Nevoile si resursele. activitatea economica

teoria echilibrului

J. Stuart -Mill in Anglia si J.B.Say in Franta,considera ca economia este guvernata de legi naturale pe baza carora se autoregleaza, rolul de mecanism de reglare revenindu-i
pietei.Principiuldominant este cel pur economic,de unde si numitul homoeconomicus care este prototipul subiectilor economici ce actioneaza in societate;

In "Principii de economie politica", Stuart Mill face o veritabila sinteza a economiei clasice, careia ii adauga si propriile contributii. In aceasta lucrare sunt evidentiate o serie de probleme si anume:

influenta progreselor industriei si ale populatiei asupra valorilor si preturilor, asupra rentelor, profiturilor si salariilor; viitorul probabil al celor trei forme ale veniturilor si ale claselor ce le obtin, cu accent special asupra viitorului clasei muncitoare; functiile guvernarii;

interventia guvernarii in economia bazata pe teorii eronate (doctrina protectiei industriei nationale, incercari de reglare a preturilor marfurilor, monopolurilor, legile impotriva coalitiilor muncitorilor), bazele si limitele principiului "laissez-faire-ului" sau al non-interventiei guvernarii; cazurile in care interventia guvernarii este necesara.

In conceptia lui Mill si a predecesorilor sai, stiinta economica este chemata sa studieze avutia creata de oameni in procesul de productie, cu ajutorul elementelor constitutive ale capitalului sau altfel spus, obiectul stiintei economice il reprezinta studiul "naturii si legilor producerii si ale distribuirii avutiei".

Munca este considerata un factor de productie important, creator de utilitati fixate si incorporate in obiecte materiale. Numai munca care participa la crearea utilitatilor este in acceptiunea lui Mill, munca productiva. Celelalte munci, desi utile, intra in categoria celor neproductive.

Capitalul apare definit ca fiind acea parte din avutia acumulata creata prin intermediul muncii si utilizata in producerea si reproducerea avutiei, sau, cum spune Mill, "stocul acumulat al produsului muncii se numeste capital". Marimea si modul de utilizare a capitalului poate largi sau diminua crearea avutiei, iar menirea capitalului este sa fie utilizat, si nu conservat. Functia capitalului in procesul productiv este "in realitate functia muncii sub o forma indirecta", prin mijloacele si obiectivele in care ea s-a materializat.

Agentii naturali, respectiv materiile si fortele motrice furnizate de natura, constituie un al treilea factor de productie.  Legea cresterii productiei avand la baza folosirea agentilor naturali se izbeste de legea randamentului descrescand al atragerii in circuitul economic a unor categorii de agenti din ce in ce mai greu, mai costisitor de exploatat si al investitiilor succesive.

Dupa Mill, aceste limite nu pot fi considerate drept o bariera de netrecut ci, dimpotriva, realizarile din stiinta, tehnica, tehnologie, pot reduce din dificultati, eforturi si costuri.

In conceptia lui Mill, productia este privita dintr-un unghi mai mult tehnico-economic. In ceea ce priveste teoria repartitiei avutiei, ea este puternic ancorata in planul socialului si evident legata de manifestarea raporturilor sociale. Asa se explica de ce problema repartitiei avutiei debuteaza cu proprietatea, iar proiectul sau despre socialismul liberal vizeaza schimbarea repartitiei si nu a productiei sau a circulatiei. Proprietatea individuala este socotita buna, in principiu, daca regulile gestionarii ei si ale impartirii rezultatelor sunt bune. Repartitia se realizeaza sub forma impartirii veniturilor claselor sociale, contributia lui Mill pe acest segment al gandirii economice constand in adancirea analizei structurii claselor sociale si a formelor de venit ce si le apropie fiecare dintre acestea. La baza marimii salariilor se afla raportul cerere-oferta de forta de munca, marcand o tendinta de scadere a salariilor careia se opun diversi factori cu actiune contrara. Rata profitului este considerata a fi proportionala cu costul muncii, profitul apare divizat in dobanda, asigurare si salariul conducerii.

Renta apare definita ca "rezultat al unui monopol natural si care nu face parte din cheltuielile de productie ale agriculturii".

In contextul demersului teoretic pe care Mill il intreprinde fata de problemele repartitiei si proprietatii, este adus in prim plan si viitorul societatii. Viziunile prospective ale lui Mill il determina sa oscileze intre libertate si socialism.

In ceea ce priveste teoria valorii, Mill o analizeaza in contextul schimbului tinand seama de importanta ei pentru acest moment al procesului de productie. Marea majoritate a operatiunilor economice bazate pe piata implica manifestarea teoriei valorii, lucru cu care ulterior unii economisti nu au mai fost de acord. Daca teoria valorii este confuza, atunci si stiinta economica devine confuza.

In ceea ce se va numi "teoria valorilor internationale", Mill porneste de la teoria ricardiana a comertului, dar luand in considerare posibilitatile si disponibilitatile de factori de productie. El aduce in discutie noi aspecte ale schimburilor economice internationale cum ar fi: rolul cererii de marfuri in explicarea valorilor internationale, problema repartizarii avantajelor relative intre parteneri si influenta progresului tehnic, respectiv a cresterii productivitatii muncii asupra preturilor din tranzactiile internationale.

"Teoria valorilor internationale" incearca sa dea o explicatie plauzibila principiului pe baza caruia se desfasoara schimbul de marfuri dintre tari si sa determine raportul de schimb dintre ele, departandu-se de teoria ricardiana a valorii-munca.

Mill recunoaste ca nu se poate explica valoarea marfurilor care constituie obiectul tranzactiilor internationale inainte de desfasurarea lor, ci numai dupa ce a avut loc operatiunea respectiva. Concluzia la care se ajunge este ca, raportul de schimb este cu atat mai avantajos cu cat cererea pentru marfurile ei este mai mare, iar cererea proprie pentru marfurile straine este mai mica. Deci, in timp ce Ricardo este consecvent si ia in considerare numai oferta de marfuri atunci cand explica pretul lor, pornind de la costul lor exprimat in timp de munca, John Stuart Mill are o atitudine ambigua si contradictorie.

El sustine ca, in timp ce, pe piata interna, schimbul de marfuri are loc in functie de costurile de productie, exprimate uneori in timp de munca cheltuit, alteori in veniturile agentilor economici, pe piata internationala, schimbul de marfuri depinde de raportul dintre cererea si oferta de marfuri, respectiv de cantitatea de produse indigene cu care se schimba marfurile importate.

Impartirea avantajelor se face, potrivit lui Mill, intre toti partenerii, chiar daca nu in mod egal. El exclude ipoteza in care unul din parteneri ar avea de pierdut.

Ducand la extrem acest rationament, Mill ajunge la un "paradox", ce ii poarta numele.

"Paradoxul Mill" consta in ideea ca cel mai mult ar avea de castigat din comertul international tarile mici, nedezvoltate si sarace, deoarece cererea lor este mai redusa, in aceste conditii ar realiza un raport de schimb mai avantajos, in timp ce tarile bogate, ce au o cerere mult mai mare de marfuri, ar avea raporturi de schimb dezavantajoase.

John Stuart Mill are in vedere doua feluri de avantaje in comertul international: avantaje directe si avantaje indirecte. Avantajele directe rezultate din tranzactiile internationale au in vedere obtinerea de produse cat mai ieftine. Avantajele indirecte se refera la propagarea progresului tehnic, ca si al raspandirii culturii in lume. Mill recunoaste faptul ca, progresul tehnic permite ieftinirea produselor si aceasta favorizeaza cererea marfurilor respective pe piata mondiala, dar nu are in vedere si consecintele pe termen lung ale acestor schimbari tehnico-economice in ceea ce priveste competitivitatea diferite lor tari si rezultatul schimburilor internationale pe termen lung pentru toate categoriile de parteneri, inegali dezvoltati. Desi liberalismul clasic a reprezentat o revolutie in stiinta economica, totusi premisele avute in vedere, presupozitiille folosite, ca si unele teorii au devenit nesafisfacatoare in ceea ce priveste explicarea unor fenomene si procese economico-sociale. Spre exemplu, in conditiile desfasurarii unor procese economice si sociale existente in faza de ascensiune a capitalismului, cum sunt acumularea primitiva a capitalului, proletarizarea rapida si fortata a micilor producatori, consolidarea si sporirea rolului marilor firme in controlul pietei si al economiei, declansarea crizelor economice, aparitia somajului cronic si a inflatiei, cresterea miscarilor sociale, devine cu totul inadecvata si nerealista incercarea de sustinere si dezvoltare pe mai departe a temelor si conceptelor vechi cum sunt: individualismul economic, realizarea principiului "laissez-faire-ului", intr-o lume cu diferente mari in ceea ce priveste distributia bogatiei si a veniturilor.

Adam Smith a creat un fundament teoretic mai solid liberei concurente si politicii liber-schimbiste, bazandu-se atat pe studierea materiei si comportamentului uman, cat si pe studiul comparativ al diferitelor sisteme de organizare a economiei, ca si al diferitelor curente economice dinaintea lui - mercantilismul si fiziocratia.

In consens cu fiziocratii, pana la un punct. si criticandu-i vehement pe mercantilisti, Smith considera avutia natiunii ca fiind formata din "totalitatea bunurilor materiale de care dispune pentru a-si satisface nevoile si, implicit, in munca anuala a fiecarei natiuni care poate produce aceste bunuri". Spre deosebire de fiziocrati, care exacerbau rolul agriculturii in cadrul sistemului economic, Adam Smith, "s-a asezat de la inceput in centrul fenomenelor in punctul cel mai inalt, stabilit mai ales de producerea bogatiilor era cea mai larga si cea mai intinsa".

In "Avutia natiunilor", Smith priveste "universul economic ca un vast atelier creat de diviziunea muncii, mobilul psihologic al producatorilor reprezentandu-l dorinta de a-si imbunatati situatia economica. Politica economica este interpretata de Smith nu ca expresie a unui interes partinic, al unei clase sau alteia ci ca pe expresia interesului cel mai general al comunitatii". Astfel el ofera o analiza intercorelata a agriculturii, industriei si comertului.

In analiza valorii, Smith porneste de la ilustrarea avantajelor diviziunii muncii, indeosebi pentru cazul manufacturier caracteristic timpului, deoarece, in acceptiunea sa, sistemul economic nu poate fi privit decat ca o retea vasta de interrelatii dintre producatorii specializati pe obtinerea unui anumit produs si reuniti ulterior de "tendinta schimbului in natura si in bani". Diviziunea muncii, considera el, deriva din inclinatia omului de a schimba unele marfuri cu altele, deci de a face troc, ea reprezinta "institutia" prin care se efectueaza fara sfortare si in mod natural, cooperarea tuturor membrilor societatii in vederea satisfacerii, pe cat posibil, a nevoilor fiecaruia, este adevaratul izvor al progresului si bunastarii. Importanta diviziunii muncii, considera Smith, deriva din: abilitatea lucratorului lasat mereu sa produca acelasi fel de lucru; timpul de lucru redus, ca urmare a evitarii trecerii de la o ocupatie la alta si investitiile si perfectionarile pe care, "faptul de a fi absorbit intr-o singura munca oarecare le sugereaza in mod natural celor ce o executa zilnic". Smith nu ignora insa, nici dezavantajele pe care le presupune diviziunea muncii, relevand chiar si unele solutii pentru inlaturarea lor. Astfel, se considera ca, exercitand doar un anumit gen de operatiuni, lucratorul nu are prilejul a-si exercita inteligenta si puterea de inventie in a gasi mijlocul de inlaturare a unor greutati care nu-i apar niciodata, fiind aferente altor segmente de munca. El risca astfel sa devina ignorat. Pentru a inlatura excesul de specializare, Smith propune infiintarea scolilor primare platite, in parte, din bugetul statului. Iata aici, se intrevede doar o exceptie de la regula pe care Smith a urmarit-o consecvent in doctrina sa. Prin urmare, diviziunea muncii, determina specializarea lucratorilor pentru obtinerea in final a bunurilor destinate vanzarii-cumpararii pe piata, sub forma de marfuri. Munca este cea care sta la baza aprovizionarii societatii cu "bunurile necesare si utile vietii", pe care aceasta le consuma in fiecare an "si care constau intotdeauna, fie din produsul imediat al muncii, fie din ceea ce se cumpara cu acest produs de la alte natiuni". Smith releva munca drept "adevaratul izvor de bogatie", si cum bogatia este alcatuita dintr-o serie de marfuri menite a satisface nevoile de consum ale societatii, rezulta ca, la baza valorii oricarei marfi se afla munca. Masura muncii incorporate in marfa este platita prin intermediul banilor.

Pentru Smith, valoarea de schimb este echivalentul "pretului natural" sau "pretului real" al marfii, iar teoria sa obiectiva asupra valorii marfii contine ideea determinarii valorii de schimb prin cantitatea de munca cheltuita sau incorporata in produsul cu care se schimba marfurile respective.

Avand in vedere problema oscilatiilor preturilor pe piata in jurul pretului natural, toate luate la nivelul mediu al domeniului sau al regiunii, Smith evidentiaza faptul ca aceste oscilatii sunt datorate raportului cerere-oferta de marfuri. Pretul natural, adica aproximativ valoarea marfii apare drept o categorie determinata social, care se modeleaza pe piata, in procesul vanzarii-cumpararii, realizandu-se sub forma pretului de piata, ca urmare a influentelor modelatoare ale ofertei si cererii concurentei manifestate intre vanzatori si cumparatori ca si intre membrii fiecarei categorii in parte.

Pretul de piata poate fi egal cu cel natural, cand oferta este egala cu cererea, adica pentru care cumparatorii au nu numai dorinta, dar si posibilitatea de a le procura. Cand cererea este mai mica decat oferta, pretul de piata scade sub cel natural si se ridica peste acesta. In cazul invers, in care cererea este mai mare decat oferta, pretul de piata oscileaza, in jurul unei marimi obiective, adica pretul natural sau valoarea determinata de munca cheltuita si care sta la baza celor trei forme de

venit: salariul, profit si renta, sau cum spune Smith: "Pretul natural este, deci, ca sa zicem asa, pretul central in jurul caruia graviteaza continuu preturile tuturor marfurilor".

Acesta este rationamentul care se afla la baza principiului "mainii invizibile" drag autorului "Avutiei natiunilor". Dupa parerea lui Smith, mecanismul "impersonal" al pietei va purta cel mai bine de grija societatii, "daca este lasata sa functioneze nestigherit, altfel incat legile evolutiei sa duca societatea la rasplata fagaduita". Prin urmare, "mana invizibila" regleaza, cu ajutorul concurentei preturile reale si aloca prin intermediul lor resursele si asigura distribuirea factorilor de productie pe produse, clase si categorii de produse, precum si pe domenii de activitate. Prin intermediul "mainii invizibile" a pietei se tinde spre realizarea armonizarii intereselor particulare cu interesul general al societatii, deci are loc punerea in practica a doctrinei "laissez-faire-ului". In ochii sai, un guvern este cu atat mai bun, cu cat se implica mai putin in viata economica. Totusi, Adam Smith nu se opune in mod absolut oricarei actiuni, din partea guvernului, ci este adeptul interventiei acestuia atunci cand spune el, "are drept scop si promovarea bunastarii generale". Smith este impotriva imixtiunii statului in mecanismul pietei. Este impotriva restrictiilor la importuri si a stimulentelor pentru exporturi, impotriva legiferarilor guvernamentale ce au drept scop protejarea industriei autohtone fata de concurenta si impotriva cheltuielilor guvernamentale cu destinatii neproductive. Strans legat de teoria obiectiva a valorii se afla si teoria repartitiei veniturilor factorilor de productie si a venitului national.

In conceptia sa, venitul national este acea parte cu care sporeste anual avutia unei tari, el fiind creat in toate ramurile productiei sociale de catre muncitorii salariati; dar in acelasi timp, el se imparte intre cele trei clase sociale specifice economiei de piata (muncitori, capitalisti, proprietary funciari), sub denumiri distincte: salariu, profit si renta, precum si dupa o serie de reguli diferite, iar raportul dintre aceste venituri si interesele generale ale societatii difera foarte mult de la un venit la altul.

In analiza teoriei repartitiei veniturilor factorilor de productie, Adam Smith porneste de la evidentierea componentelor pretului natural, aproximativ valoarea, avand la baza urmatoarea explicatie. Daca in conditiile economiei naturale, inexistenta proprietatii private asupra pamantului si capitalului facea necesara repartitia veniturilor obtinute, acestea apartinand in totalitate individului, in conditiile proprietatii private, produsul muncii trebuie sa se imparta intre muncitor

care primeste salariul; capitalist, care incaseaza profitul si proprietarul funciar, caruia ii revine renta funciara. Prin urmare, pe baza repartitiei veniturilor factorilor de productie ce concura la realizarea produsului muncii, valoarea acestuia se compune si/sau descompune in: salariu, profit si renta.

Adam Smith face distinctia intre salariu, considerat singurul venit care se bazeaza pe munca proprie a beneficiarilor sai, si celelalte venituri primare - profitul si renta funciara - ce sunt considerate scazaminte din valoarea nou creata, deci insusire de munca straina. Salariul este pretul muncii pe care lucratorul o vinde capitalistului. El este o marime variabila in timp, determinata de necesitatea asigurarii mijloacelor de subzistenta necesare muncitorului si familiei sale. Smith considera ca exista doua tipuri de salarii: nominal si real si sustine ca salariile mari sunt o dovada a prosperitatii societatii si nu un stimulent pentru muncitori

de a lucra mai bine.

Profitul exprima venitul proprietarului de capital si el nu trebuie confundat cu salariul, deoarece, marimea lui depinde de marimea capitalului de care dispune patronul, deci si de numarul lucratorilor pe care ii poate folosi. La Smith, profitul apare sub doua acceptiuni: in sens general ca un plusprodus sau surplusul total din valoarea creata de muncitori peste salariul incasat de cat si in sens restrans beneficiu sau profitul propriu-zis al patronului si, in acest caz, el semnaleaza tendinta de egalizare a ratei profitului la scara intregii economii nationale, ca urmare a migratiei capitalurilor dintr-o ramura in alta, ca urmare a manifestarii concurentei.

Adam Smith a identificat profitul propriu-zis ca un "mobil al activitatilor lucrative", iar alteori il explica drept "recompensa pentru riscul in afaceri" la care este supus intreprinzatorul.

In ceea ce priveste renta funciara, conceptia lui Smith este destul de ambigua. Atunci cand incearca a-i defini natura, Smith arata ca renta prezinta anumite particularitati fata de salarii si profit. El afirma ca, renta funciara intra in alt mod in structura preturilor marfurilor decat salariul si profitul, caci ea se plateste pentru ca pamantul se afla in proprietate privata. El oscileaza in ceea ce priveste sursa rentei: uneori o considera drept scazamant din valoarea creata de muncitori, alteori ca "un dar al naturii", iar alteori, o considera un venit justificat ce revine proprietarului de pamant, fara a arata insa in virtutea carui fapt sau argument.

El sustine ca evolutia salariului si rentei are loc in acelasi sens cu cresterea avutiei, iar evolutia profitului are loc in sens invers: cand creste avutia, cresc salariile si renta, iar profitul scade. Smith constata, nu fara oarecare nemultumire, ca cei ce sunt avantajati cel mai mult, la o sporire a avutiei nationale, sunt proprietarii funciari, desi aportul lor la cresterea avutiei este nul.

Convins fiind ca izvorul bogatiei fiecarei tari se gaseste in interiorul ei si ca, dincolo de masurile luate de indivizi si stat exista o "ordine naturala in economie", Smith a considerat ca daca fiecare agent economic isi urmareste propriul sau interes si daca este lasat sa ia in mod liber decizii economice, atunci se va realiza "binele general", care sa determine "functionarea normala", echilibrata a economiei nationale, precum si "realizarea armoniei generale" la scara societatii.

Pornind de la avantajele diviziunii muncii intre indivizi si tari indeosebi cresterea productivitatii muncii nationale, Adam Smith elaboreaza "teoria diviziunii muncii intre tari si a comertului dintre ele" sau altfel spus, "teoria avantajelor absolute".

Prin urmare, Adam Smith recunoaste ca utilitatea practicarii comertului exterior pentru fiecare tara si considera ca la baza operatiunilor sale comerciale sta "principiul avantajului absolut". In viziunea smithiana, "avantajul absolut" in comertul exterior decurge din diferenta de cost si respectiv, de pret, pentru aceeasi marfa produsa in tari diferite, cu conditii diferite de productie sau care au dobandit specializare mai mare in combinarea, utilizarea si valorificarea acestor factori.

Adam Smith se delimiteaza net de mercantilisti si in ceea ce priveste comertul international, fiind adeptul liber-schimbului si oponent al protectionismului vamal. In acest sens el scrie: "comertul intre doua tari, facut fara restrictii si cu regularitate, este intotdeauna avantajos, desi nu intotdeauna egal de avantajos pentru ambele. Prin avantaj sau castig nu inteleg marimea cantitatii de aur sau argint, ci aceea a valorii de schimb a productiei anuale a pamantului si muncii tarii sau sporirea venitului anual al locuitorilor sai (). Daca balanta va fi echilibrata, iar comertul intre cele doua tari va consta in intregime in schimburi de produse indigene, ele nu numai ca vor castiga ambele, in cele mai multe cazuri, dar ambele vor castiga egal sau aproape egal". Totusi inegalitatea avantajelor va spori pe masura accentuarii diferentierilor de nivel si structura ale economiilor lumii. Adam Smith s-a straduit sa demonstreze ca inegalitatea avantajelor nu poate conduce decat la fenomene negative in practicarea comertului international si, implicit, la saracirea sau ramanerea in urma a unor tari fata de celelalte tari mai prospere. Prin urmare, tarile saracite devin clientii insolvabili ai tarilor bogate sau furnizorii saraci care nu mai pot oferi marfurile de care acestia din urma au nevoie.

Acest adevar va fi reluat ulterior de o serie de reprezentanti ai statelor ce s-au confruntat cu efectele negative ale practicarii acestui comert exterior dezavantajos, fiind formulate in acest sens, teorii ale schimbului inegal intre tari.

Ricardo distinge doua categorii de bunuri sau marfuri ce fac obiectul vanzarii-cumpararii pe piata: bunuri rare, al caror volum depinde de anumite imprejurari exceptionale, imprimandu-le un caracter de monopol si bunuri reproductibile, adica acele bunuri al caror volum poate fi sporit dupa voia agentilor economici, dar tinand cont de legile pietei. Deoarece bunurile rare sunt o exceptie, Ricardo nu se ocupa amanuntit de pretul lor, chiar daca surprinde raritatea ca element hotarator in determinarea pretului acestora. El cerceteaza pe larg natura, marimea si dinamica preturilor bunurilor reproductibile. Datorita raporturilor dintre cererea si oferta de marfuri reproductibile pe piata, preturile lor

oscileaza continuu in jurul unui nucleu. Acest nucleu este reprezentat de valoarea lor. Pentru ca marfurile sa aiba pret, respectiv valoare, arata Ricardo, ele trebuie sa fie utile.

Prin urmare, David Ricardo continua sa aprofundeze teoria valorii bazate pe munca, aducand in discutie aspecte noi mult mai complexe si astfel, reuseste sa depaseasca multe din amibiguitatile si inconsecventele lui Smith. "Valoarea, scrie el, se deosebeste in mod esential de bogatie, deoarece valoarea nu depinde de abundenta, ci de dificultatea sau usurinta productiei. Munca unui milion de oameni in fabrici va produce intotdeauna aceeasi valoare, dar nu va produce intotdeauna aceeasi bogatie. Prin inventarea de masini, prin perfectionarea indemanarii, printr-o mai buna diviziune a muncii sau prin descoperirea de noi piete unde schimburile pot fi facute in conditii avantajoase, un milion de oameni pot produce dublu sau triplu sumei bogatiilor.iar prin aceasta nu vor adauga nimic la valoare, deoarece valoarea fiecarui lucru creste sau scade in raport cu usurinta sau cu dificultatea de a-l produce, sau, cu alte cuvinte, in raport cu cantitatea de munca intrebuintata pentru productia sa".

Din explicatiile lui Ricardo rezulta un punct de vedere clar: nu se poate confunda valoarea cu bogatia. Valoarea este privita ca un produs al muncii, in timp ce bogatia, este rezultatul conlucrarii omului cu natura si cu mijloacele de productie pe care le utilizeaza. Ricardo inlatura eroarea comisa de Smith atunci cand acesta reducea valoarea marfii doar la munca directa cheltuita (munca vie) pentru producerea ei, precizand totodata, ca, instrumentele, uneltele nu creaza valoare, ci doar, pe masura ce sunt consumate si-o transfera pe a lor asupra produsului.

"Principiul ca valoarea relativa a marfurilor este determinata de cantitatea de munca depusa pentru producerea lor este considerabil modificat prin intrebuintarea masinilor si a altui capital fix si durabil".

David Ricardo pune teoria valorii-munca la temelia teoriei repartitiei factorilor de productie si a veniturilor acestora. Trebuie remarcat, ca marele economist englez este preocupat nu numai modul in care se creeaza bogatia, aspect predilect al cercetarii economice din vremea sa, ci si de modul in care se distribuie bunurile create in procesul muncii. In acest sens scrie: "A determina

legile care guverneaza aceasta distributie constituie principala problema in economia politica". Semnificativ este si faptul ca, David Ricardo priveste problema repartitiei in stransa legatura cu productia, avand influenta fundamentala asupra ei. Multa vreme relatia productie-repartitie sesizata de economistul englez a fost redusa la simpla antiteza profit-salariu de catre exegetii sai, chiar daca nu este prezent in teoria ricardiana. Trebuie mentionat ca Ricardo nu a urmarit sa evidentieze o astfel de antiteza si nici dinamica ei.

In cadrul teoriei repartitiei, Ricardo porneste cu analiza de la renta funciara. Astfel el va elabora o teorie originala asupra rentei, pornind de la analiza cresterii preturilor produselor agricole, fenomen datorat atat volumului sporit de munca cerut de cultura loturilor cu fertilitate scazuta, cat si de taxele vamale la importul de cereale in Anglia, stipulate in "legea cerealelor" (corn law) din 1815.

Ricardo sustine ca renta funciara nu este izvor al valorii, ci consecinta faptului ca valoarea, deci pretul produselor agricole tind sa inregistreze cresteri drept urmare a faptului ca sunt atrase in productie terenuri mai putin fertile si se cere relativ mai multa munca. Iata pe scurt continutul teoriei ricardiene a rentei funciare: renta funciara reprezinta acea parte din produsul pamantului care se plateste proprietarului funciar de catre arendas, pentru folosirea fortelor originale si indestructibile ale solului. Ea nu trebuie confundata cu profitul si nici cu dobanda de capitaluri imprumutate.

Cauza aparitiei rentei funciare o constituie caracterul limitat al pamantului arabil, deosebirile de fertilitate si pozitie ale diferitelor loturi de pamant, faptul ca atragerea in cultura a pamanturilor de fertilitate scazuta duce la randamente mici, chiar daca volumul de munca prestat este mare (legea randamentelor descrescande in agricultura). Izvorul rentei funciare este valoare creata de muncitorii agricoli, care este insa insusita gratuit de proprietarul funciar, ca "plata" efectuata de arendas pentru permisiunea de a folosi terenul respectiv.

Ricardo se refera si la mecanismul crearii rentei funciare. El porneste de la ideea ca, deoarece masura marimii valorii tuturor bunurilor reproductibile este data de timpul cel mai indelungat respectiv, de volumul de munca mare pe terenurile cu fertilitate scazuta atrase in agricultura, inseamna ca stabilirea pretului de vanzare al produselor agricole pe piata va fi determinat de aceasta valoare. Practic, in conditii favorabile, cand fermierii au cultivat terenuri de calitate superioara, cu o cheltuiala de munca redusa pe unitatea de produs, din vanzarea produselor ei vor obtine un profit suplimentar, dar pe care nu-l pot retine, ci potrivit intelegerii cu proprietarul funciar sunt nevoiti sa-l cedeze acestuia sub forma rentei. Deci, renta funciara se exprima ca diferenta dintre pretul produselor agricole pe piata si valoarea individuala, mai mica, a produselor obtinute pe terenurile cu fertilitate ridicata. Renta nu reprezinta un adaos la avutia nationala, ci un simplu transfer de valoare, avantajos pentru landlorzi si daunator pentru consumatori, mai arata David Ricardo. Prin atragerea in cultura, a terenurilor cu fertilitate scazuta, care implica cheltuieli de productie mari, profitul scade iar renta creste doar relativ, deoarece, nu se poate spune ca se plateste o renta funciara, ci doar se realizeaza o rata generala a profitului.

Deoarece produsul muncii se imparte intre clasele sociale sub forma celor trei venituri: renta funciara, salariul si profitul, David Ricardo nu a scapat din vedere nici ultimele doua forme de venit.

Salariul este considerat "pretul natural al muncii", prin care se intelege valoarea fortei de munca determinata de valoarea mijloacelor de subzistenta necesare producerii si reproducerii ei. Deoarece, afirma clar Ricardo, "ca toate celelalte contracte, salariile trebuie lasate la concurenta libera si loiala de pe piata si nu trebuie niciodata sa fie rezultate din amestecul legislatiei". Legea cererii si ofertei este cea care va functiona si pentru factorul munca, la fel ca pentru orice tip de marfa. Prin urmare, economistul englez distinge si un "pret de piata al muncii", categorie care ar reflecta, potrivit conceptiei sale, pretul platit in mod real pentru munca conform raportului dintre cerere si oferta. El va surprinde salariul sub trei ipostaze: salariul real, salariul nominal si salariul relativ, raportat la profit. Profitul apare ca un scazamant din valoarea creata peste salariul muncitorului si care serveste proprietarului de capital.

Veniturile analizate mai inainte se obtin in cadrul bine determinat al societatii reprezentata de stat ce-si are propriile cheltuieli, fara a avea veniturile corespunzatoare propriilor activitati.

Strangerea acestor venituri la bugetul statului are loc printr-o serie de mijloace si cai, cea mai importanta-impunerea veniturilor, a capitalurilor sau proprietatii funciare.

Impozitele sunt definite de Ricardo ca acea parte din produsul pamantului si al muncii dintr-o tara ce este pusa la dispozitia guvernului si sunt platite intotdeauna sau din capital; sau din venitul realizat de catre tara respectiva. In aceasta acceptiune, capitalul apare ca suma a tot ceea ce s-a acumulat, iar venitul este suma veniturilor factorilor de productie la nivelul tarii. Daca impozitele sub percepute la nivelul capitalului, aceasta se reduce si implicit scad si posibilitatile de crestere a avutiei nationale. Prin urmare, tendinta fireasca a agentilor economice este sa plateasca impozitele din venit chiar si in conditiile in care statul impoziteaza capitalul. O politica rationala a guvernului ar trebui, dupa Ricardo, "sa incurajeze o asemenea dispozitie in sanul populatiei si sa nu puna niciodata asemenea impozite, care, in mod inevitabil, vor cadea asupra capitalului, deoarece, procedand astfel, ele vor reduce fondurile pentru intretinerea muncii, si, in consecinta vor micsora pe viitor productia tarii".

In consecinta, impozitele percepute asupra capitalului il reduc si astfel, capacitatea de absorbtie si utilizare a fortei de munca se micsoreaza, iar avutia natiunii scade. Impozitul asupra rentei funciare afecteaza la randul sau marimea si interesele proprietarilor funciari.

Preluand notiunea de cost comparativ, David Ricardo va elabora ulterior o teorie coerenta asupra comertului international cunoscuta sub denumirea de "teoria costurilor comparative de productie si a avantajelor relative in comertul international".

David Ricardo sustine ca, pe piata mondiala schimbul de marfuri are la baza o alta lege, un alt principiu, respectiv acela al costurilor comparate si al avantajelor relative reciproce. Prin urmare, Ricardo se refera atat la cauza ce determina diviziunea internationala a muncii si a comertului international, respectiv criteriul alocarii rationale a resurselor productive (avantajul relativ), cat si la rezultatele acestor activitati, presupuse a fi reciproc avantajoase in conditiile

liberalismului economic. Este reafirmata, intr-o forma mai elevata, ideea autoreglarii economiei de piata si a armoniei sociale intre parteneri atat la scara nationala, cat si internationala.

Atat pe piata interna cat si la nivelul pietei mondiale, factorii determinanti ai schimbului - valoarea marfurilor si costul lor comparativ - sunt, dupa parerea lui Ricardo, de natura obiectiva si pot fi determinati cantitativ. Existenta a doua legi sau principii care guverneaza cele doua tipuri de piete sunt explicate de Ricardo prin dificultatile mari existente in miscarea internationala a capitalului si muncii, comparativ cu miscarea lor libera in cadrul economiei nationale. Urmasii lui David Ricardo vor denumi acest fenomen "imobilitatea internationala a factorilor de productie".

Teoria ricardiana a comertului international porneste de la constatarea ca nu este nici necesar si nici posibil ca fiecare tara sa produca toate tipurile de marfuri de care are nevoie. Este mai rational, spune Ricardo, ca fiecare tara sa se specializeze in producerea anumitor marfuri, pentru care dispune de anumite avantaje, fie naturale, fie dobandite. Criteriul specializarii trebuie sa fie "avantajul comparativ", exprimat in unitati de timp de munca sau pe baza legii valorii intemeiata pe munca cheltuita pentru producerea marfurilor respective.

Practicarea unei politici liber-schimbiste reprezinta, dupa Ricardo, conditia esentiala a manifestarii principiului avantajului relativ in comertul international. In acest context, avantajul relativ poate asigura, scrie el, in mod spontan si automat, atat alocarea optima a resurselor in productie, cat si avantajul reciproc al tuturor partenerilor, ceea ce va conduce la realizarea unei "armonii universale" a intereselor acestora.

Nevoile pot fi:

1. primare si derivate;
2. fundamentale si superioare;
3. regenerabile si neregenerabile;
4. limitate si nelimitate.

Reprezinta caracteristici ale nevoilor:

1. intensitatea diferita in timp, spatiu si de la un individ la altul;
2. interactiune dintre nevoi;
3. cresterea si diversificarea nevoilor;
4. limitarea nevoilor;
5. nevoile nu pot fi concurente.

Nevoile sunt dinamice deoarece:

1. satisfacerea lor necesita noi rsurse;
2. se multiplica o data cu diversificarea mijloacelor de satisfacere a lor;
3. cresterea lor nu este insotita de o crestere similara a resurselor;
4. sunt legate de dorintele, asteptarile si de aspiratiile tot mai variate ale oamenilor;
5. sunt legate de dezvoltarea productiei si a societatii.

Resursele economice sunt:

1. factorii de productie;
2. destinate consumului final;
3. bunurile economice existente pe piata;
4. totalitatea elementelor luate din natura sau prelucrate de catre om, care sunt utilizate sau pot fi utilizate in activitatea economica.

In raport cu modificarea nevoilor umane, resursele economice sporesc si se diversifica:

1. mai lent;
2. mai repede;
3. in aceiasi masura;
4. nu exista legatura intre modificarile respective.

Care din resursele mentionate sunt primare:

1. populatia apta de munca intr-o tara;
2. mediul natural in care se desfasoara activitatea;
3. masinile si utilajele;
4. stocul de cunostiinte stintifice.

Sintagma "resurse limitate" desemneaza faptul ca resursele:

1. sunt epuizabile;
2. sunt insuficiente in raport cu nevoile;
3. scad pe masura ce sunt atrase si utlizate in productie;
4. cresc, dar mai lent decat nevoile.

Care din urmatoarele enunturi redau cel mai corect continutul eficientei economice:

1. a produce si a vinde cat mai multe bunuri economice;
2. a reduce consumurile, a economisi;
3. rentabilitate (beneficiu) cat mai mare;
4. venituri mai mari decat cheltuielile;
5. productivitate cat mai mare;
6. a satisface un volum de nevoi tot mai mare si mai diversificate cu resurse limitate.

Care din urmatoarele afirmatii sunt corecte:

1. cresterea resurselor determina cresterea nevoilor;
2. cresterea nevoilor se afla in raport direct proportional cu cresterea resurselor;
3. ritmul de crestere a resurselor este devansat de ritmul de crestere a nevoilor;
4. nu exista o relatie de cauzalitate intre nevoi si resurse;
5. raritatea relativa a resurselor determina - in timp- reducerea nevoilor;
6. cresterea si diversificarea nevoilor are ca rezultat o reducere absoluta a volumului resurselor.

Utilizarea ineficienta a resurselor economice poate avea drept consecinte:

1. cresterea gradului de satisfacere a nevoilor;
2. economisirea resurselor economice;
3. renuntarea la satisfacerea noilor nervoi care apar;
4. reducerea gradului de satisfacere a nevoilor.

Costul de oportunitate reprezinta:

1. un cost financiar;
2. varianta sacrificata ca urmare a nevoilor nelimitate;
3. varianta sacrificata ca urmare a resurselor limitate.

Stiinta economica studiaza:

5. caile de optimizare a raportului dintre nevoi si resurse
6. schimbul marfurilor si al banilor intre membrii societatii
7. comportamentul oamenilor in intreaga lor existenta
8. politicile economice specifice ale statelor lumii
9. relatia dintre pret-cerere-oferta

La baza desfasurarii activitatii economice stau:

1. dorinta fireasca a omului de a munci;
2. tendinta de satisfacere a trebuintelor;
3. dorinta de a obtine un castig.

Care este relatia dintre mijloacele si scopul actiunii economice:

1. mijloacele sunt subordonate scopului;
2. scopul determina mijloacele;
3. scopul scuza mijloacele;
4. nu exista nici o relatie intre scop si mijloc;
5. minim de efort maximum de efect.

Operatiunile economice reprezinta:

1. un mod de a comunica intre agentii economici cu privire la activitatea lor;
2. initiativele agentilor economici promovate atat in faza de fabricatie cat si in cea de distributie in activitatea lor;
3. modul in care sunt insusite si consumate bunurile economice de catre oameni;
4. ceea ce fac unitatile economice (agentii economici), in ce consta rolul lor in activitatea pe care o exercita;
5. participarea la activitatea economica a factorului munca, in conditiile salariale.

Operatiunile de productie sunt acelea prin care:

1. sunt generate bunurile economice sau utilitatile in sensul cel mai larg, ceea ce inseamna atat bunuri materiale, servicii, informatii, etc
2. sunt fabricate bunurile economice si pastrate pana in momentul vanzarii;
3. sunt vandute(schimbate pe  bani) bunurile economice intrucat orice act de comert, de vanzare-cumparare constituie in esenta sa producerea unui serviciu;
4. sunt asigurati factorii de productie necesari oricarei activitati economice.

Care din variantele de mai jos sunt relevatoare pentru continutul fluxurilor economice :

1. reprezinta transmiterea ( trecerea) bunurilor economice de la un agent economic la altul, indiferent daca aceste bunuri sunt materiale, servicii, informatii, etc
2. reprezinta operatiunile de vanzare pe piata;
3. reprezinta cumpararea de bunuri economice;
4. constau in transmiterea contraprestatilor de la cumparatori catre vanzatori;
5. reprezinta legaturile, tranzactile sau transferurile care au loc efectiv intre agentii economici atat prin intermediul bunurilor economice (de orice natura), cat si al banilor.

Intreprinderile nefinanciare se caracterizeaza prin:

1. sunt principalele producatoare de bunuri economice;
2. urmaresc maximizarea satisfacerii nevoilor;
3. realizeaza consum final;
4. reprezinta cererea pe piata factorilor de productie.

Administratiile publice:

1. au ca surse principale de venituri impozitele si taxele;
2. nu au calitatea de agent economic;
3. au ca obiect de activitate producerea de servicii financiare;
4. au in principal functia de redistribuire a veniturilor;
5. urmaresc maximizarea profitului.

Opereatiunile de consum sunt acele operatiuni prin care:

a. se utilizeaza bunurile economice, in scopul satisafacerii efective a nevoilor umane;

b. se folosesc efectiv masinile, instalatiile, materiile prime, pentru obtinerea unor bunuri diferite;

c. se utilizeaza efectiv factorii de productie pentru satisfacerea nevoilor.