p' o pretentie de adevar: in aceasta consta sensul pragmatic al sustinerilor." [10]

Si-atunci, .

. revenim la operatorii nostri, pentru a arata ca putem distinge, din punctul de vedere al adevarului prezent in discurs, un discurs marcat de veracitate (al jurnalistului) si un discurs marcat de veridicitate (cel al relationistului). Din nou, nu luam aici in discutie calitatea morala a jurnalistului, respectiv a comunicatorului de relatii publice. Si pe unul si pe celalalt ii asumam ca ideali. Numai asa se poate aplica distinctia propusa de aceasta prezentare: in absolut, despre ceva relativ - adevarul.