Functiile finantelor publice

Functiile finantelor publice

Asa cum s-a mentionat anterior, de-a lungul secolelor, rolul statului s-a extins progresiv in numeroase domenii de activitate economica si sociala, ceea ce s a reflectat in cresterea volumului si in schimbarea naturii finantelor publice.

Finantele publice au o misiune sociala deoarece servesc la realizarea unor obiective precis determinate necesare desfasurarii activitatii societatii.

In aceasta acceptiune, se disting trei mari functii ale finantelor publice:

- functia de formare a resurselor

- functia de distribuire a veniturilor;

_{- functia de reglare a vietii economice}

Literatura de specialitate arata ca misiunea sociala a finantelor publice se infaptuieste prin functia de repartitie si functia de control.

Functia de repartitie a finantelor publice cuprinde doua faze :

● constituirea fondurilor;

● repartizarea fondurilor.

Atit constituirea cat si repartizarea fondurilor publice se realizeaza in procesul de distribuire si redistribuire a bogatiei nationale, care are loc intre diverse persoane fizice sau juridice, pe de o parte, si stat, pe de alta parte.

Constituirea fondurilor consta in formarea fondurilor publice de resurse banesti, care se poate realiza pe mai multe cai, si anume:

impozite;

taxe;

contributii pentru asigurari sociale;

amenzi;

penalitati;

* varsaminte din profitul regiilor autonome;

* varsaminte din veniturile institutiilor publice;

redevente;

chirii din concesiuni si inchirieri ale unor bunuri apartinand statului;

venituri din valorificarea unor bunuri proprietate de stat.

La constituirea fondurilor publice participa cu resurse toate sectoarele sociale: public privat, cooperatist, precum si populatia, in proportii diferite, in functie de politica fiscala a statului si de capacitatea de plata a diferitelor categorii implicate.

Distribuirea fondurilor financiare pe beneficiari, persoane fizice sau juridice, trebuie sa fie precedata de inventarierea si evaluarea nevoilor sociale, in vederea stabilirii destinatiilor catre care se indreapta cheltuielile publice.

Datorita faptului ca cererea de resurse financiare este mai mare decat oferta acestora, este necesar ca autoritatile publice sa trieze si sa ierarhizeze cererile organelor centrale sau locale cu privire la realizarea anumitor obiective si sa stabileasca prioritati, in functie de conditiile concrete ale fiecarei etape.

Principalele destinatii pentru care se efectueaza cheltuieli din resurse publice sunt reprezentate de sanatate, educatie, cultura, sport, asigurari sociale si protectie sociala, ordine publica, aparare nationala, actiuni economice de interes general.

In aceste domenii, resursele financiare iau forma cheltuielilor pentru plata salariilor si a altor drepturi de personal, procurarea de materiale si plata serviciilor, subventii pentru institutii publice, investitii si rezerve materiale, precum si anumite

transferuri prevazute de lege.

Functia de control a finantelor publice este strans legata de functia de repartitie, dar are o sfera de manifestare mai larga, deoarece vizeaza atat constituirea si repartizarea fondurilor publice, cat si modul de utilizare a acestora.

Necesitatea functiei de control decurge din faptul ca resursele financiare, puse la dispozitia statului, apartin intregii societati.

Organele de control financiar ale statului urmaresc incasarea ritmica si in cuantumul prevazut a veniturilor statului, instaurarea si mentinerea disciplinei financiare, precum si limitarea evaziunii fiscale.

In sfera controlului se inscriu si modul in care beneficiarii utilizeaza sumele obtinute de la buget si le consuma pentru realizarea obiectivelor carora le au fost destinate.

In Romania, controlul asupra modului de formare, de administrare si de intrebuintare a resurselor financiare ale statului si ale sectorului public este exercitat de Curtea de Conturi, in baza art.140 din Constitutie.

Curtea de Conturi are obligatia de a controla modul de gestionare a resurselor publice, de a raporta despre cele constatate si de a prezenta anual Parlamentului un raport asupra conturilor de gestiune ale bugetului public national din exercitiul bugetar expirat, cuprinzand si eventualele neregulile constatate.

Asa dupa cum afirma Richard Allen (reputat economist, fost subsecretar de stat in Ministerul de Finante britanic, consultant pana in anul 995 al Bancii Mondiale, al O.C.D.E. etc.), nu exista un model de control care sa poata fi aplicat

in toate tarile, si nici un model unic al modului in care vor evolua in timp sistemele de control.

Aceasta observatie este fireasca, daca se pleaca de la constatarea conform careia nu forma conteaza, ci atingerea scopului: utilizarea eficienta si conforma cu reglementarile privind fondurile publice.

Prin urmare formele de control traditionale nu trebuie eliminate sau destructurate, ci numai adaptate unor cerinte noi.

De asemenea, este necesara adaugarea si dezvoltarea unor concepte noi, cum este acela al controlului managerial.

In prezent, se manifesta doua tendinte in orientarea serviciilor publice, care marcheaza structurarea controlului:

. Descentralizarea prin aplicarea principiul subsidiaritatii si transferarea com-petentelor si serviciilor catre un nivel inferior de decizie.

Aceasta tendinta are la baza convingerea ca apropierea deciziei de beneficiarii serviciului public conduce la o mai buna satisfacere a nevoilor populatiei si, implicit, la monitorizarea directa a serviciilor publice de catre cetateni prin responsabilizarea

nivelelor locale ale administratiei.

Controlul nu este un scop in sine, ci un mijloc de reorientare a actiunii, in functie de rezultatele obtinute in raport cu cele dorite.

In consecinta, controlul, ca mijloc de realizare a scopului, trebuie sa se integreze in responsabilitatea manageriala.

Responsabilizarea managementului, in raport cu obiectivele, inseamna implicit responsabilizarea sa de a implementa controlul adecvat pentru atingerea acestora.

Orientarea serviciului public spre rezultate, care reprezinta o modificare de optica in ceea ce priveste finalitatea serviciilor publice, incepe sa prinda din ce in ce mai mult contur in randul tarilor dezvoltate.

In acest context, controlul nu mai trebuie privit ca un instrument sanctionatoriu, ci, in primul rand, ca o modalitate de evaluare a randamentului, in raport cu obiectivele propuse.

Trebuie subliniat faptul ca acceptiunea data conceptului de control difera de la tara la tara, termenul de control avand si o dimensiune culturala.

Incepand din anii 1980, in S.U.A. s-a format Comisia Treadway", care a initiat o cercetare ampla pentru a lamuri conceptul de control.

Procesul, odata declansat, s-a extins, controlul intrand in preocuparile specialistilor si din alte tari.

O sistematizare in vederea clarificarii conceptului de control in noua practica a intreprins si I.N.T.O.S.A.I. (Organizatia Internationala a Institutiilor Superioare de Control), care a elaborat ghiduri de control.