Libertatea contractuala in dreptul roman actual

Libertatea contractuala in dreptul roman actual

In dreptul roman actual, ca si in alte sisteme contemporane de drept, libertatea contractuala nu mai este conceputa ca o libertate abstracta si absoluta, ca in timpul romantismului juridic, ci ca o libertate concreta, dedusa din Constitutie si din legile organice.

Conform art 15 din Constitutia Romaniei, cetatenii beneficiaza de drepturile consacrate prin Constitutie si prin alte legi si au obligatiile prevazute de acestea.

Una din libertatile de seama consacrate prin alte legi decat prin Constitutie, garantata insa de catre aceasta, este si libertatea contractuala, care privita in plenitudinea ei consta in posibilitatea legala de a incheia contracte, de a le stabili continutul si efectele, de a le modifica si desface.

Legislatia organica din care rezulta libertatea contractuala este cea referitoare la statutul persoanelor fizice, la statutele persoanelor juridice si cea referitoare la contractele civile si la contractele comerciale.

In ce priveste reglementarea statutelor persoanelor fizice si juridice, actele normative de baza in vigoare sunt urmatoarele: Decretul nr. 31/1954 privitor la persoanele fizice si juridice (act normativ depasit in mare masura si care urmeaza a fi actualizat); Decretul-Lege nr. 66/1990 privind organizarea si functionarea cooperatiei mestesugaresti; Decretul-Lege nr. 67/1990 privind organizarea si functionarea cooperatiei de consum si de credit; Legea nr. 31/1990 cu privire la societatile comerciale; Legea nr.15/1990 privind reorganizarea unitatilor de stat ca regii autonome si societati comerciale cu capital de stat privind reorganizarea unitatilor economice de stat ca regii autonome si societati comerciale; si Legea nr. 36/1991 cu privire la societatile agricole si alte forme de asociere in agricultura (acte normative ce urmeaza a fi completate pe masura ce evolutia procesului de trecere la economia libera va necesita infiintarea de noi persoane juridice sau reorganizarea celor existente).

In ce priveste reglementarea contractelor, Codul civil cuprinde partea lor generala, care constituie dreptul comun al contractelor din intregul sistem juridic si contractele speciale de drept civil, cum sunt, de exemplu: vanzarea-cumpararea, schimbul, depozitul sau mandatul; iar Codul comercial reglementeaza contractele comerciale, cum sunt de exemplu vanzarea-cumpararea comerciala sau comisionul. La acestea se adauga si alte contracte speciale, civile si comerciale, ca, de exemplu, contractul de antrepiza sau contractul de consignatie, reglementate prin legi distincte.

Din ansamblul acestei legislatii, dispozitiile de principiu si totodata de drept comun referitoare la libertatea contractuala sunt cele cuprinse in Codul civil si anume: "conventiile legal facute au putere de lege intre partile contractante" (art. 969, alin. 1); "nu se poate deroga prin conventii sau prin dispozitii particulare de la legile care intereseaza ordinea publica si bunele moravuri" (art. 5); "obligatia fara cauza sau fundata pe o cauza falsa, sau nelicita, nu poate avea nici un efect" (art. 966); "cauza este nelicita cand este prohibita de legi, cand este contrarie bunelor moravuri si ordinii publice" (art. 968).

Sub aspect terminologic, este de observat ca nici aceste texte legale si nici altele nu folosesc denumirea de libertate contractuala, desi consacra in mod neandoielnic aceasta libertate. Textele folosesc numai denumirile de ordine publica si bunele moravuri, fara insa a le si defini. De aceea, cu privire la aceste trei notiuni s-au purtat si se poarta inca discutii, atat in ce priveste definirea lor, cat si in ceea ce priveste stabilirea continutului lor. Aceasta cu atat mai mult cu cat, in decursul timpului, sfera libertatii contractuale s-a restrans pe mxsura extinderii dispozitiilor legale de ordine publica, iar continutul bunelor moravuri s-a schimbat pe mxsura evolutiei conceptiilor privitoare la moralitate si la comportare in viata sociala.

In temeiul dispozitiilor legale referitoare la libertatea contractuala, partile pot incheia nu numai contracte numite, anume prevazute de lege, ci si contracte nenumite, adica nereglementate, cum este de exemplu contractul de intretinere, care este o creatie jurisprudentiala; de asemenea, partile pot combina contractele, si anume, pe cele numite intre ele, pe cele nenumite intre ele sau pe cele numite cu cele nenumite.

Limitele libertatii contractuale Problema stabilirii unor limite la incheierea contractelor s-a pus, dupa cum am aratat mai inainte, inca din dreptul roman, iar in dreptul medieval acestea erau deja conturate.

In dreptul modern, limitele libertatii contractuale au fost expres legiferate, mai intai in Codul civil francez, iar apoi si in codurile ce l-au urmat, printre care s-a aflat si Codul civil roman.

In dreptul roman actual, limitele libertatii contractuale, enuntate in art. 5 C. civ., text precitat, reluate si dezvoltate in unele acte normative care reglementeaza contracte, si interpretate in cadrul constitutional al drepturilor si obligatiilor persoanelor fizice si juridice, sunt ca prin contracte sa nu se aduca atingere dispozitiilor legale de ordine publica, celorlalte dispozitii legaleimperative sau bunelor moravuri (asa cum aceste reguli nejuridice de comportare ce privesc si ordinea publica s-au format si argumentat in decursul timpului in societatea romaneasca).

A. Ordinea publica si dispozitiile legale imperative de ordine publica. Legea enunta insa nu defineste ordinea publica. Ea se defineste dupa continutul ei, care variaza in timp si loc de la o societate la alta.

In dreptul modern, ordinea publica a fost conceputa initial numai ca ordine politica. Mai tarziu, dispozitiile legale de ordine publica s-au amplificat si s-au diversificat, ceea ce a dus si la diversificarea ordinii publice in ordine politica, economica si sociala.

Tot astfel, in dreptul roman actual, ordinea publica include ordinea publica politica, ordinea publica economica si ordinea publica sociala, asa cum acestea sunt reglementate prin Constitutie si prin legile organice.

Ordinea publica priveste puterea politica si de stat, structura organismelor statale si nestatale, autoritatile si institutiile publice, structura proprietatii si a economiei, pecum si statutul juridic al cetatenilor si statutele persoanelor juridice. Aceasta este ordinea publica interna sau nationala, care formeaza obiectul cercetarii noastre (nu ne ocupam deci si de ordinea publica internationala, statornicita intre state prin conventii si tratate, care formeaza obiectul dreptului international).

Sub aspect normativ, ordinea publica se exprima in dispozitiile legale imperative care stabilesc ordinea politica, economica si sociala a societatii romanesti; iar intrucat se exprima in norme de drept, ordinea publica este numita si ordine de drept; iar statul care instituie si apara in mod consecvent aceasta ordine se numeste stat de drept.

Dispozitiile legale de ordine publica sunt de aplicare riguroasa, intrucat ele consfintesc principiile fundamentale de organizare a oricarei societati civilizate; de aceea, contractele incheiate cu nesocotirea lor sunt lovite de nulitate absoluta, dupa caz, pentru frauda de lege sau pentru ilicitate.

B. Alte dispozitii legale imperative decat cele de ordine publica. Din aceasta categorie fac parte dispozitiile legale care nu au o legatura directa cu ordinea publica insa a caror respectare in contracte se iompune sub sanctiunea nulitatii absolute a acestora.

Asa sunt dispozitiile art. 948 C. civ., care prevad cerintele esentiale pentru formarea valabila a contractelor, si anume: capacitatea partilor de a contracta, consimtamantul lor, un obiect determinat si o cauza licita;  aceste cerinte (numite impropriu conditii in textul legal) sunt esentiale (essentialia negotii) si ele alcatuiesc ceea ce se numeste si structura tehnica a contractului, asupra careia partile trebuie sa cada de acord (consensus minimum); iar in privinta contractelor solemne se adauga si dispozitiile care prevad ca acestea sa fie intocmite in forma solemna anume prevazuta de lege pentru fiecare asemenea contract in parte; ca de exemplu, pentru a fi valabil, contractul de donatie trebuie intocmit in forma autentica (art. 813 C. civ.).

C. Bunele moravuri sau, complet spus, regulile de comportare care privesc ordinea publica. Pentru a desemna regulile sociale de comportare care au legatura cu ordinea publica si ca atare trebuie respectate in contracte intocmai ca si dispozitiile legale de ordine publica, Codulcivil francez a folosit, prin traditie romana (quae facta laedunt pietatem existimationem, verecundiam nostram, contra bonos mores fiunt), denumirea de bunele moravuri - les bonnes moeurs (art. 6). La randul sau, Codul civil roman a preluat intocmai atat textul francez cat si denumirea de bunele moravuri (art. 5), ceea ce a insemnat in mod implicit si renuntarea la denumirea arhaica de naravuri, folosita in vechile legiuiri romanesti; apoi, denumirea de bunele moravuri a fost extinsa si in alte domenii ale dreptului, ca de exemplu la definirea infractiunii de ultraj in dreptul penal; iar cu timpul, a devenit de folosinta curenta in terminologia juridica romana.

In sociologie, ca si in alte stiinte, se face distintie intre moravuri si morala publica, intre deprinderile care nu comporta si cele care comporta o apreciere morala.

Prin moravuri se inteleg deprinderile naturale sau dobandite prin traditie de persoane si colectivitati, referitoare la practicarea binelui sau a raului, de unde si denumirile subsecvente de moravuri bune, care exprima decenta in comportare, si moravuri rele, care exprima comportari dezaprobate in opinia publica.

Prin morala publica se intelege totalitatea preceptelor morale acceptate de catre o colectivitate data ca reguli de convietuire si de comportare; sanctiunile pe care le sufera cei care incalca aceasta morala sunt indeobste tot morale si constau in oprobiul opiniei publice, iar cand regulile morale incalcate privesc ordinea publica se aplica si sanctiunile juridice anume prevazute de lege (morala publica difera fata de morala personala, care nu are tangente juridice si care consta in convingerile morale ale fiecarui individ si comportarea sa in conformitate cu aceste convingeri; valoarea morala a unui om se judeca dupx comportarea sa; iar sanctiunile pe care le sufera cel care a incalcat propria sa morala sunt numai durerile sale sufletesti si remuscarile sale de constiinta; raportat la morala personala, un individ poate fi moral, amoral sau imoral; asa se explica fenomenul sociologic constatat ca indivizii amorali sau imorali respecta adesea regulile moralei publice doar de teama oprobiului public si a sanctiunilor juridice).

In terminologia juridica romana, in notiunea de bunele moravuri au fost incluse vreme indelungata atat regulile privind moravurile propriu-zise, cat si regulile privind morala publica; apoi, la mijlocul secolului al XX-lea, in cautarea unei notiuni generice care sa exprime ambele aceste categorii de comportare siciala, cat si pentru inlocuirea denumirii de bunele moravuri, considerata in climatul social-politic din acel timp ca fiind anacronica, s-a introdus in legislatie denumirea de regulile de convietuire sociala, care astfel s-a impus folosirii in jurisprudenta si in doctrina.

Constatam totodata ca, in Constitutia Romaniei din 1991, redactorii au reluat denumirea de bunele moravuri; astfel, conform art. 30, alin. 7, sunt interzise de lege "manifestarile obscene contrare bunelor moravuri"; precum si ca s-a introdus denumirea de morala publica, si anume, in art. 49, alin. 1, text conform caruia exercitiul unor drepturi sau libertati poate fi restransa, printre altele, si pentru "apararea moralei publice". Observam insa ca manifestarile obscene, la care face referire art. 30, sunt contrare nu numai bunelor moravuri, cum se spune, ci si moralei publice, cum nu se spune; precum si ca restrangerea unor drepturi si libertati, la care face referire art. 49, se impune nu numai pentru apararea moralei publice, cum se spune, ci si a bunelor moravuri, cum nu se spune. De aceea, apreciem ca ambele denumiri, morala publica si bunele moravuri, si-ar fi gasit locul atat in art. 30 cat si in art. 49 din Constitutie; sau si mai indicat, putea fi cautata o denumire generica de unire a celor doua denumiri particulare.

Din cele mai inainte aratate rezulta ca, in terminologia juridica actuala pot fi folosite, dupa caz, denumirile particulare de bunele moravuri si morala publica, intrucat continutul fiecarei denumiri este precis determinat unul fata de altul; precum si ca o denumire generica de unire a celor doua denumiri ar fi bine venita, intrucat ambele exprima reguli de comportare ce se opun incheierii contractelor; iar o asemenea denumire ar ar putea fi si cea pe care am sugerat-o, adica regulile de comportare care privesc ordinea publica.

D. Limitele impuse uneia din parti in contractele nenegociabile. Despre aceste limite si sub aceasta denumire, doctrina juridica nu s-a ocupat, intrucat Codul civil a conceput si reglementat toate contractele ca negociabile, adica la care partile sunt libere sa le incheie si sa le stabileasca de comun acord si de pe pozitiile de egalitate clauzele, modalitatile si efectele.

Cum insa ulterior au aparut contractele negociabile la care fie ca intregul continut este stabilit numai de catre una din parti (contractele de adeziune), fie ca insemna ca acesta este stabilit chiar prin lege (contractele impuse), inseamna ca, in realitate, contractele negociabile au ingustat domeniul libertatii contractuale; si ca deci, despre o libertate contractuala propriu-zisa, adica despre o libertate deplina, asa cum ea a fost inteleasa de catre legiuitorii si doctrinarii secolului al XIX-lea, se poate vorbi numai in privinta contractelor negociabile.

La contractele de adeziune, care au devenit preponderente in sfera contractuala contemporana, libertatea contractuala este cu totul de exceptie, ea putandu-se manifesta in doua situatii singulare, si anume: uneori prin posibilitatea pe care partea care ar urma sa adere o are de a nu contracta (posibilitatea negativa care face parte in mod implicit din libertatea contractuala); insa, aceasta posibilitate este adesea iluzorie, intrucat in vremea noastra oamenii isi satisfac cele mai numeroase trebuinte prin asemenea contracte (de adeziune); ei nu pot practic renunta la furnizarea apei, a energiei electrice sau a combustibililor, precum nu pot renunta nici la alte trebuinte materiale si spirituale pe care si le pot satisface numai prin aderare contractuala; iar alteori, la unele contracte de adeziune, ca cele privitoare la imprumuturile bancare, libertatea contractuala se manifesta prin aceea ca unele clauze sunt stabilite de comun acord de catre ambele parti contractuale.

Libertatea contractuala si consensualismul.Codul civil roman a consacrat consensualismului texte numeroase, insa fara a-l defini, asa cu de altfel a procedat si cu privire la conceptul de libertate contractuala.

Notiunea de consensualism este subsecventa conceptului de libertate contractuala; din libertatea contractuala, adica din posibilitatea legala de a contracta rezulta, ca o expresie a acesteia, regula consensualismului, potrivit careia contractele iau nastere prin simplul acord de vointa al partilor contractante (solus consensus obligat); numai prin exceptie acordul de vointa nu este indestulator, ci continutul sau forma contractelor sunt anume prevazute de lege.

Conform consensualismului, partile contractante sunt cele care stabilesc, in limitele libertatii contractuale, obiectul, modalitatile, efectele si forma contractului; de aceea, consensualismul trebuie privit sub dublu aspect, si anume: aspectul de fond, conform caruia partile contractante sunt libere sa stabileasca intregul continut al contractului; si aspectul de forma, conform caruia partile contractante sunt libere sa-si exprime acordul de vointa asa cum ele doresc si nu intr-o forma prestabilita.

In ce priveste aplicarea consensualismului, ea trebuie sa aiba loc in limitele libertatii contractuale, adica prin respectarea de catre partile contractante a normelor de ordine publica, a celorlalte norme imperative si a regulilor de comportare care privesc ordinea publica.

In fine, in ce priveste forma contractelor consensuale, din posibilitatea pe care partile o au de a alege modul de exprimare a acordului lor de vointa pot rezulta si anumite dificultati practice, cum sunt indeosebi urmatoarele: dovada incheierii contractelor verbale; dovada continutului contractelor verbale si a celor constate in inscrisuri sub semnatura privata incomplet intocmite; solutionarea discordantelor dintre vointa interna si vointa declarata a partilor contractante; sau interpretarea contractelor in situatiile in care vointa partilor nu a fost clar exprimata.

Spre a preantampina dificultatile de proba ce pot rezulta din alegerea de catre partile contractante a formei contractelor consensuale, Codul civil francez (art. 1341), Codul civil roman (art. 1191), ca si alte coduri civile moderne edictate in secolul precedent si al inceputul celui actual, au prevazut ca dovada contractelor care depasesc valoric o anumita suma de bani se poate face numai prin inscrisuri autentice sau sub semnatura privata. Cum in decursul timpului, spre a satisface aceasta cerinta de proba, s-au inmultit considerabil mai ales inscrisurile contractuale sub semnatura privata, intocmite adesea deficitar, ceea ce a solicitat frecvent instantele de judecata, spre remediere, in dreptul contemporan s-au introdus, in unele cazuri pe cale legislativa iar in altele pe cale jurisprudentiala, asa-numitele contracte tipizate, de care ne ocupam in capitolul urmator.