Libertatea contractuala

Libertatea contractuala

Libertatea contractuala este o componenta principala a libertatii individuale, care reflecta rolul vointei partilor la formarea contractelor.

Jurisconsultii romani au formulat conceptul de contract (contractus), nu insa si pe acela de libertate contractuala, ceea ce ne explicam astfel: pe de o parte, fiindca in dreptul roman clasic vointa partilor contractante nu era indestulatoare pentru nasterea contractelor, ci era nevoie si de indeplinirea unor formule, gesturi sau acte materiale; pe de alta parte, fiindca desi au elaborat terminologia de baza a obligatiilor, cu denumiri si reguli care au devenit adevarate constante ale dreptului, romanii nu au formulat si concepte de o mai extinsa abstractizare, cum sunt, printre altele, si cele de subiect de drept, raport juridic sau libertate contractuala (ceea ce se poate intelege prin pragmatismul jurisconsultilor romani), concepte ce aveau sa fie enuntate si justificate mai tarziu, in cadrul preocuparilor, discutiilor si speculatiilor filosofice si juridice medievale.

Nu mai putin, dreptul roman a cunoscut, desi nu a denumit-o ca atare, o libertate contractuala ce i-a fost proprie, precum a cunoscut si restrangeri ale acestei libertati, prin aceea ca nu se putea deroga prin conventii particulare de la dreptul public (privatorum conventio publico non derogat), precum si prin aceea ca s-a promovat realizarea echitatii in contracte (negotia bonae fidei) si respectarea bunelor moravuri (bonos mores).

Conceptul de libertate contractuala a fost formulat in doctrina juridica medievala, mai intai cu motivarea ca este un drept natural, permanent si imuabil, iar apoi si cu motivarea ca este un corolar juridic al teoriei filosofice a autonomiei de vointa.

S-a considerat totodata ca exista si reguli superioare, juridice si morale, care trebuie respectate in contracte si anume, cele de ordine publica, emanate din puterea statalx monarhica si cele de loialitate si bunele moravuri, emanate din dreptul natural si din morala crestina; ceea ce insemna ca inca de la formularea ei teoretica, libertatea contractuala a fost conceputa in anumite limite de natura juridica si morala.

In doctrina medievala si in cea moderna un anumit timp, libertatea contractuala a fost absolutizata si desprinsa in mare masura de realitate, insa dupa discutii aprinse su indelungate, precum si prin luarea in considerare a legislatiei internationale referitoare la drepturile omului, in dreptul contemporan s-a ajuns la o conceptie realista si practic utila, conform careia libertatea contractuala este privita ca o componenta a libertatii individuale, ca un drept subiectiv de a contracta in conformitate cu dreptul obiectiv si in limitele prevazute de acesta;  iar cum, tot in dreptul contemporan a fost institutionalizat antecontractul, inseamna implicit si a fortiori ca libertatea contractuala include si dreptul de a precontracta.