Dobanda si scontul

Dobanda si scontul

Creditul este inseparabil de dobanda. Dobanda este forma de remunerare a creditorului de catre debitor pentru folosirea capitalului de imprumut, este pretul capitalului de imprumut, al valorii de intrebuintare a acestuia. Dobanda poate fi privita atat ca marime absoluta, ca suma pe care debitorul trebuie sa o plateasca creditorului, cat si ca marime relativa, ca rata procentuala. Rata dobanzii este determinata raportand suma anuala a dobanzii achitate (de achitat) la capitalul imprumutat.

Din punctul de vedere al bancii, putem deosebi doua categorii de dobanzi: dobanda bonificata si dobanda perceputa.

Dobanda bonificata reprezinta remunerarea disponibilitatilor banesti ale titularilor de conturi constituite ca depozite la banca. Capitalul mobilizat la dispozitia bancilor este fructificat in procesul creditarii. Nivelul dobanzilor bonificate este dependent de rata inflatiei, rata dobanzii de refinantare (taxa oficiala a scontului, in cazul reescontarii) si de ratele dobanzilor practicate de celelalte banci comerciale.

Dobanda perceputa este dobanda pe care o incaseaza bancile de la clientii lor in calitate de debitori, corespunzator creditelor acordate. La randul sau, dobanda perceputa este dependenta de o serie de factori, printre care enumeram: erodarea monetara, nivelul cheltuielilor cu operatiunile bancare, gradul de risc, profitul bancar, rezerva minima obligatorie.

Cele doua categorii de dobanzi sunt interdependente, se afla intr-o stransa corelatie, in sensul ca dobanda perceputa se stabileste pornind de la nivelul dobanzii bonificate, tinand cont de nivelul marjei dobanzii si de rezerva minima obligatorie depusa la banca centrala.

Dobanda aferenta rezervelor minime obligatorii este considerata de catre bancile comerciale ca o cheltuiala ce urmeaza a se recupera prin dobanda perceputa. In unele tari dezvoltate, bancile centrale acorda bancilor comerciale dobanzi pentru rezervele constituite.

Teoretic, dobanda a fost analizata de pe pozitiile mai multor orientari doctrinare si a fost si este practicata in cadrul unor sisteme economice esential diferite.

Dupa Adam Smith venitul obtinut din capital, de catre persoana care nu-l intrebuinteaza ea insasi, ci il da cu imprumut alteia, se numeste dobanda sau venitul banilor. Aceasta este compensatia pe care imprumutatul o plateste imprumutatorului pentru profitul pe care imprumutatul are prilejul sa-l realizeze prin intrebuintarea banilor.

Eugen von Bohm-Bawerk (1851-1914), fondatorul scolii economice austriece, demonstreaza in teoria sa ca dobanda este numai o participare la productivitatea capitalului si nu un pret de locatie a capitalului. Este numai pretul timpului., altfel spus, diferenta de valoare intre un bun prezent si acelasi bun in viitor.

J. M. Keynes a afirmat ca "rata dobanzii depinde de interactiunea dintre curba eficientei marginale a capitalului si inclinatia psihologica spre economii", sustinand ca "rata dobanzii este recompensa pentru renuntarea la lichiditate pe o anumita perioada de timp". In conceptia keynesiana cand preferinta pentru lichiditate este mare si cantitatea de bani este mica, rata dobanzii este ridicata; cand preferinta pentru lichiditate este redusa si sporeste cantitatea de bani aflata in circulatie atunci rata dobanzii este mai scazuta, favorizand finantarea proiectelor de investitii.

Referindu-se la modalitatile de determinare a ratei dobanzii, economistul Fr. Modigliani releva faptul ca, daca pe termen scurt rata dobanzii este determinata de cererea si oferta de moneda, pe termen lung actioneaza factori de ordin tehnologic si psihologic care pot fi subsumati notiunilor de inclinatie spre economisire si eficienta marginala a investitiilor. El sustine ca, in conditii de flexibilitate a preturilor si salariilor, preferinta pentru lichiditate si oferta de bani ar determina nivelul preturilor si nu rata dobanzii.

Dupa alti autori, dobanda este o prima contra riscurilor. Riscul de insolvabilitate este, in general, redus, insa riscul eroziunii monetare prin diminuarea puterii de cumparare ramane real.

Din punct de vedere juridic, dobanda ca regulator al pietei capitalurilor reprezinta suma incasata de creditor de la debitor ca plata pentru capitalul de imprumut cedat pe o perioada de timp determinata.

Dobanda se exprima prin rata dobanzii adica un procent la suma imprumutata pe timp de un an. De regula, rata dobanzii este inferioara  ratei profitului, insa in conditiile unei inflatii galopante este cu mult mai mare.

O forma particulara a dobanzii care opereaza in legatura cu inscrisurile cambiale este scontul. Totodata scontul este una dintre principalele operatiuni active ale bancilor comerciale. Prin mijlocirea scontului, intreprinzatorul care a vandut marfuri pe credit si care din lipsa de disponibilitati nu mai poate astepta scadenta pentru a incasa de la debitor suma ce i se datoreaza, cedeaza bancii comerciale cambia, aceasta platind pe loc suma inscrisa pe cambie, mai putin dobanda pentru perioada cuprinsa intre momentul scontarii si scadenta. Bancile comerciale nu accepta la scont orice titlu de credit, ci numai acelea semnate de debitori care prezinta incredere prin situatia lor financiara, ca si prin probitatea de care au dat dovada in a onora obligatiile asumate. De regula, bancile comerciale nu sconteaza decat titluri de credit prevazute cu cel putin doua semnaturi si cu scadente apropiate.

Scontul este o operatiune de creditare, de transformare a creditului comercial in credit bancar, deoarece banca comerciala avanseaza prezentatorului titlului de credit, inainte de scadenta, suma inscrisa in titlu diminuata cu o dobanda aferenta. Aceasta dobanda care poarta denumirea de scont se calculeaza dupa urmatoarea relatie:

in care:

S = scontul

V = valoarea nominala a titlului de credit

T = timpul de la scontare pana la scadenta, care poate fi exprimat in luni sau zile, functie de care divizorul este 12 sau 360.

P = procentul dobanzii sau taxa scontului

In mod obisnuit, bancile comerciale nu asteapta nici ele scadenta titlurilor de credit scontate, ci le prezinta spre reescontare marilor banci sau bancii de emisiune. In conditii normale rata dobanzii perceputa de banca de emisiune numita taxa oficiala a scontului este mai mica decat rata dobanzii incasata de bancile comerciale, numita taxa scontului privat.

Diferenta dintre suma incasata de la banca centrala prin reescont si suma platita intreprinzatorului in cadrul operatiunii de scontare, va servi la acoperirea cheltuielilor bancii comerciale si, totodata, constituie o sursa de profit.

Bancile comerciale si marile companii prezinta spre scontare nu inscrisuri cambiale izolate, ci portofolii de astfel de inscrisuri. Calculul scontului se face in acest caz nu pe fiecare efect comercial, ci pentru grupe de efecte prezentate la scont sau reescont la un moment dat si care sunt purtatoare ale aceleasi rate a scontului. Acest calcul se face pentru fiecare borderou de efecte supuse scontarii. In practica bancara, relatia de calcul folosita este urmatoarea.

unde:

Numere de dobanzi = T*V

Divizorul fix = (360*100)/P

Creditele de scont ale bancii centrale au reprezentat, intr-o serie de tari principala artera prin care au fost puse in circulatie bancnotele.

Taxa oficiala a scontului influenteaza asupra pretului tuturor creditelor in economie. Avand in vedere pozitia centrala a bancii de emisiune, modificarea taxei scontului constituie, in principiu, semnalul cresterii sau descresterii dobanzilor, iar de aici restrangerea sau largirea activitatii de creditare.

Dobanzile si comisioanele percepute de bancile comerciale pentru creditele acordate intreprinzatorilor costa pe debitori mai mult decat taxa oficiala a scontului.

Reducerea taxei oficiale a scontului, si in general a dobanzilor bancare stimuleaza activitatea productiva si investitiile. Dimpotriva, majorarea taxei oficiale a scontului, a dobanzilor franeaza productia si noile investitii.

Daca economia stagneaza, banca de emisiune va proceda la reducerea taxei oficiale a scontului pentru a spori suma creditelor si a impulsiona activitatea economica. In cazul invers, in care se manifesta "supraincalzirea" economiei, adica dezvoltarea productiei peste capacitatea de absorbtie a pietei si este necesara temperarea ei, taxa oficiala a scontului se majoreaza.

Prin manevrarea taxei de scont si a dobanzilor la creditele bancare, banca centrala influenteaza asupra balantei de plati externe in sensul echilibrarii ei. Majorarea taxei oficiale a scontului si a dobanzilor face mai convenabil plasamentul de capital autohton. Totodata, determina atragerea de capitaluri straine si revenirea in tara a capitalurilor proprii. Intrarea de capitaluri straine si revenirea capitalurilor proprii din strainatate actioneaza ca un factor de redresare a balantei de plati si de sustinere a cursului monedei proprii.

Diminuarea taxei scontului sau a dobanzilor la creditele bancare directe face ca plasamentele de capital sa devina mai favorabile in strainatate, ceea ce orienteaza capitalurile spre alte piete financiare, reduce fluxul de incasari valutare evidentiat prin balanta de plati externe, agraveaza deficitul existent si deterioreaza raportul de cotare al monedei nationale. Fireste, migratia internationala a capitalurilor nu este determinata doar de nivelul dobanzilor la creditele bancare si, adesea, acesta nu este nici cel mai important factor care genereaza fenomenul respectiv.

O forma a creditului comercial, cu larga raspandire in economiile moderne o reprezinta operatiunile de factoring. Ele rezida intr-o tehnica financiara in care vanzatorul de marfuri pe credit (furnizorul) si posesor al titlurilor de creanta nu se ocupa el insusi de incasarea lor. El incredinteaza inscrisurile cambiale unor intreprinderi specializate numite case de factoring. Casele de factoring presteaza operatiuni diverse: informeaza pe furnizor inaintea incheierii tranzactiei asupra solvabilitatii cumparatorului; preiau atributiile furnizorului referitoare la formalitatile de incasare a contravalorii produsului vandut si mai ales, platesc pe furnizor cu anticipatie, din propriile lor resurse, adica inainte de a incasa contravaloarea facturilor de la cumparator. Ele isi asuma astfel riscurile ce decurg din insolvabilitatea clientilor. Pentru plata cu anticipatie a titlurilor de creanta, casele de factoring percep o dobanda, iar pentru celelalte servicii un comision.

Casele de factoring presteaza asemenea servicii, pe baza de contracte incheiate, unui mare numar de intreprinderi si nu pentru clienti izolati. Ele triaza creantele si preiau spre incasare numai titlurile de credit asupra unor clienti solvabili, care dispun de lichiditati. Conlucrarea cu o casa de factoring nu limiteaza libertatea comerciala a intreprinderilor care au recurs la serviciile acesteia.

Faptul ca furnizorul nu se mai ocupa el insusi de scontarea titlurilor de credit primite de la clienti, ci primeste suma cu anticipatie de la casa de factoring, ca el este protejat fata de riscul privind insolvabilitatea clientilor, ca in loc sa tina evidenta unui numar mare de cumparatori, serviciul vanzari tine in contabilitate un singur cont - "casa de factoring" - reprezinta un avantaj considerabil pentru acesta. In aceasta consta si explicatia extinderii largi a operatiunilor de factoring, mai ales pentru livrarile externe.